02.12.2018

Am scris despre voi toți aseară. Mi-am eliberat sufletul de tot ce ma sufoca, iar acum simt ca pot sa respir din nou.

Afara este soare, de parca și cerurile simt liniștea din interiorul meu. Stau pe fotoliu și las razele calde sa-mi mângâie fata, in timp ce ascult cum toată gheata ce m-a înconjurat pana acum se topește. Este ironic intr-un fel. Cum ce simt acum se exteriorizează in natura, amândouă renăscând după noaptea neagră ce a trecut.

Încet, încet, simt ca îmi revin. Încă ma doare, dar totul se diminuează pe zi ce trece. Ma simt ca și cum as fi trecut printr-un uragan. Am ieșit vie, dar nu voi mai fii niciodată la fel. Și, oricât de ciudat ar părea asta, îmi place. Ma fascinează cum putem noi, oamenii, sa suportam atât de multe lucruri și cum ne schimba acestea, cum după fiecare suferință, o noua versiune a noastră își face apariția. Suntem niște diamante vii. Ne formam sub presiune. Și asemenea lor, putem sfârșit in doua feluri : ori sa fim admirați pentru cât de frumos ne-am transformat, ori pentru cât de ascuțiți și tăioși am devenit.

Eu cred, și sper, ca nu voi deveni tăioasă. Ma risc sa rămân buna, oricât rău as vedea. Cineva mi-a spus o data ca cel mai mare defect al meu este și cea mai mare calitate. „Tu încă mai ai bunătate in tine și încă alegi sa vezi și sa cauți asta in orice persoana din jurul tău.” Și are dreptate. Chiar aleg sa cred ca toți avem ceva bun in noi. Unii ascund asta. Și ii înțeleg. In ziua de azi, cei buni suferă cel mai mult, pe când cei rai conduc lumea. Dar asta nu înseamnă ca o sa renunț.

Da, sunt momente in care obosesc. Acesta este unul dintre ele. Îmi simt sufletul amorțit, obosit de toate cele prin care a trecut, obosit sa mai spere pentru ceva bun care nu mai vrea sa apară. Uneori îmi place sa-mi imaginez ca Dumnezeu ma pune sa aștept atât de mult doar pentru ca îmi păstrează ceva mai bun decât mi-as putea imagina vreodată. Dar nu trăim in filme. In viața reala, oamenii sunt rai, iar ca sa reușim sa trecem prin ea trebuie de multe ori sa ne mulțumim cu ce avem și sa nu mai speram la miracole de Crăciun.

As vrea sa fim mai buni. Măcar acum, in ultimul ceas al acestui an, sa ne deschidem porțile și sa fim oameni unii cu alții. Sa ne cerem scuze, sa ne împăcăm, sa ne iubim. Sa ne bucurăm de compania celor apropiați, sa spunem ce simțim, sa ne strângem seara și sa luam toți masa împreuna, sa urmărim un maraton de filme de groaza împreuna…sa fim fericiti.

Noi nu ne mai vorbim. Deși regret asta, știu ca asta este cel mai bine. Însă as vrea sa va spun doar următorul lucru : „Ne iert.” Și pe voi, și pe mine. Nu exista niciodată un singur vinovat. Știu ca dacă am ajuns unde am ajuns, a fost din cauza tuturor lucrurilor făcute in mod greșit și de mine, și de către voi. Așa ca ne iert. Îmi doresc sa încep noul an cu sufletul curat și puternic. Îmi doresc sa o iau de la capăt și sa ma străduiesc și mai tare de data asta sa fiu fericita. Și poate, cine știe, intr-o zi ne vom întâlni iar, vom bea o cafea împreuna și vom rade despre cum am greșit copilărește și ne-am făcut sa suferim reciproc dar, in același timp, vom fi recunoscători unul altuia pentru ce am învățat din timpul petrecut împreuna.

Reclame

C 2.0

Nu sunt foarte sigura ca ar trebui sa scriu despre tine acum, lucrurile sunt încă foarte recente si nu as vrea sa las ce simt acum sa ma influențeze prea tare in ce trebuie sa scriu.

Tu ești cel pentru care mi-am încălcat toate regulile. Cel pentru care m-am riscat și am pierdut tot. Nu am ținut cont de nimic, nici de vârsta, nici de trecut, nici de intuiția care striga înăuntrul meu „STOOOP !!!”.

