34

Asta este locul in care mi-am golit mereu sufletul. Locul in care am putut face asta fără nicio jena, profitând de avantajul anonimatului. De săptămâni întregi, simt nevoia sa scriu ceva, însă acel ceva nu vrea sa iasă din mine. Am evitat și am amânat in continuu și, chiar și acum, deși mi-am luat in sfârșit tableta in brațe, tot simt ca ceva ma tine.

In ultima perioada, m-a tot speriat un gând. Iar azi, mai ales, a devenit aproape obsesiv. Ma tot gândesc, și tot încerc, sa fac cumva, ceva, sa îmi recapăt optimismul pierdut. Mi-am adus aminte de mine, de acum doi ani când, pe 31 Decembrie, am scris aici un articol in urma căruia m-am simțit atât de bine, atât de optimista și pozitivă, încât anul acela chiar s-a dovedit a fii cel mai frumos an din viața mea. Și asta am plănuit sa fac și acum, însă simt ca efectiv mai pot.

Este o senzație greu de descris, fără a părea nebun. Pur și simplu, atunci când ma gândesc la modalitatea asta de a privi viața, parca o gheara invizibila îmi strânge inima…frica, îmi strânge inima. Pentru ca am avut totul. Am ajuns in punctul in care am spus “Nu îmi mai doresc nimic acum de la viața, pentru ca momentan am tot ce am nevoie ca sa fiu fericita.” Iar apoi, fără sa îmi dau seama, treptat, pământul mi-a fugit de sub picioare, și am fost aruncată intr-un abis din care încă încerc sa ies.

As da vina pe evenimentele anului trecut. Însă știu ca “gheara invizibila” a apărut cu câteva săptămâni înainte. Evident, are legătura, pentru ca am avut dreptate in final.

Credeam ca am relația perfecta. Și chiar a fost, pentru o scurta durata de timp. Apoi, o data cu plecarea sa in alt oraș, teama de a-l pierde s-a instalat in mine, fără sa o pot controla, pentru ca am știut de prezenta sa in mine mult prea târziu. Mi s-a părut ceva normal la început, orașe diferite, ca orice om, te gândești ca o sa fie mai greu. Însă nu ma asteptam ca, la o luna după mutare, sa cedez psihic in felul in care am făcut-o.

Am atât de multe gânduri in cap in acest moment, încât îmi este greu sa scriu. As dori sa le pot scoate pe toate dintr-o data, ca sa îmi eliberez mintea.

Revenind, cred, sau știu, ca de acolo a început totul. Nu va pot explica de ce, pentru ca dacă as știi asta, as fii mult mai fericita in viața. Tot ce știu este ca, dintr-o data, am fost cuprinsă de o frica îngrozitoare, o frica oribila, un gând care nu îmi dădea pace, și care îmi spunea in continuu ca in curând o sa pierd omul pe care îl iubeam. Doua săptămâni am stat in pat, plângând in continuu aproape, simțindu-ma oribil, făcând atacuri de panica, pana in punctul in care ieșeam afara, la mijlocul lunii Noiembrie, și nu simteam frigul, pentru ca tot ce puteam simți era o durere imensa in inima, durere despre care știam ca nu are niciun motiv, dar asta nu a făcut-o pentru nicio secunda mai puțin reala.

Nu a fost primul meu episod de genul asta, însă a fost cel mai urat. Atunci mi-am dat seama ca, este posibil, sa am probleme reale in ceea ce îmi privește psihicul. Lucru care, chiar și acum, ma face sa-mi fie puțin rusine, deși știu ca sunt pur și simplu niște boli, ca toate celelalte, și care se tratează, pentru ca multă lume se ferește atunci când aude cuvinte ca anxietate, depresie sau atacuri de panica. Într-adevăr, o parte din mine este extrem de frustrata, și se gândește, “de ce eu? Deci pățesc eu asta?” Pentru ca știu ca este ceva ce rămâne cu tine pe viața in majoritatea cazurilor. Iar viața mea nu trebuia sa fie așa.

Însă apoi stau și ma gândesc, ceva din mine a avut totuși dreptate. Pentru ca, peste doua săptămâni, omul pe care îmi era frica sa nu îl pierd, mi-a spus ca de fapt nu l-am avut niciodată și ca totul a fost un act. Ăla, a fost singurul moment din viața mea, când am simțit fizic, cum mi s-a crăpat inima in mine.

Dar am trecut peste. După luni de zile, in care am tot tras, am tot sperat, am încercat sa păstrez legătura, am reușit, la începutul verii, sa trec peste. M-am închis in munca, nu mi-am permis sa ma gândesc la nimic altceva și, am reușit sa realizez și sa accept tot ce a fost și faptul ca s-a terminat.

Apoi, au început atacurile de panica. Dacă pana atunci credeam ca nu ma simt bine, habar n-aveam cât de mult mai rău poate fii. Îmi este atât de dor de cum era înainte, cum eram eu înainte. Trăind fără frica de a mi se face rău in orice moment. Fără sa-mi simt creierul obosit constant. Fără sa ma gândesc de doua ori înainte sa intru intr-un supermarket. Însă chiar azi am realizat ca nu este o slăbiciune. Ci din contra, noi, acea parte din oameni care trăiește cu aceste probleme, acei oameni care trăiesc cu probleme mult mai serioase decât ale mele, noi suntem puternici. Pentru ca este nevoie de o putere imensa, sa trăiești zilnic cu așa ceva, și încă sa vrei și sa încerci sa te bucuri de viața.

