Răsărit de soare

Nici nu știu cu ce sa încep. Îmi simt gândurile intr-un haos total și nu știu cu care sa încep. As vrea sa fac curat printre ele. Dar din nou, nu știu cum.

Totul este vraiște. Inima, capul, tot. Simt ca am atât de multe lucruri și sentimente de scos din mine, dar ceva ma tine. Ceva le tine blocate, pentru ca acel ceva știe ca odată ce le dau drumul, vor curge ca o cascada care ma va îneca. As vrea sa fac curat printre ele. Dar nu știu cum.

Îmi vin uneori amintiri, din senin ma trezesc visând la alte vremuri. La vremuri frumoase, când stăteam la cinci dimineața pe casa, fumam, priveam răsăritul împreuna cu tine, și ma simteam fericita. La vremuri când stăteam in pat și te priveam fascinata cum scrii, pentru ca apoi sa te uiți spre mine și sa-mi zambesti, făcându-ma sa ma topesc de fericire. La vremuri când eram in telecabina și m-ai luat de mâna pentru ca ai simțit ca mi se face rău din cauza înălțimii. La vremuri fericite.

Sunt fericita și acum. Învăț încet-încet, sa-mi secționez sentimentele. Sa nu las planul emoțional sa-mi afecteze munca sau stima de sine. Sunt fericita pentru ca sunt sănătoasă, am mâncare pe masa și un acoperiș deasupra capului. Sunt fericita pentru ca am stat pana la patru dimineața sa învăț și astfel mi-am demonstrat mie ca dacă îmi pun ceva in cap, pot sa o fac, pot sa las lenea la o parte și sa studiez așa cum trebuie. Sunt fericita pentru ca deși inima îmi e muribunda, totuși am puterea sa ma ridic din pat pentru ca sunt destul de matura încă sa nu-mi fac asta singura.

Dar in același timp, trecând peste toate sentimentele astea pozitive, nu ma simt bine deloc. Am pierdut. Am luptat cât de tare am putut, și am pierdut. Incerc sa nu-mi scot ochii singura cu lucrurile pe care as fi putut sa le fac altfel, acum nu mai are sens. Și incerc sa fiu optimista in continuare, sa-mi spun ca asta este doar o bătălie, nu întreg războiul. Incerc sa nu-mi pierd credința in Dumnezeu și sa am încredere in El ca știe ce face. Dar sa dea naiba de nu e greu.

Simt ca mi-am pus pe fata o masca zâmbitoare și puternica, dar este doar o minciuna. Ma mint singura. Pentru ca știu ca pe dinăuntru o sa ma macine pana nu o sa mai rămână nimic. Și îmi este atât de frica. Am mai căzut pana acum, dar niciodată așa tare cum risc sa o fac acum. Și nu vreau asta, ma urăsc singura pentru ca sunt așa slaba și îmi doresc uneori sa pot sa ma transform instant intr-o persoana căreia sa nu-i pese.

Dar asta ar însemna ca totul a fost in zadar. Toată schimbarea mea, toate sentimentele bune, toată transformarea asta intr-o persoana mai buna, cu o inima și un suflet bun…nu vreau ca lucrurile astea sa fie in zadar. Nu vreau ca fix acum, când eram mulțumită de mine ca și persoana, sa ma schimb in ceea ce am fost înainte.

Așa ca ce pot sa fac? Decât sa las timpul asta nenorocit sa treacă. Și sa sper in continuare. Sa ma afund in egoismul meu, in ura care ma mănâncă de vie și care ma face sa fiu tot ceea ce urăsc la alții. Ironic, nu?

Pentru ca acum niciun răsărit privit la cinci dimineața nu va mai fi la fel, dacă nu pot vedea lângă mine persoana pe care o admiram mai mult decât priveliștea in sine.

New chapter

Ok, deci…blogul asta este copilașul meu, de care încerc sa am grija cât de mult pot. Aici îmi scriu gândurile, când sun fericita, trista, entuziasmata, frustrata, sau pur și simplu când simt nevoia sa ma eliberez prin scris.