Prima data când te-am văzut a fost la majoratul verisorului meu, colegul tău de clasa, prietenul tău. Ai fost prima persoana pe care am văzut-o când am intrat, primul și singurul. Dar mi-am luat gândul repede de la tine când am aflat ca ești colegul lui, cu trei ani mai mic decât mine. Nu am ieșit niciodată cu băieți mai mici decât mine și nici nu aveam de gând sa o fac. Dar asta nu m-a oprit sa te admir pe ascuns pentru restul serii. Nu îmi venea sa cred cât de rău îmi părea ca ești mai mic, pentru ca am spus-o si atunci si o spun și acum, deși nu meriți, ești un om foarte frumos. Tu însă nu te-ai uitat la mine. Cel puțin nu in așa fel încât sa observ.

Intr-un fel ciudat și foarte sucit, pentru ca așa ii place soartei sa se joace cu noi, am ajuns sa aflu ca ți-am atras atenția și tu ai ajuns sa îmi dai mesaj. Am vorbit, am ieșit, ne-am văzut, apoi am vorbit iar câteva nopți la rând pana dimineața, mai pe scurt, m-ai făcut sa am speranța ca nu voi rămâne singura mereu. In noaptea aia in care te-ai îmbătat, mi-ai spus lucrurile pe care sufletul meu tânjea atât de mult sa le audă, așa ca te-am crezut și m-am riscat.

Dar m-am ars. In stil mare. Din nou. Așa brusc cum a început, s-a și terminat. Mesajele mele au rămas in continuare necitite de către tine, doar ca sa aflu mai târziu ca nu eram singura de la care le primeai. Și îmi pare rău, sincer, pentru ca ești exact genul de om care ar fi putut sa aprinda un foc mistuitor in mine. In schimb, te-ai mulțumit doar cu câteva scântei peste care ai aruncat brutal și nemilos o gheata care a stins tot.

Încă sunt nervoasa pe tine, încă ma simt trădată și dezamagita. Dar știu ca o sa treacă așa cum a trecut mereu. Ție îți mulțumesc pentru ca ai fost picătura care a umplut paharul. Ai fost cel de care aveam nevoie ca sa învăț o data și pentru totdeauna ca nu trebuie sa mai cred tot ce aud pentru ca oamenii își arată adevarata lor fata doar când sunt singuri, și niciodată in fata altcuiva.

F

Prietenul meu cel mai bun. Asta ai fost pentru o perioada de timp. Omul cu care puteam sa vorbesc orice, omul care ma asculta și care ma înțelegea. Omul cu care împărtășeam același tip de întuneric intern, cu motive diferite pentru fiecare, dar asemanator in atât de multe feluri.

Eram ca doua picături de apa. Uneori și fizic, amândoi bruneți, amândoi îmbrăcați mai mereu in negru din cap pana in picioare, dar mai ales psihic. Boschetari, așa cum ne făceau mai mereu restul din grup (aveau dreptate uneori), depresivi, triști, plictisitori. Dar era o plictiseala plăcută. O plictiseala care nu avea nevoie de cuvinte, tăcerea dintre noi era destul atâta timp cât stăteam unul cu altul.

Tu ești mai rece, mai înțelept cum îmi plăcea mie sa-ți spun. Admir intr-un fel ca poți sa faci asta. Ca poți sa pretinzi ca ești cu ok cu singuratatea. Deși poate nu ești, mereu asta ai vrut sa dai impresia. Tu pentru mine ai fost cel care m-a învățat cum sa trăiesc singura din nou.

Când vara s-a încheiat și toată lumea a plecat acasă, am rămas doar cu tine. Oaza mea de liniște. Toate întrebările fără răspuns pe care le aveam, le-am elucidat datorită tie. Și nu pentru ca mi-ai răspuns tu la ele, dar pentru ca ai știut ce sfaturi sa îmi dai in așa fel încât sa îmi răspund singura.

Am stat mult timp împreuna, am făcut unele lucruri nebunești alături de tine, lucruri pe care nu credeam vreodată ca le voi face, dar care m-au făcut sa ma simt vie după atâta timp in care nu am simțit ca trăiesc.

Iar apoi am început sa țin la tine mai mult decât la un prieten. Am început sa tânjesc din ce in ce mai mult prezenta ta, vocea ta, felul tău de a fii și de a gândi. Mi-am dat seama de cum sunt eu ca și persoana, am realizat ca sunt genul agitat, care are mereu nevoie de oameni in jurul ei ca sa se simtă împlinita. Dar tu…tu ma calmai. Eu eram marea agitata, iar tu soarele ce apărea și risipea norii. Când ai plecat, am simțit ca o parte din sufletul meu pleacă o data cu tine. Și ai știut asta. Mi-am dat seama ca știi când te-am condus, iar înainte sa te urci in mașina, m-ai luat și m-ai strâns tare in brațe.