Pentru mine, momentul final, când am cedat de tot, a venit pe 3 Noiembrie. Nu a fost un eveniment așa major ca cel de anul trecut, pentru ca o relație de 3 săptămâni nu se compara cu un an întreg petrecut alături de o persoana, însă, a fost picătura care a umplut paharul.

Ideea este ca, pana sa îl cunosc pe el, am fost genul ăla de fraiera care, odată ce se atașa de cineva, accepta orice, doar ca sa se simtă cât de cât iubita. Și numai Dumnezeu știe câte am acceptat. Dar el nu a fost așa. El a fost altfel. A fost tot ce mi-am dorit vreodată, și chiar mai mult. Pentru mine, toate gesturile pe care le-a făcut, mai mari sau mai mici, au fost luate in considerație și au contribuit la clădirea unei stări de fericire pură, nevătămată.

Pana când a apărut iar “gheara invizibila”. La o săptămâna înainte de final, am simțit-o iar. Și am fost cuprinsă de disperare. L-am implorat pe Dumnezeu sa nu mi-l ia, însă nu a fost de folos.

Odată ce l-am pierdut pe el, am pierdut tot, inclusiv dorința de a mai trai. Habar nu aveam cât de mult am ajuns in câteva săptămâni sa țin la el, pana in momentul in care l-am pierdut. Pentru ca, in noaptea aia, a fost prima și singura data din viața mea când mi-am dorit sa mor, doar ca sa nu mai simt monstruozitatea aceea de durere. Îmi este rusine pentru asta chiar și acum, și îmi va fi mereu.

Desigur, partea rațională din mine, realizează ca este imposibil sa ma doară atât de mult pierderea unui om pe care îl cunosc de atât de puțin timp. Ma gândesc uneori ca m-am agățat atât de mult de el doar pentru ca mi-a oferit lucruri pe care mi le-am dorit mereu, și de care nu am avut parte. Și știu, ca ma frustreaza, și ma oftica incredibil de tare, ideea ca am fost alături de un om ca el, și ca nu am fost destul de buna pentru el.

Așa ca am luat-o pe toate părțile posibile. Însă nimic nu a ajutat. Încă ma doare, încă ma simt nervoasa, încă nu am nicio voința de a face ceva productiv. Și ma sperie gândul ca aceasta ultima picătura, mi-a dus psihicul intr-un punct din care nu mai este cale de întoarcere, pentru ca sunt mult prea multe zile la rând, de când eu nu m-am mai simțit bine.

Dar trebuie sa trec peste. Trebuie cumva, sa fac ceva, și sa îmi revin. Trebuie ca starea pe care mi-am impus-o acum doi ani, sa se reîntoarcă.

In momentul de fata, știu ca singurul lucru pe care îl pot face pentru asta, este doar sa îmi repet, și sa îmi impun singura ca o sa fie bine. Am încredere in Dumnezeu, și știu ca se poate. Știu ca merit mai mult, și ca, viața are suișuri și coborâșuri iar, ținând cont de adâncimea la care am fost, urmează un munte foarte înalt in fata mea.

Coincidențe

Când am spus ca viața mea parca s-a transformat recent intr-un film siropos de dragoste, semi-tragic, nu ma așteptam sa se ducă de fapt chiar așa departe încât sa am dureri de cap cauzate de realizările recente.

Exista doua moduri in care poți sa percepi unele lucruri: sa vezi partea goală, sau partea plină, a paharului. Eu una m-am obosit singura privind doar spre partea goală, așa ca îmi asum riscul de naivitate, și voi alege sa văd doar lucrurile bune de acum înainte.

Deși ma simt puțin ca in Matrix in momentul asta, senzația dominanta este cea de…confuzie? Nici nu știu cum sa ii spun, sincer. Însă ce știu cu siguranța este ca refuz sa accept ca asta sa fie o tragedie. Pentru ca asta ar fi dacă s-ar termina.

Am fost unul lângă altul toată viața noastră. La un pas distanța, mereu puțin mai înainte, sau puțin mai înapoi, însă mereu traversând aceleași locuri, râzând cu aceeiasi oameni, mergând cu același autobuz, petrecând cu familia pe aceeași plaja in copilărie…dar pe atunci, deși ochii noștri cel mai probabil s-au văzut unii pe alții, sufletele încă nu. Așa ca refuz sa cred ca, după ani întregi de “aproape”, sa ni se ofere doar trei săptămâni in care sa ne avem unul pe altul. Nu, nu avem, urăsc expresia asta, urăsc sa spun ca eu aparțin altcuiva, sau ca cineva îmi aparține mie. Trei săptămâni in care sa fim unul pentru altul. Trei săptămâni in care sa încercam sa ne facem fericiti unul pe altul. Refuz sa cred așa ceva.

Poate ca unii ar spune, da, asta este și motivul pentru care nu a ținut, v-ați evitat involuntar toată viața, asta a fost și scopul, poate ca întâlnirea voastră a fost o greșeala.

Dar știu ca nu a fost așa. Știu, pentru ca o simt acolo, nu adânc, nu ascuns in mine, o simt in toată ființa mea. O simt in tot corpul meu, in toată sinea mea, simt cum eu sunt un întreg, care este plin de siguranța ca normalitate înseamnă el. Simt asta pentru un om pe care nu îl iubesc. Pentru ca nu pot spune asta, nu pot iubi pe cineva atât de repede. Și totuși, nimic din mine nu își dorește sa îl piardă vreodată. Paradoxal, intr-un fel.