Însă, vreau sa fac și altceva. Deoarece sunt unele articole pe care îmi doresc sa le citească și persoane cunoscute, sau pe care pur și simplu sa le distribui pe Facebook, am decis sa îmi fac îmi fac încă un blog, unde sa pot scrie fără a-mi ascunde identitatea, un blog mai diferit, unde nu voi aborda teme chiar așa „deep” ca aici.

https://andracristina27.wordpress.com/

Aceasta este adresa blogului. Îmi permit sa o împărtășesc cu persoanele ce îmi citesc articolele de aici, deoarece am avantajul faptului ca nu cunosc personal pe nimeni, așa ca nu am nicio problema in a dezvălui corelația dintre cele doua bloguri. Motivul pentru care mi-am ascuns indentitatea aici, a fost pentru ca unele articole contin trăiri și sentimente foarte intime, pe care nu vreau sa le afle toate persoanele cu cunoscute.

In fine, lăsând la o parte detaliile astea, ca dacă mai continui mult o sa ajung sa ma simt mai importanta decât sunt de fapt…scopul articolului asta este de a va ruga, foarte frumos de altfel, dacă doriți, sa urmăriți și celălalt blog pentru ca, deși o sa scriu alte lucruri, asta nu înseamnă ca o sa dezamăgesc in ceea ce privește felul in care scriu.

Iar in final, țin sa mulțumesc persoanelor care îmi citesc poveștile, fără voi și fără suportul vostru, nu știu dacă m-as fi motivat chiar sa merg mai departe.

Va mulțumesc! ❤️

Crede-mă, te place mai mult naturală

Având un episod acut de plictiseala și, ținând cont de faptul ca mâine am examen, am decis ca cel mai „bun” lucru pe care pot sa îl fac, este sa intru pe Instagram. Yolo, nu? In fine, și, cum umblam eu din poveste in poveste, am dat peste o pagina ce postează fotografiile unor persoane mai mult sau mai puțin cunoscute, dar, fotografii in care compara imaginea lor de pe Instagram și din viața reala. Ce-i drept, nu este prima data când dau de chestii de genul asta, dar niciodată nu m-a indignat subiectul așa tare ca acum.

Nu înțeleg de ce a apărut moda asta in ultimul timp, sa îți editezi pozele cu cinșpe mii de programe, ca sa arați in mediul online cum tu nu arați de fapt. Ok, vrei sa ai o pagina de Instagram frumoasa, vrei sa ai followeri, vrei sa ajungi influencer, etc., înțeleg toate astea, și eu fac asta zilnic, și eu îmi bat prietenele la cap mereu sa-mi facă poze artistice, și eu îmi editez pozele cu filtre care mai de care, ca sa „prindă la lume”. Pentru ca da, recunosc, vreau sa am o pagina cunoscuta, nu ascund asta. Vreau toate avantajele pe care ți le aduce asta, vreau produsele de make-up gratis pe care le primesti, vreau invitațiile la evenimente, vreau toate astea. Dar, pentru ca acum urmează un „DAR” foarte mare, NICIODATĂ nu am schimbat ceva la mine sau la pozele mele, doar ca sa ma fac plăcută. Este o diferența între a pune un efect pe poza la modul general, și între a-ți edita corpul și fața in ultimul hal, ca dacă te vede cineva pe strada, habar n-are ca tu ești aia din cauza căreia are noaptea frustrări legate de cum arată.

Am întrebat și pe altcineva de ce unele fete/femei fac asta. Iar răspunsul pe care l-am primit este ca o fac pentru bărbați, pentru ca este competiție pentru bărbați. Băi frate, de când ma știu, cu orice baiat cu care am ieșit, in viața mea nu am încercat sa atrag omul ăla prin așa ceva. Pentru ca nu este normal! Da, evident, aspectul contează foarte mult, asta îți sare in ochi prima data, este ceva involuntar. Dar, dacă lucrurile avansează, chestia asta devine irelevanta. Nu stai cu un om doar pentru ca arată bine. Stai pentru cum te face sa te simți, pentru ca îl iubești și te iubește, așa cum ești. Plus, nu cred ca e vreun baiat pe care sa îl fi întrebat dacă prefera fetele botoxate, acid hialuronate, cu 3 liposucții la activ, cu grăsime in fund și toate cele, și sa-mi fi spus, „Da, eu vreau ca o fata sa fie cât mai falsa posibil, da-o încolo de naturalețe”. Pe bune!?