Cea mai frumoasa surpriza pe care mi-ai făcut-o a fost când te-ai întors. Nu îmi venea sa-mi cred ochilor ca stai in fata mea. Omul meu s-a întors. Atunci a început totul pentru mine. Din momentul ăla mi-am dat seama ca te iubesc mai mult decât pe un prieten. Tu ești singurul față de care am mai simțit asta in afara de el. Nu la fel de intens, nu m-ai lăsat sa ajung in punctul ăla. Dar am simțit-o. Și mi-am făcut curajul sa ți-o și spun. Nu ca te iubesc, îmi este greu sa ma imaginez spunând asta cuiva prea curând. Dar ți-am recunoscut ca am început sa țin la tine. Și in momentul ăla am semnat condamnarea la moarte a prietenei noastre.

Ce mi s-a părut cel mai ciudat la „relația” dintre mine și tine este ca nu as fi vrut sa se întâmple. Deși ți-am propus sa încercam, nu a fost o zi in care sa nu ma gândesc ca nu as da prietenia cu tine pe o relație care poate ca nu va merge. Deși in foarte multe momente ne comportam ca și cum am fi împreuna, știi și tu mult prea bine ca toți cei din jurul nostru chiar asta credeau, cred ca pur și simplu ne-am mulțumit cu compania unei alte persoane, dar fără sa implicam cuvântul „cuplu”, pentru ca asta ar fi venit cu anumite obligații pe care niciunul dintre noi nu a fost dispus sa și le asume.

Tu acum nu mai vorbești cu mine. Nu știu nici pana in ziua de azi de ce, nu ai vrut sa-mi spui. Tot ce știu este ca îmi este dor de tine și ca sper ca intr-o buna zi sa ma lași sa-mi răscumpăr greșeala pe care am făcut-o.

Ție îți mulțumesc pentru toate momentele minunate petrecute împreuna. Pentru toate serile in care stăteam ca ultimii ciudați și ne uitam la Hannibal, sau la Dexter. Pentru ca tu m-ai învățat ca atâta timp cât nu o sa ma simt bine in propria mea companie, nu o sa reușesc sa fac asta lângă altcineva. Pentru ca m-ai liniștit și m-ai învățat cum sa fiu o persoana mai calma și mai înțelegătoare. Pentru ca mi-ai arătat ca uneori prietenia este mai presus de orice relație. Și pentru toate astea, îți mulțumesc !

S

Tu ești cel care m-a luminat. Tu ai fost persoana care m-a făcut sa realizez ca oricat de mult poți sa iubești pe cineva, asta nu înseamnă ca îți este bine lângă acea persoana.

Între noi doi nu a fost iubire. Doar o urma de prietenie și o atracție fizica prea mare de ignorat uneori. Mi-ai plăcut încă de la început. In acea noapte in care totul s-a schimbat. Ma întreb uneori, oare cum ar fi fost viața mea acum dacă nu tu nu ai fii venit la mine atunci?

O întâmplare cu totul banala, dar care a schimbat viața a doua persoane pe care nici nu le cunoșteai. Pe mine ai ajuns sa ma cunosti puțin, știi partea mea de poveste. Partea lui o știi doar din ce ți-am povestit eu.

Ironic este faptul ca lucrurile urmau sa ia o turnura buna pentru relația mea atunci. Simțeam ca îl pot face sa aibă încredere in mine și in faptul ca nu o sa-l înșel cu vreun coleg de munca, așa cum se aștepta. Era obsedat de asta, mai știi? Ipocrit, într-adevăr, dar și foarte speriat. Speriat ca roata o sa se întoarcă. Culmea este ca deși eu nu am vrut sa o întorc, m-a forțat ea singura sa o fac. Nu, nu l-am înșelat pe C cu tine. Dar așa cum se temea el, tu ai fost motivul pentru care m-am despărțit de el. Pentru tine. Pentru ca voiam sa stau cu tine fără sa ma simt vinovata. Pentru ca voiam sa te simt atingându-ma fără sa știu ca nu sunt cu nimic mai buna decât el.