Toată viața mea am fost sigura de un lucru. Ce simt pentru ceilalți. Mereu am știut exact, fie ca a fost vorba despre iubire, ura sau indiferenta, am știut ce simt. Acum este pentru prima data când nu se aplica. Așa cum a spus-o chiar el, nu prea se mai aplica regulile in cazul nostru, dar este ok.

O parte din mine s-a făcut mică, după toate loviturile primite. O simt și o văd ca pe un copil mic și speriat de posibilitatea devenirii din ce in ce mai minuscula, pana când o sa dispară. Partea aia îmi spune sa nu sper. Partea aia încă suferă, încă o doare, încă se ferește de fericire. Dar o voi ignora. Cu toată puterea pe care o am, o voi ignora, și ma voi risca sa lupt sperând pentru noi.

Tot din mine ii simte dorul. Obrajilor le este dor de durerea pe care o simțeau după ce ma făcea sa zâmbesc in continuu. Ochilor mei le este dor imaginea frumoasa pe care o aveau in fata mereu când era lângă mine. Pielea mea tânjește după atingerile lui. Mâinii mele ii este dor sa fie cuprinsă de a lui. Tot corpul meu ii simte lipsa, tot corpul meu vrea sa fie iar cuprins de el. Iar asta este partea cea mai ușoară. Însă inima, însă sufletul…lor ce le pot face sa nu mai simtă dorul de el? De momentele când se uita in ochii mei și vedea tot ce ascund fata de restul lumii, de mirarea constanta pe care o simteam, când realizam cât de perfect este, de fericirea pe care am negat-o pana in ultimul moment, pentru ca m-a speriat imensitatea ei?

El se vede defect. Însă pentru mine nu este așa. Pentru ca, mereu am susținut ca fix acele defecte, ne fac unici in felul nostru, odată ce le acceptam și le schimbam in așa fel încât sa nu ne afecteze viața intr-un mod negativ. Pentru mine, el este perfect. Este tot ce mi-am dorit in viața. Este cel care m-a făcut sa ii mulțumesc lui Dumnezeu pentru el, cel care m-a făcut sa spun, “Asta este lucrul bun pe care l-am așteptat in toți anii ăștia. El este recompensa pentru toate suferințele prin care am trecut.” El este primul care m-a făcut sa realizez ca in sfârșit ma pot pune pe mine pe primul loc, deși țin la el.

Refuz sa cred ca asta e tot. Refuz sa accept asta. Am un suflet încăpățânat, care nu va accepta un alt scenariu, decât cel in care ne vom regăsi unul pe altul permanent, așa cum a fost mereu sa fie.

O sansa la recuperare

Sunt un om trist. O recunosc si mi-o asum. Desi, m-as putea numi un trist optimist. Pentru ca, ani de zile, lupta dupa lupta, am obosit sa ma mint singura si sa-mi spun ca da, sunt perfect, nu m-a afectat cu nimic, in acelasi timp sunt increzatoare si nu voi inceta niciodata sa cred ca intr-un final va fi bine.

Imi place sa cred ca am sanse sa imi revin. La fel ca inainte nu voi mai fii niciodata, de asta sunt constienta. Dar, in timp ce stau aici, afara, si incerc sa tastez cu degetele deja inghetate, simt in interiorul meu ca se poate. Oricat m-ar frustra lumea in care traim, oricate persoane as iubi si oricate persoane as pierde, atunci cand ma uit la „the big picture”, viata este frumoasa.

Sunt de parere ca nu vom ajunge niciodata sa ne cunoastem pe noi insine in intregime. Pentru mine, fiinta umana este un paradox. Un mister. Iubim marea, insa ne este frica de ea. Iubim viata, insa nu o traim la capacitate maxima. Iubim distractia, insa de mult prea multe ori o facem doar ca sa ne ignoram viata, in loc sa o simtim exact atunci. Si lista poate continua la nesfarsit.

Eu sunt o fricoasa, nu am de ce sa mint. De la frici obisnuite, de genul serpi, inaltime, pisici furioase, etc. , pana la teama de infrangere, de pierdere, de cadere emotionala. Si uite, chiar aici apare problema. O problema pe care sunt sigura ca o au si altii. Am trait momente superbe. Momente incredibile, pe care le voi tine minte pentru tot restul vietii mele. Momente care m-au facut sa realizez ce caut, ce imi doresc. Insa am suferit si pierderi enorme. Incepand de la persoana careia i-am spus „Mama”, si pe care nu credeam ca o voi pierde vreodata, pana la oameni pe care i-am iubit mai mult decat m-am iubit pe mine, si care m-au zdrobit de-a dreptul cand au plecat. Asa ca nu am avut ce sa fac decat sa ma adaptez. Sa ma feresc de sentimente mult prea puternice, pentru ca le vedeam drept periculoase. Le vedeam ca pe singurul lucru in stare sa ma schimbe si sa spun „Gata, efectiv nu imi mai pasa de absolut nimic pe lumea asta”, si chiar sa vorbesc serios. M-am obisnuit atat de tare sa fiu singura, incat am refuzat persoane care poate chiar si-ar fi dorit sa ma faca fericita. Pentru ca nu cred in asa ceva, nu mai cred in relatii perfecte, nu mai cred in promisiunea „Nu o sa te ranesc niciodata”. Suntem oameni. Ca vrem, ca nu vrem, la un moment dat tot o vom comite si vom rani pe cineva apropiat. Si este ok. Atata timp cat nu am facut-o din rautate, atata timp cat realizam ce am facut si atata timp cat facem o schimbare, ca acel lucru sa nu se mai repete, este in regula. Cu totii gresim, este uman.