Si sunt destul de sigura ca toate aceste impulsuri de a te transforma in ceva ce clar nu ești, pornesc tot de sus, de la mansarda. Pentru ca nu sunt capabile sa vadă ca sunt frumoase și așa. Ele încă sunt complexate. Încă au in minte imaginea aia a unei femei perfecte, la care tot aspira și care este mai ceva ca o icoana pentru ele. Și, in loc sa rezolve chestia asta intr-un mod sănătos, apelează la FaceTune și naiba știe ce alte programe. Și, mai mult de atât, fără sa fiu rea, eu nu judec pe nimeni acum, pur și simplu îmi exprim propriile frustrări, dar, părerea mea sinceră este ca sunt leneșe. Ok, vrei sa ai fundul mare. Mergi mamă la sala! Nu da bani pe o aplicație ca sa îl ai mare sau cum vrei tu, doar intr-o poza. Nu e mai mare mândria ca arați cum vrei tu sa arați, pe munca ta, mereu, nu doar intr-o poza care apare in newsfeed doua zile maxim? Zic și eu.

Cu toții avem complexe, și eu ma lupt zilnic cu asta. Și eu ma uit in oglinda și tot sper ca o sa vina ziua când o sa ma îngraș și o sa pot sa port o fusta vara, nu doar iarna când pot sa ascund cât de slaba sunt cu niște cizme mai lungi. Și eu sper sa fiu ca înainte și sa îmi fac o poza și sa spun „Gata, e buna”, nu sa fie nevoie sa mi fac o suta de poze din tot atâtea unghiuri, pana sa găsesc una care sa spun „Hai, sa zicem ca merge”. Dar totuși, măcar fac ceva pentru asta. Măcar încerc sa schimb ceva. Și tocmai pentru ca încerc, atunci când ma bag in pat, nu ma roade atât de tare ca sunt prea slaba, pentru ca am încredere in mine ca pot sa schimb asta și pentru ca știu ca fac tot ce pot eu mai bun pentru scopul asta.

Așa ca, sfatul meu prietenesc, pentru ca, repet, este decizia fiecăruia ce face, ce poze își pune, cum vrea sa arate, etc., este următorul : „Naturalețea este o comoara, profitați de ea!” Se schimba foarte multe in viața ta atunci când te accepți așa cum ești și când încetezi sa te lupți cu propriul tău corp. Atunci când îl asculti și ii oferi ce are nevoie. Și, se schimba și percepția celor din jur despre tine. Cineva mi-a spus o chestie pe care o sa o țin mereu minte : „Poate ca lumea nu observa cât de slaba ești, pana nu le spui tu.” Și cu asta am spus tot.

Un final frumos

Sunt unele lucruri pe care ni le dorim in viața atât de mult, dar care nu țin de noi, așa ca nu avem mereu parte de ele, pentru a ne da seama mai târziu ca așa a fost mai bine. Apoi, sunt acele lucruri pe care ni le dorim, dar care nu sunt bune pentru noi decât la momentul potrivit. După mult timp, când deja totul a fost dat uitării, când totul a fost ascuns bine de tot, in cele mai adânci încăperi ale inimii, când simți ca ai ajuns in punctul din care poți sa privești situația cu alți ochi și sa accepți ca ce a fost, a fost, și ce n-a fost, nu o sa mai fie, ăla e momentul potrivit pentru încheierea pe care ai așteptat-o atât de mult.

Mereu ne dorim asta. Când ceva se termina, vrem ca măcar sa se termine frumos. Dar foarte rar conștientizam ca poate ca nu suntem totuși așa pregătiți cum credem a fi. De aceea, de foarte multe ori, se intampla când te aștepți mai puțin. Când universul decide ca ești destul de matur pentru asta, atunci se întâmpla.

Așa a fost și in cazul meu. O parte foarte îndepărtată a trecutului, pe care cu greu am lasat-o in urma, m-a regăsit, pentru a-mi oferi încheierea de care aveam amândoi nevoie. Si m-a tulburat, da, m-a dat peste cap și am simțit cum intr-o fracțiune de secunda am fost înecată de un val de amintiri. Dar a fost bine. Bine pentru ca acum ma simt împăcată și bine pentru ca mi-am dat seama cât de mult m-am maturizat și m-am schimbat in bine.