Tu ai venit la mine ca sa ma scoți la o tigara. Habar n-aveam niciunul dintre noi ca tigara aia o sa ma scoată și din relația mea, care ajunsese mai toxica decât fumul pe care îl inhalam la 5 dimineața pe malul marii, alături de tine.

Apoi a început seria noptilor petrecute pe scările din fata hotelului, nopți in care ne strângeam cu toții, beam o bere și râdeam pana dimineața de tot ce găseam amuzant, sau unii de alții. Știam ca nu va fii nimic serios între noi doi, știam ca urmează sa pleci, dar știam și ca atracția pe care o simteam fata de tine era mult prea mare și ca tu o sa fii mărul din care o sa gust când nevoia de tine ma va sufoca.

Pe măsura ce înaintam și mai adânc in vara, așa se aprindea și mai tare focul din interiorul meu. Nu ți-am arătat și nu ți-am spus niciodată, dar mi-ai plăcut mult mai mult decât am lăsat sa se vadă. E și logic intr-un fel. Doar ce ma despărțisem de iubirea vieții mele, in niciun caz nu aveam de gând sa-i arat altei persoane ce simt. Am profitat de tine, recunosc. Am profitat de compania ta pentru a nu ma gândi la el și pentru a ignora faptul ca el nu mai este lângă mine. Și tu m-ai lăsat. In seara aia, in care m-ai redus la tăcere printr-un sărut, ai acceptat sa profitam unul de altul. Și am tot făcut-o pana ai plecat, chiar și după. Pentru ca eu aveam nevoie de cineva care sa ma facă sa ma simt dorita, iar tu aveai nevoie de o pauza de la viața ta bănuiesc.

Tocmai de-asta ești și tu printre persoanele care m-au format in ceea ce sunt acum. Tu nu m-ai rănit ca restul, in tine nu mi-am pus încrederea. Dar tu m-ai mințit. M-ai făcut sa ma simt prost fata de mine, fata de cum arat, fata ce cum gândesc. Când de fapt, problema n-a fost niciodată la mine. Problema era la ea acasă, crezând ca iubitul ei ii este fidel, in timp ce el admira stelele împreuna cu mine.

Dar nu îți port pică. Trebuia sa o fi prevazut. Ba chiar, apreciez ca ai fost om și mi-ai spus adevarul intr-un final, așa cum restul nu au putut sa o facă.

Ție am mai multe motive sa-ti mulțumesc. În primul rând, îți mulțumesc pentru ca m-ai ajutat sa văd ceea ce era chiar in fata mea, m-ai ajutat sa realizez ca nu mai trebuie sa stau intr-un loc in care nu mai sunt dorita. Apoi îți mulțumesc pentru toate nopțile in care m-ai făcut sa simt ca trăiesc și ca viața este frumoasa. Amintirile pe care le am alături de tine îmi sunt foarte dragi și le voi tine mereu in inima mea. Iar in final, deși nu ai fost in totalitate onest, vreau sa îți mulțumesc pentru ca nu ai plecat lansându-ma sa ma întreb de ce nu a fost niciodată mai mult între noi. Apreciez asta mai mult decât îți închipui.

P.S. Sper ca ți-a intrat in cap de prima oară când ți-am spus-o. Este foarte urat sa înșeli. Nu știu ce este între tine și ea, nu știu cât sau dacă o iubești, tot ce știu este ca ai avut dreptate când mi-ai spus ca nu ești destul de matur pentru o relație. Pentru ca încă nu ești, dar sper ca intr-o zi vei fii, pentru ca ești un om bun și ar fi păcat sa rămâi singur din cauza unor lucruri așa copilărești.

C 1.0

Tu ai fost primul, dragul meu. Primul care mi-a arătat ce înseamnă iubirea. Uneori am senzația că ai fost și singurul care a făcut asta.

Ce am trăit alături de tine a fost unic. A început într-o seara răcoroasă de Februarie. Dintre toate lucrurile posibile la care ma puteam aștepta sa mi se întâmple când merg am mers sa-mi iau o cafea, sa te întâlnesc pe tine cred ca a fost singurul la care nu m-as fi gândit niciodată. Mi-ai sărit in ochi din prima. Știu ca pentru tine nu a fost la fel, mi-ai recunoscut asta mai târziu. Probabil ca acela a fost primul semn ca tu vei fii cel iubit, iar eu cea care iubește prea mult.