Gandul la aceasta umanitate imperfecta m-a ajutat sa trec peste foarte multe lucruri.

Cum spuneam, ma aflam intr-o zona de singuratate si confort. Din care imi este uneori foarte greu sa ies. Insa uneori viata nu este asa rea cum credeai, si apare cineva care iti da speranta. Cineva care te intelege, care te respecta, si care este diferit de tot ce ai intalnit pana atunci. Asa ca, fiind o fricoasa, te sperii. Pentru ca esti capabila dupa un timp sa iti dai seama ca are un potential imens. Dar acel potential merge in ambele sensuri. Pe cat de bun poate fi, pe atat de rau te poate lovi. Si stai si te intrebi, sa ma risc sau nu? Ceva din tine striga „Da!”, altceva te intreaba „Esti sigura?”, iar partea aia care iti rascoleste uneori noptile, iti spune sa nu te bagi.

Am incredere. In mine, de data asta. Pentru ca, in urma cu o luna, am fost in stare sa aleg ce a fost cel mai bine pentru mine, iar in acel moment, am realizat ca toate experientele, mai mult sau mai putin esuate, au devenit lectii bine invatate. Imi place sa cred ca sunt o persoana matura. O persoana trecuta prin multe, bune si rele, care este capabila sa ia decizii cat de cat intelepte. Iubesc sa iubesc si nu ascund asta. Nu este nimic pe lumea asta ce nu as face pentru persoanele la care tin. Accept faptul ca nu toate zilele sunt bune, ca uneori poti sa ai chiar si saptamani intregi in care sa simti ca nimic nu este bine, pentru ca stiu ca iti poti reveni, chiar si din acele momente. Poate ca uneori sunt prea buna, cu persoane care nu merita. Poate ca uneori ma consum prea mult, cu persoane care nu merita. Dar asta sunt eu. Cineva mi-a spus ca cel mai mare defect al meu, este si cea mai mare calitate, faptul ca aleg sa vad mereu binele in oameni. Probabil ca are dreptate, insa nu as schimba asta cu nimic. Pentru ca tocmai asta ma ajuta sa ma dau jos din pat dimineata si sa continui sa imi iubesc viata si sa ma iubesc pe mine.

Iar in ceea ce priveste dragostea, exista sanse la recuperare. Nu stiu cand, sau cum, sau cu cine, insa ceva din mine crede in continuare in iubire, si mereu o va face. Probabil ca sufletul meu este un „hopless romantic”, cel putin eu asta cred.

Mai mult

Mii si mii de ganduri ni se perinda prin minte pe parcursul vietii noastre. Unele sunt bune, altele sunt rele, iar altele sunt inutile.

Unele persoane aleg sa le dea crezare celor rele, asa ca se infecteaza singuri cu propria otrava, isi distrug singura parte din noi care ne face oameni, partea aceea invizibila, pe care ne place sa o numim „suflet”. Incetul cu incetul, nu le mai pasa. Devin ignoranti la problemele din jurul lor, la lumea din jurul lor si, incep sa-i infecteze si pe cei care au ghinionul sa le fie in preajma.

Se vorbeste zilnic despre un virus ce, fie ca vrem sau nu, a ajuns sa faca parte din viata noastra in mod permanent. Insa nimeni nu vorbeste despre virusul mortal care exista inca de cand lumea. Nepasarea.

Pentru mine, a fii nepasator este boala suprema. Atunci cand esti rau, cu tine, cu ceilalti, cu totul din jurul tau, macar ai o sansa sa iti revii. Poate ca intr-o zi, cineva iti va oferi o floare si, prin acest gest minuscul, lumea ta nu va mai fi in alb-negru. Insa, atunci cand esti nepasator, esti gol. Acum, eu nu ma refer la genul ala de sentiment pe care il avem cu totii, intr-o proportie mai mare sau mai mica, eu ma refer la acel gen de oameni care pot, Dumnezeule cat de mult pot, sa faca ceva in lumea asta muribunda, dar aleg sa priveasca in cealalta parte.

Sustin in mod repetat asta, consider ca devenim din ce in ce mai rai. Am spus-o si o voi spune in continuare, indiferent daca va face vreo diferenta sau nu. Aleg in continuare sa sper si sa ma rog sa fie bine intr-un final, dar asta nu inseamna ca sunt oarba in fata tuturor nenorocirilor care se intampla zilnic. Asa ca imi apar ganduri, intrebari. De ce este asa? De ce nu se poate sa fie altfel? Oare daca ne-am mobiliza cu totii, vom putea schimba ceva? Oare lumea asta isi va mai reveni vreodata?

Vreau altceva. Vreau mai mult de la viata asta. Vreau sa vad ca se poate. Ca exista finaluri fericite.

Răsărit de soare

Nici nu știu cu ce sa încep. Îmi simt gândurile intr-un haos total și nu știu cu care sa încep. As vrea sa fac curat printre ele. Dar din nou, nu știu cum.

Totul este vraiște. Inima, capul, tot. Simt ca am atât de multe lucruri și sentimente de scos din mine, dar ceva ma tine. Ceva le tine blocate, pentru ca acel ceva știe ca odată ce le dau drumul, vor curge ca o cascada care ma va îneca. As vrea sa fac curat printre ele. Dar nu știu cum.