Nu am scris niciodată despre asta aici. In primul rând, pentru ca blogul asta este despre prezent, iar aceasta parte a vieții mele este atât de îndepărtată încât pare a fi din alta viața, iar in al doilea rând, pentru ca aici scriu despre lucrurile și persoanele pe care le iubesc, iar relația mea cu acea parte a trecutului este de acceptare și recunoștință pentru rolul pe care l-a avut in transformarea mea, însă iubirea a încetat de mult sa fie parte din ecuație.

Dar, cu toate astea, am simțit nevoia sa scriu despre finalul poveștii. Și sa spun, din tot sufletul, ca îmi doresc asta pentru toate persoanele care simt nevoia unei încheieri, sa aibă o încheiere așa frumoasa cum am avut și eu.

Deși susțin in mod constant ca prezentul este cel mai important și ca singura linie temporala pe care ar trebui sa ne axăm in afara de el este viitorul, pentru a-l face cât mai bun posibil, in același timp, am ajuns la concluzia ca nu strica, din când in când, sa mai aruncam o privire și in trecut, poate pentru a vedea cât de departe am ajuns, poate pentru a ne reaminti unele lecții învățate pe parcurs sau poate, pur și simplu, pentru a retrăi din nou, prin intermediul amintirilor, unele momente.

Prezentul meu este frumos. Nu este perfect cum era acum șase luni de exemplu, dar asta este cursul vieții. Nu se poate ca totul sa fie perfect mereu. Mai trebuie sa și muncim pentru asta. Si intenționez sa muncesc, oricat de obosita m-as simți uneori, nu am sa ma las, o sa merg pana in pânzele albe dacă este nevoie, pentru momentul in care voi putea spune din nou ca nu îmi mai lipsește nimic. Pentru ca se merita. Va spun asta din tot sufletul, chiar se merita. Sa ajungi in punctul in care sa știi ca ai tot ce ai nevoie, și nu vorbesc la modul material, deși, da, poate pentru unele persoane asta însemna fericirea, dar nu contează, ideea este ca este o senzație geniala. Sa știi ca ai ajuns acolo. Sa simți ca te-ai maturizat destul de mult încât sa vezi viața așa cum trebuie văzută, dar nu atât de mult încât sa nu poți sa te bucuri de ea. Este genial. Este superb.

Ma bucur enorm de mult ca am ajuns in punctul asta. Și repet, îmi doresc asta pentru toată lumea. Pentru ca asta contează cel mai mult, sa te simți împlinit ca și persoana, sa simți respect pentru propria persoana, sa simți iubire pentru propria persoana. Mai pe scurt, sa fi fericit, tu cu tine.

De ce îmi este greu sa invat pentru sesiune

O fi lene, o fi dezinteres, tind totuși sa cred ca este vorba de sistemul educational din care, vrem, nu vrem, facem parte.

Încă de mici, ne este impusă chestia asta, mergi la școala, mergi la liceu, apoi mergi la facultate. Eventual, faci și un master, in speranța ca o sa-ți mai adauge câteva sute de lei la salariu. Și da, nu e nimic greșit in asta, susțin din tot sufletul ideea de a avea o educație și de a-ți însuși cunoștințele de care ai nevoie pentru meseria pe care îți dorești sa o practici.

Dar atunci, deși ne dorim atât de mult sa avem un anume job, de ce ne este atât de greu sa învățam și sa muncim pentru jobul ăla?

In vara anului precedent (e ciudat sa spun asta, pentru ca au trecut doar câteva zile de când s-a terminat) am făcut o schimbare și m-am înscris la o alta facultate. In momentul de fata, sunt studenta la specializarea „Chimie Medicală”, din cadrul facultății de „Inginerie și științe aplicate”. Nu am de ce sa mint, este o specializare superba, lucrezi zilnic cu substanțe ce au proprietăți deosebite, faci experimente din care pot rezulta lucruri incredibil de frumoase și, înveți și înțelegi din ce este formată lumea din jurul nostru.