Am plecat de acolo fără sa știu nici măcar cum te cheamă. Dar Dumnezeu m-a ajutat. In fond, ai fost menit sa-mi fii lecția de la ora 8 dimineața. Prima de care ai parte, și cea mai dureroasa când realizezi ca te-ai trezit special pentru ea, doar ca sa înveți niște lucruri pe care credeai ca le știi deja. Sau doar ca sa ți se arate ca lucrurile pe care le știai deja sunt adevărate. Oricum, trecând mai departe și lăsând valul de metafore in urma (momentan), te-am găsit. Slava rețelelor de socializare, nu !? A început încet, cum se încep majoritatea relațiilor din ziua de azi, cu un like și un „Buna, ce faci?”. Apoi a continuat rapid. Intr-un ritm mult prea alert, care probabil ca ne-a dăunat mai mult decât credeam ca o sa o facă. Dar la vremea aceea nu conștientizam. Totul era roz. Eram doi porumbei îndrăgostiți nebunește unul de altul, nu aveam in cap altceva decât ca vrem sa stam lipiți unul de celălalt non-stop. Așa ca am făcut-o și pe asta. M-am mutat la tine. Lucrurile deja au devenit serioase, am început sa ne cunoaștem și mai bine unul pe altul, inhibițiile s-au dus la munte și noi am rămas singuri, arătându-ne unul altuia cine suntem de fapt.

Apoi au intervenit frica și imaturitatea. Frica a fost a mea, imaturitatea a ta. In timp ce eu o luam razna pentru ca tineam la tine din ce in ce mai mult pe zi ce trece, tu te speriai ca un copil și ma îndepărtai, arătându-mi ca de fapt nu contez așa mult pentru tine. In niciun caz cât contează prietenii. Știu ca am greșit și eu, mult, sunt conștientă de asta. Știu ca tu aveai nevoie sa îți arat mai mult ca te iubeam și ca atunci când îmi era prea frica sa fac asta, te refugiai in sânul lor, pentru ca ei erau zona ta de confort. Dar in schimb, nu îmi voi cere niciodată iertare pentru ce am simțit. Și dacă am simțit frica de a-ți arăta ce simt, singurul motiv pentru care am făcut-o a fost pentru ca ar fi fost prima data in viața mea când i-as fi oferit cuiva genul ăla de putere asupra mea. Și asta ma speria ca naiba.

In cele din urma n-ai mai rezistat. Te-ai refugiat in brațele alteia, care a avut curajul sa-ți spună ce voiai sa auzi. Nu, nu vorbesc despre „Te iubesc”. Ma refer la „Vreau sa te simt lângă mine” și alte fraze de genul asta. Pentru ca tu asta voiai sa auzi de la mine. Și eu nu am putut sa o fac pana nu am aflat despre tine și ea. Atunci ți-am spus ca te iubesc. Atunci te-am implorat sa te întorci la mine. Nu îmi vine sa cred când îmi aduc aminte. Cât de idioata și cât de masochista și cât de disperata de a nu pierde omul pe care îl iubeam, sa fii fost, încât atunci când am aflat ca m-ai înșelat, tot eu să-mi cer scuze și sa te rog sa o luam de la capăt?

Asta m-ai învățat tu. Asta a fost scopul de la bun început, cred. Pentru ca lucrurile nu au mai fost la fel niciodată între noi. Deși eu am început sa îți arat și sa îți spun ce însemni pentru mine, tu ai început încet-încet sa nu o mai faci. Tu trebuia sa apari in viața mea ca sa ma înveți când trebuie sa spun nu. Ce trebuie și ce nu trebuie sa accept. Când trebuie și când nu trebuie sa ma enervez. Relația noastră a mai continuat mult timp după acel eveniment. Când îmi aduc aminte, am senzația ca au fost mai mult momente proaste. Dar apoi îmi aduc aminte și de momentele frumoase. Momentele pentru care stăteam și care m-au făcut intr-un final sa te iubesc mai mult decât ma iubeam pe mine.