Îmi vin uneori amintiri, din senin ma trezesc visând la alte vremuri. La vremuri frumoase, când stăteam la cinci dimineața pe casa, fumam, priveam răsăritul împreuna cu tine, și ma simteam fericita. La vremuri când stăteam in pat și te priveam fascinata cum scrii, pentru ca apoi sa te uiți spre mine și sa-mi zambesti, făcându-ma sa ma topesc de fericire. La vremuri când eram in telecabina și m-ai luat de mâna pentru ca ai simțit ca mi se face rău din cauza înălțimii. La vremuri fericite.

Sunt fericita și acum. Învăț încet-încet, sa-mi secționez sentimentele. Sa nu las planul emoțional sa-mi afecteze munca sau stima de sine. Sunt fericita pentru ca sunt sănătoasă, am mâncare pe masa și un acoperiș deasupra capului. Sunt fericita pentru ca am stat pana la patru dimineața sa învăț și astfel mi-am demonstrat mie ca dacă îmi pun ceva in cap, pot sa o fac, pot sa las lenea la o parte și sa studiez așa cum trebuie. Sunt fericita pentru ca deși inima îmi e muribunda, totuși am puterea sa ma ridic din pat pentru ca sunt destul de matura încă sa nu-mi fac asta singura.

Dar in același timp, trecând peste toate sentimentele astea pozitive, nu ma simt bine deloc. Am pierdut. Am luptat cât de tare am putut, și am pierdut. Incerc sa nu-mi scot ochii singura cu lucrurile pe care as fi putut sa le fac altfel, acum nu mai are sens. Și incerc sa fiu optimista in continuare, sa-mi spun ca asta este doar o bătălie, nu întreg războiul. Incerc sa nu-mi pierd credința in Dumnezeu și sa am încredere in El ca știe ce face. Dar sa dea naiba de nu e greu.

Simt ca mi-am pus pe fata o masca zâmbitoare și puternica, dar este doar o minciuna. Ma mint singura. Pentru ca știu ca pe dinăuntru o sa ma macine pana nu o sa mai rămână nimic. Și îmi este atât de frica. Am mai căzut pana acum, dar niciodată așa tare cum risc sa o fac acum. Și nu vreau asta, ma urăsc singura pentru ca sunt așa slaba și îmi doresc uneori sa pot sa ma transform instant intr-o persoana căreia sa nu-i pese.

Dar asta ar însemna ca totul a fost in zadar. Toată schimbarea mea, toate sentimentele bune, toată transformarea asta intr-o persoana mai buna, cu o inima și un suflet bun…nu vreau ca lucrurile astea sa fie in zadar. Nu vreau ca fix acum, când eram mulțumită de mine ca și persoana, sa ma schimb in ceea ce am fost înainte.

Așa ca ce pot sa fac? Decât sa las timpul asta nenorocit sa treacă. Și sa sper in continuare. Sa ma afund in egoismul meu, in ura care ma mănâncă de vie și care ma face sa fiu tot ceea ce urăsc la alții. Ironic, nu?

Pentru ca acum niciun răsărit privit la cinci dimineața nu va mai fi la fel, dacă nu pot vedea lângă mine persoana pe care o admiram mai mult decât priveliștea in sine.

New chapter

Ok, deci…blogul asta este copilașul meu, de care încerc sa am grija cât de mult pot. Aici îmi scriu gândurile, când sun fericita, trista, entuziasmata, frustrata, sau pur și simplu când simt nevoia sa ma eliberez prin scris.

Însă, vreau sa fac și altceva. Deoarece sunt unele articole pe care îmi doresc sa le citească și persoane cunoscute, sau pe care pur și simplu sa le distribui pe Facebook, am decis sa îmi fac îmi fac încă un blog, unde sa pot scrie fără a-mi ascunde identitatea, un blog mai diferit, unde nu voi aborda teme chiar așa „deep” ca aici.

https://andracristina27.wordpress.com/

Aceasta este adresa blogului. Îmi permit sa o împărtășesc cu persoanele ce îmi citesc articolele de aici, deoarece am avantajul faptului ca nu cunosc personal pe nimeni, așa ca nu am nicio problema in a dezvălui corelația dintre cele doua bloguri. Motivul pentru care mi-am ascuns indentitatea aici, a fost pentru ca unele articole contin trăiri și sentimente foarte intime, pe care nu vreau sa le afle toate persoanele cu cunoscute.

In fine, lăsând la o parte detaliile astea, ca dacă mai continui mult o sa ajung sa ma simt mai importanta decât sunt de fapt…scopul articolului asta este de a va ruga, foarte frumos de altfel, dacă doriți, sa urmăriți și celălalt blog pentru ca, deși o sa scriu alte lucruri, asta nu înseamnă ca o sa dezamăgesc in ceea ce privește felul in care scriu.

Iar in final, țin sa mulțumesc persoanelor care îmi citesc poveștile, fără voi și fără suportul vostru, nu știu dacă m-as fi motivat chiar sa merg mai departe.

Va mulțumesc! ❤️

Crede-mă, te place mai mult naturală

Având un episod acut de plictiseala și, ținând cont de faptul ca mâine am examen, am decis ca cel mai „bun” lucru pe care pot sa îl fac, este sa intru pe Instagram. Yolo, nu? In fine, și, cum umblam eu din poveste in poveste, am dat peste o pagina ce postează fotografiile unor persoane mai mult sau mai puțin cunoscute, dar, fotografii in care compara imaginea lor de pe Instagram și din viața reala. Ce-i drept, nu este prima data când dau de chestii de genul asta, dar niciodată nu m-a indignat subiectul așa tare ca acum.