Și totuși, când este momentul sa ma pun sa invat, îmi piere tot cheful de facultate. Culmea, îmi place la nebunie sa invat și sa descopăr informații noi, sunt tocilara 100%. Dar ma enervează o chestie. Ca trebuie sa învățam de frica. Pentru ca, sa fim serioși, nimeni nu învață pentru sesiune din placere. Da, poate sunt câțiva, binecuvântați de Dumnezeu, care fac asta, dar pentru marea majoritate, sesiunea e ca apocalipsa. Prin care trebuie sa treci de doua ori pe an, trei ani la rând minim.

Adică, in restul timpului, invat lecțiile de placere. Ajung acasă de la facultate și ma apuc de învățat. Pentru ca atunci nu ma presează nimeni. Atunci nu ma gândesc, „Dacă nu invat neaparat chestia asta acum, nu iau examenul și dacă nu iau examenul asta, rămân cu el in sesiunea de restante, și dacă nu-l iau nici atunci și nu le iau nici pe celelalte, repet anul”. Nu. Atunci sunt liniștita. Și cred ca așa ar trebui sa fie și acum. Așa ar fi normal.

Mergem la școala/liceu/facultate doar pentru note. Nu mergem sa învățam. Mergem și stam intr-o anxietate continua, intr-o frica continua de profesorii care îți pun note in funcție de starea lor de spirit, de părinții care o sa te judece orice nota ai lua, de colegii car se transforma in șacali când e vorba de teste/examene. Nu învățăm ce și cum trebuie. Eu am noroc sa am niște profesori foarte ok, care te susțin și te ajuta atunci când ai nevoie. Dar nu peste tot e așa. Când eram la Medicina, s-a întâmplat sa mi se pună nota 8 in examen, doar pentru ca nu exista așa ceva, sa ai 10 la Anatomie. Pai și atunci, cum as putea eu după faza asta sa mai am chef sa invat? Pentru ca, in momentul ăla, tot ce e in capul meu este „De ce sa-mi bat capul, dacă oricum nu îmi pune cât merit?”

As vrea sa fie altfel. Sa nu mai fim supuși la atât de multă presiune. Sa nu ni se ofere o luna in care sa fim nevoiți sa învățam tot ce am făcut in 3 luni, la cine știe câte materii. Este un sistem defect, care nu tine deloc cu noi. Nu ne sprijină, nu ne ajuta și, cel mai important, nu ne înțelege. As învăța toată materia, fără probleme, dacă nu as sta constant cu o piatra pe inima, ca dacă nu o invat, o sa am de suferit. As vrea ca dacă se întâmpla sa am restanta, sa pot avea o discuție cu acel profesor și sa facem cumva, împreuna, sa înțelegem de ce s-a întâmplat asta și sa ajungem sa o soluție ca sa promovez examenul, nu sa îl pic și aia e, ne vedem la vara. As vrea sa fim evaluați din chestii logice, nu sa fim nevoiți sa învățam pe de rost chestii inutile.

De ce nu se poate sa avem pregătirea de care avem nevoie pentru munca, încă din facultate? De ce trebuie sa învățam ce trebuie sa facem de-abia când ne angajam? De ce ni se baga pe gât mii de pagini de teorie cu care nu faci nimic? De ce?

2019

A fost un an plin. Atât de plin, încât ii fac retrospectiva la 4 zile după ce s-a terminat. Îl consider cel mai bun an din viața mea, sincer. S-au întâmplat foarte multe lucruri, unele bune, altele rele, dar a fost un an frumos.

A fost anul in care mi-am schimbat total gândirea, in care am decis ca nu va mai exista negativitate in viața mea. Și asta m-a ajutat extrem de mult, o recomand tuturor. Pentru ca datorită acestei gândiri optimiste, am reușit cam tot ce mi-am propus. De la a ma angaja intr-un loc perfect, la a începe facultatea pe care mi-am dorit-o și la a fi fericita alături de persoana pe care o iubesc, pana la satisfacția de a îmi cumpara unele lucruri materiale pe care mi le doream de mult.