Nu înțeleg de ce a apărut moda asta in ultimul timp, sa îți editezi pozele cu cinșpe mii de programe, ca sa arați in mediul online cum tu nu arați de fapt. Ok, vrei sa ai o pagina de Instagram frumoasa, vrei sa ai followeri, vrei sa ajungi influencer, etc., înțeleg toate astea, și eu fac asta zilnic, și eu îmi bat prietenele la cap mereu sa-mi facă poze artistice, și eu îmi editez pozele cu filtre care mai de care, ca sa „prindă la lume”. Pentru ca da, recunosc, vreau sa am o pagina cunoscuta, nu ascund asta. Vreau toate avantajele pe care ți le aduce asta, vreau produsele de make-up gratis pe care le primesti, vreau invitațiile la evenimente, vreau toate astea. Dar, pentru ca acum urmează un „DAR” foarte mare, NICIODATĂ nu am schimbat ceva la mine sau la pozele mele, doar ca sa ma fac plăcută. Este o diferența între a pune un efect pe poza la modul general, și între a-ți edita corpul și fața in ultimul hal, ca dacă te vede cineva pe strada, habar n-are ca tu ești aia din cauza căreia are noaptea frustrări legate de cum arată.

Am întrebat și pe altcineva de ce unele fete/femei fac asta. Iar răspunsul pe care l-am primit este ca o fac pentru bărbați, pentru ca este competiție pentru bărbați. Băi frate, de când ma știu, cu orice baiat cu care am ieșit, in viața mea nu am încercat sa atrag omul ăla prin așa ceva. Pentru ca nu este normal! Da, evident, aspectul contează foarte mult, asta îți sare in ochi prima data, este ceva involuntar. Dar, dacă lucrurile avansează, chestia asta devine irelevanta. Nu stai cu un om doar pentru ca arată bine. Stai pentru cum te face sa te simți, pentru ca îl iubești și te iubește, așa cum ești. Plus, nu cred ca e vreun baiat pe care sa îl fi întrebat dacă prefera fetele botoxate, acid hialuronate, cu 3 liposucții la activ, cu grăsime in fund și toate cele, și sa-mi fi spus, „Da, eu vreau ca o fata sa fie cât mai falsa posibil, da-o încolo de naturalețe”. Pe bune!?

Si sunt destul de sigura ca toate aceste impulsuri de a te transforma in ceva ce clar nu ești, pornesc tot de sus, de la mansarda. Pentru ca nu sunt capabile sa vadă ca sunt frumoase și așa. Ele încă sunt complexate. Încă au in minte imaginea aia a unei femei perfecte, la care tot aspira și care este mai ceva ca o icoana pentru ele. Și, in loc sa rezolve chestia asta intr-un mod sănătos, apelează la FaceTune și naiba știe ce alte programe. Și, mai mult de atât, fără sa fiu rea, eu nu judec pe nimeni acum, pur și simplu îmi exprim propriile frustrări, dar, părerea mea sinceră este ca sunt leneșe. Ok, vrei sa ai fundul mare. Mergi mamă la sala! Nu da bani pe o aplicație ca sa îl ai mare sau cum vrei tu, doar intr-o poza. Nu e mai mare mândria ca arați cum vrei tu sa arați, pe munca ta, mereu, nu doar intr-o poza care apare in newsfeed doua zile maxim? Zic și eu.

Cu toții avem complexe, și eu ma lupt zilnic cu asta. Și eu ma uit in oglinda și tot sper ca o sa vina ziua când o sa ma îngraș și o sa pot sa port o fusta vara, nu doar iarna când pot sa ascund cât de slaba sunt cu niște cizme mai lungi. Și eu sper sa fiu ca înainte și sa îmi fac o poza și sa spun „Gata, e buna”, nu sa fie nevoie sa mi fac o suta de poze din tot atâtea unghiuri, pana sa găsesc una care sa spun „Hai, sa zicem ca merge”. Dar totuși, măcar fac ceva pentru asta. Măcar încerc sa schimb ceva. Și tocmai pentru ca încerc, atunci când ma bag in pat, nu ma roade atât de tare ca sunt prea slaba, pentru ca am încredere in mine ca pot sa schimb asta și pentru ca știu ca fac tot ce pot eu mai bun pentru scopul asta.

Așa ca, sfatul meu prietenesc, pentru ca, repet, este decizia fiecăruia ce face, ce poze își pune, cum vrea sa arate, etc., este următorul : „Naturalețea este o comoara, profitați de ea!” Se schimba foarte multe in viața ta atunci când te accepți așa cum ești și când încetezi sa te lupți cu propriul tău corp. Atunci când îl asculti și ii oferi ce are nevoie. Și, se schimba și percepția celor din jur despre tine. Cineva mi-a spus o chestie pe care o sa o țin mereu minte : „Poate ca lumea nu observa cât de slaba ești, pana nu le spui tu.” Și cu asta am spus tot.

Un final frumos

Sunt unele lucruri pe care ni le dorim in viața atât de mult, dar care nu țin de noi, așa ca nu avem mereu parte de ele, pentru a ne da seama mai târziu ca așa a fost mai bine. Apoi, sunt acele lucruri pe care ni le dorim, dar care nu sunt bune pentru noi decât la momentul potrivit. După mult timp, când deja totul a fost dat uitării, când totul a fost ascuns bine de tot, in cele mai adânci încăperi ale inimii, când simți ca ai ajuns in punctul din care poți sa privești situația cu alți ochi și sa accepți ca ce a fost, a fost, și ce n-a fost, nu o sa mai fie, ăla e momentul potrivit pentru încheierea pe care ai așteptat-o atât de mult.

Mereu ne dorim asta. Când ceva se termina, vrem ca măcar sa se termine frumos. Dar foarte rar conștientizam ca poate ca nu suntem totuși așa pregătiți cum credem a fi. De aceea, de foarte multe ori, se intampla când te aștepți mai puțin. Când universul decide ca ești destul de matur pentru asta, atunci se întâmpla.

Așa a fost și in cazul meu. O parte foarte îndepărtată a trecutului, pe care cu greu am lasat-o in urma, m-a regăsit, pentru a-mi oferi încheierea de care aveam amândoi nevoie. Si m-a tulburat, da, m-a dat peste cap și am simțit cum intr-o fracțiune de secunda am fost înecată de un val de amintiri. Dar a fost bine. Bine pentru ca acum ma simt împăcată și bine pentru ca mi-am dat seama cât de mult m-am maturizat și m-am schimbat in bine.

Nu am scris niciodată despre asta aici. In primul rând, pentru ca blogul asta este despre prezent, iar aceasta parte a vieții mele este atât de îndepărtată încât pare a fi din alta viața, iar in al doilea rând, pentru ca aici scriu despre lucrurile și persoanele pe care le iubesc, iar relația mea cu acea parte a trecutului este de acceptare și recunoștință pentru rolul pe care l-a avut in transformarea mea, însă iubirea a încetat de mult sa fie parte din ecuație.

Dar, cu toate astea, am simțit nevoia sa scriu despre finalul poveștii. Și sa spun, din tot sufletul, ca îmi doresc asta pentru toate persoanele care simt nevoia unei încheieri, sa aibă o încheiere așa frumoasa cum am avut și eu.

Deși susțin in mod constant ca prezentul este cel mai important și ca singura linie temporala pe care ar trebui sa ne axăm in afara de el este viitorul, pentru a-l face cât mai bun posibil, in același timp, am ajuns la concluzia ca nu strica, din când in când, sa mai aruncam o privire și in trecut, poate pentru a vedea cât de departe am ajuns, poate pentru a ne reaminti unele lecții învățate pe parcurs sau poate, pur și simplu, pentru a retrăi din nou, prin intermediul amintirilor, unele momente.

Prezentul meu este frumos. Nu este perfect cum era acum șase luni de exemplu, dar asta este cursul vieții. Nu se poate ca totul sa fie perfect mereu. Mai trebuie sa și muncim pentru asta. Si intenționez sa muncesc, oricat de obosita m-as simți uneori, nu am sa ma las, o sa merg pana in pânzele albe dacă este nevoie, pentru momentul in care voi putea spune din nou ca nu îmi mai lipsește nimic. Pentru ca se merita. Va spun asta din tot sufletul, chiar se merita. Sa ajungi in punctul in care sa știi ca ai tot ce ai nevoie, și nu vorbesc la modul material, deși, da, poate pentru unele persoane asta însemna fericirea, dar nu contează, ideea este ca este o senzație geniala. Sa știi ca ai ajuns acolo. Sa simți ca te-ai maturizat destul de mult încât sa vezi viața așa cum trebuie văzută, dar nu atât de mult încât sa nu poți sa te bucuri de ea. Este genial. Este superb.

Ma bucur enorm de mult ca am ajuns in punctul asta. Și repet, îmi doresc asta pentru toată lumea. Pentru ca asta contează cel mai mult, sa te simți împlinit ca și persoana, sa simți respect pentru propria persoana, sa simți iubire pentru propria persoana. Mai pe scurt, sa fi fericit, tu cu tine.

De ce îmi este greu sa invat pentru sesiune

O fi lene, o fi dezinteres, tind totuși sa cred ca este vorba de sistemul educational din care, vrem, nu vrem, facem parte.

Încă de mici, ne este impusă chestia asta, mergi la școala, mergi la liceu, apoi mergi la facultate. Eventual, faci și un master, in speranța ca o sa-ți mai adauge câteva sute de lei la salariu. Și da, nu e nimic greșit in asta, susțin din tot sufletul ideea de a avea o educație și de a-ți însuși cunoștințele de care ai nevoie pentru meseria pe care îți dorești sa o practici.

Dar atunci, deși ne dorim atât de mult sa avem un anume job, de ce ne este atât de greu sa învățam și sa muncim pentru jobul ăla?

In vara anului precedent (e ciudat sa spun asta, pentru ca au trecut doar câteva zile de când s-a terminat) am făcut o schimbare și m-am înscris la o alta facultate. In momentul de fata, sunt studenta la specializarea „Chimie Medicală”, din cadrul facultății de „Inginerie și științe aplicate”. Nu am de ce sa mint, este o specializare superba, lucrezi zilnic cu substanțe ce au proprietăți deosebite, faci experimente din care pot rezulta lucruri incredibil de frumoase și, înveți și înțelegi din ce este formată lumea din jurul nostru.