Am și pierdut unele lucruri și persoane. Pe unele le regret, pe altele nu. In timp ce încă ma doare pierderea cățelușei mele, nu simt nimic decât eliberare pentru ca m-am depărtat de unele persoane ce aduceau o energie mult prea negativă in viața mea. Așa ca nu văd asta neaparat ca pe o pierdere. Dar sunt unele lucruri pe care nu mi-as fi dorit sa le trăiesc. Însă asta este, așa este viața. Pierzi, câștigi și tot așa. Este un ciclu pe care nu îl poți opri, ci te poți doar adapta, pentru a face fata mai ușor momentelor proaste.

Mi-am pierdut pentru o perioada gândirea optimista, am avut unele momente foarte grele și urate, însă ce este cel mai important e ca încerc sa trec peste și sa redevin persoana de dinainte, persoana pe care ajunsesem sa o iubesc.

Sunt nerăbdătoare sa văd ce ma așteaptă in noul an. Sper din suflet sa fie chiar și mai bun decât a fost 2019, nu doar pentru mine, ci pentru toată lumea. Va urez un „La mulți ani!” cu întârziere și multă fericire și gânduri bune in continuare, sa ne ajute Dumnezeu și sa fim fericiti, pentru ca asta este cel mai important lucru.

Dar momentan, importanta este sesiunea. Așa ca, sper ca voi reveni cu noutăți și cu povesti despre ce am învățat in perioada in care am lipsit, in scurtele pauze pe care mi le voi permite din când in când.

Happy new year!

Ma doare sufletul

Ma doare sufletul când văd tot ce se întâmpla in lume in momentul de fata. Incendii, animale care mor, posibilitatea unui război, încălzire globală…oamenilor, chiar vrem sa ajungem in punctul in care sa ne autodistrugem?

Chiar am ajuns sa ne nu mai pese de nimic in afara de noi înșine? Sa se doneze mai mulți bani când arde o clădire, decât când mor milioane de oameni? Sa nu ne intereseze de încălzirea globală pentru ca noi oricum o sa murim pana începe situația sa fie chiar nasoala? Dar la copiii noștri nu ne gândim? Și la copiii copiilor noștri? O sa ii lăsăm sa trăiască in mizerie și in foame, atâta timp cât noua ne este bine acum?

De unde atâta ignoranta? De unde atâta nepăsare? Nici nu mai pot sa intru pe Facebook. Pentru ca tot ce văd sunt glume legate de WW3, imagini și filmări cu animale care mor și nu multora pare sa le pese…wtff!?

Chiar acum câteva zile am văzut o postare, in care un om povestea cum niște nenorociți, pentru ca nu am cum sa ii numesc altfel, i-au împușcat câinele in cap pentru ca erau supărați ca nu au prins nimic la vânătoare. Pai ma nenorociților, voi știți ce înseamnă sa ai sufletul unui câine lângă tine? Voi știți ce înseamnă sa îl pierdeți? Eu știu. In vara mi-a murit cățelușa pe care o aveam de 12 ani. Am căzut din picioare când m-a sunat tatăl meu și mi-a spus. Este exact ca pierderea unui om. Post chiar mai greu. Pentru ca ființele astea nevinovate îți oferă in mod constant doar iubire. Cum sa omori un câine doar pentru ca tu ești supărat? Ca n-ai prins nimic la vânătoare? Dumnezeu mai da și după suflet, asta așa, ca și idee.

Sau toate animalele din Australia, care mor pe capete. Repet, ma doare sufletul când văd imaginile alea. Când le văd frica din ochi, când le văd arse și știu ca se pot face mult mai multe ca sa se evite asta, dar nu se vrea.

Știu ca nu o sa fac eu singura cu articolul asta cine știe ce schimbare, dar Doamne, sper din suflet ca totuși sa se schimbe ceva. Am renunțat fără sa vreau la acest blog, pentru ca între munca și facultate, efectiv nu am mai avut timp sa scriu. Dar acum, deși urmează sesiunea, mi-am rupt 20 de minute, pentru ca simt atât de multă frustrare legată de ce se întâmpla in lume, încât a trebuit sa ma eliberez.

Haideți sa nu mai fim așa, sa nu mai ignoram relele lumii doar pentru ca nu țin de noi, sau nu le-am provocat noi. Orice schimbare începe de jos, hai sa începem prin a fi niște oameni mai buni. Pentru ca sunt sigura ca dacă fiecare dintre noi ar începe sa gândească așa, ceva, ceva, tot o fi mai bine.