Și totuși, când este momentul sa ma pun sa invat, îmi piere tot cheful de facultate. Culmea, îmi place la nebunie sa invat și sa descopăr informații noi, sunt tocilara 100%. Dar ma enervează o chestie. Ca trebuie sa învățam de frica. Pentru ca, sa fim serioși, nimeni nu învață pentru sesiune din placere. Da, poate sunt câțiva, binecuvântați de Dumnezeu, care fac asta, dar pentru marea majoritate, sesiunea e ca apocalipsa. Prin care trebuie sa treci de doua ori pe an, trei ani la rând minim.

Adică, in restul timpului, invat lecțiile de placere. Ajung acasă de la facultate și ma apuc de învățat. Pentru ca atunci nu ma presează nimeni. Atunci nu ma gândesc, „Dacă nu invat neaparat chestia asta acum, nu iau examenul și dacă nu iau examenul asta, rămân cu el in sesiunea de restante, și dacă nu-l iau nici atunci și nu le iau nici pe celelalte, repet anul”. Nu. Atunci sunt liniștita. Și cred ca așa ar trebui sa fie și acum. Așa ar fi normal.

Mergem la școala/liceu/facultate doar pentru note. Nu mergem sa învățam. Mergem și stam intr-o anxietate continua, intr-o frica continua de profesorii care îți pun note in funcție de starea lor de spirit, de părinții care o sa te judece orice nota ai lua, de colegii car se transforma in șacali când e vorba de teste/examene. Nu învățăm ce și cum trebuie. Eu am noroc sa am niște profesori foarte ok, care te susțin și te ajuta atunci când ai nevoie. Dar nu peste tot e așa. Când eram la Medicina, s-a întâmplat sa mi se pună nota 8 in examen, doar pentru ca nu exista așa ceva, sa ai 10 la Anatomie. Pai și atunci, cum as putea eu după faza asta sa mai am chef sa invat? Pentru ca, in momentul ăla, tot ce e in capul meu este „De ce sa-mi bat capul, dacă oricum nu îmi pune cât merit?”

As vrea sa fie altfel. Sa nu mai fim supuși la atât de multă presiune. Sa nu ni se ofere o luna in care sa fim nevoiți sa învățam tot ce am făcut in 3 luni, la cine știe câte materii. Este un sistem defect, care nu tine deloc cu noi. Nu ne sprijină, nu ne ajuta și, cel mai important, nu ne înțelege. As învăța toată materia, fără probleme, dacă nu as sta constant cu o piatra pe inima, ca dacă nu o invat, o sa am de suferit. As vrea ca dacă se întâmpla sa am restanta, sa pot avea o discuție cu acel profesor și sa facem cumva, împreuna, sa înțelegem de ce s-a întâmplat asta și sa ajungem sa o soluție ca sa promovez examenul, nu sa îl pic și aia e, ne vedem la vara. As vrea sa fim evaluați din chestii logice, nu sa fim nevoiți sa învățam pe de rost chestii inutile.

De ce nu se poate sa avem pregătirea de care avem nevoie pentru munca, încă din facultate? De ce trebuie sa învățam ce trebuie sa facem de-abia când ne angajam? De ce ni se baga pe gât mii de pagini de teorie cu care nu faci nimic? De ce?

2019

A fost un an plin. Atât de plin, încât ii fac retrospectiva la 4 zile după ce s-a terminat. Îl consider cel mai bun an din viața mea, sincer. S-au întâmplat foarte multe lucruri, unele bune, altele rele, dar a fost un an frumos.

A fost anul in care mi-am schimbat total gândirea, in care am decis ca nu va mai exista negativitate in viața mea. Și asta m-a ajutat extrem de mult, o recomand tuturor. Pentru ca datorită acestei gândiri optimiste, am reușit cam tot ce mi-am propus. De la a ma angaja intr-un loc perfect, la a începe facultatea pe care mi-am dorit-o și la a fi fericita alături de persoana pe care o iubesc, pana la satisfacția de a îmi cumpara unele lucruri materiale pe care mi le doream de mult.

Am și pierdut unele lucruri și persoane. Pe unele le regret, pe altele nu. In timp ce încă ma doare pierderea cățelușei mele, nu simt nimic decât eliberare pentru ca m-am depărtat de unele persoane ce aduceau o energie mult prea negativă in viața mea. Așa ca nu văd asta neaparat ca pe o pierdere. Dar sunt unele lucruri pe care nu mi-as fi dorit sa le trăiesc. Însă asta este, așa este viața. Pierzi, câștigi și tot așa. Este un ciclu pe care nu îl poți opri, ci te poți doar adapta, pentru a face fata mai ușor momentelor proaste.

Mi-am pierdut pentru o perioada gândirea optimista, am avut unele momente foarte grele și urate, însă ce este cel mai important e ca încerc sa trec peste și sa redevin persoana de dinainte, persoana pe care ajunsesem sa o iubesc.

Sunt nerăbdătoare sa văd ce ma așteaptă in noul an. Sper din suflet sa fie chiar și mai bun decât a fost 2019, nu doar pentru mine, ci pentru toată lumea. Va urez un „La mulți ani!” cu întârziere și multă fericire și gânduri bune in continuare, sa ne ajute Dumnezeu și sa fim fericiti, pentru ca asta este cel mai important lucru.

Dar momentan, importanta este sesiunea. Așa ca, sper ca voi reveni cu noutăți și cu povesti despre ce am învățat in perioada in care am lipsit, in scurtele pauze pe care mi le voi permite din când in când.

Happy new year!