Repet pentru ca, in cazul in care vei ajunge vreodată sa citești asta, vreau sa știi ca mi-a intrat foarte bine in cap, am greșit. Te-am îndepărtat de mine prin toate crizele de nervi care nu își aveau rostul, prin toate încercările de a te tine lângă mine. Dar vreau sa-ți spun, iubitule, ca nu am făcut niciodată nimic din răutate. Asta cred ca a fost diferența colosala dintre noi doi. Eu orice am făcut, intr-un fel foarte sucit și de neînțeles, am făcut din iubire. Pentru ca te iubeam atât de mult încât efectiv o luam razna și la cel mai mic gând ca te-as putea pierde. Pentru ca nu aveam încredere in mine. Pentru ca eram conștientă ca nu arat atât de bine ca altele, ca nu îți pot oferi tot ce iti pot oferi ele, pentru ca nimeni niciodată nu mi-a arătat ca sunt o persoana care poate fi iubita. Și te-am îndepărtat, recunosc. Dar asta nu ți-a oferit niciodată dreptul sa ma minți și sa ma lași singura plângând, pentru ca nu puteai sa fii destul de bărbat încât sa-mi spui doua vorbe amărâte ca sa ma calmezi. Nu am avut niciodată nevoie de gesturi mărețe, ti-am spus asta in repetate ori. Tot ce voiam erau gesturile mărunte care sa îmi arate ca ma iubeai.

Îmi aprind o tigara in cinstea ta, iubitule. In cinstea a tot ce a fost și ce n-o sa mai fie. In cinstea a tot ce ne-am învățat unul pe altul. In cinstea a ceea ce scriu acum aici, singurul loc in care îți mai pot spune „Iubitule”. Așa te strigam mereu, ții minte? Acum nu o mai fac. Acum eu sunt singura, iar pe tine te striga altcineva așa.

Sunt momente in care îmi este nespus de dor de tine. Momente in care simt ca ma usuc de dorul tău, de cum ma țineai noaptea in brațe și îmi șopteai ca ma iubești. De siguranța pe care o aveam lângă tine. Ai fost omul lângă care am crezut ca o sa-mi petrec restul vieții. Omul lângă care ma vedeam peste 10 ani, omul cu care am crezut ca o sa am copii. Dar soarta este cruda. Soarta nu a avut niciodată intenția de a ne tine împreuna. Ea doar a vrut sa ne fim lecție unul altuia.

Și încă simt uneori ca tu ești cel lângă care o sa îmbătrânesc. Dar știu ca este doar sufletul meu care plânge după tine. Pentru ca s-au întâmplat mult prea multe pentru ca noi doi sa mai fim vreodată împreuna. Suntem egoiști amândoi in legătura cu ce iubim. Niciunul n-ar mai putea sa-l atingă pe celălalt știind ca a mai făcut-o și alta persoana. Eu n-as mai putea sa-ți spun ca te iubesc știind ca tu i-ai spus asta altcuiva. Tu nu ai mai putea sa ma săruți știind ca eu am sărutat pe altcineva.

Ești cel mai mare regret al vieții mele. Ești dorința mea ascunsa, dar și cea mai intensa. Dorința de a da timpul înapoi și de a face totul altfel. De a lupta mai mult și de a fii mai buna. Și sunt sigura ca dacă m-as întoarce acum in timp, in momentul in care te-am cunoscut, cu mintea și gândirea pe care o am acum, visele mele in care ne văd pe amândoi împreuna mereu chiar s-ar adeveri.

Îți mulțumesc din suflet pentru ce m-ai învățat și pentru ce m-ai făcut sa simt. Tu mi-ai arătat ca sunt om și ca pot sa fiu iubita și sa iubesc la rândul meu. Sper ca ești fericit alături de ea. Sper sa va tratati unul pe celălalt mai bine decât am făcut-o noi doi. Deși fericirea ta nu mai este lângă mine, încă îmi susțin afirmația ca te-am iubit mai mult decât m-am iubit pe mine. Și dacă pentru tine este mai bine sa nu îți fiu alături, atunci o sa ma supun și asta o sa fac in continuare, atâta timp cât știu ca îți este bine unde ești.

Țigara de la miezul nopții

Îmi aprind o țigară și mă apuc de scris. A trecut ceva timp de când am făcut asta ultima dată, dar azi toate sentimentele mi-au năvălit în inimă și simt nevoia să le scot afară. De două zile îmi tot spun că o sa fiu bine, că o sa trec peste, așa cum fac mereu, că sunt destul de puternică și că asta a fost ultima dezamăgire, că de acum încolo o să mă închid în propria mea închisoare și nu o să mai las pe nimeni înăuntru. Dar simt că nu pot. Cred că probabil sunt cea mai masochistă persoană de pe lumea asta pentru că, oricât aș spune că nu mai pot și că nu mai vreau, ceva din mine tot speră. Nu știu dacă este în natura umană, sau poate sunt eu prea slabă, dar eu încă sper. După câte lucruri oribile mi s-au întâmplat, inima mea naivă încă speră că o să fiu fericită într-o zi.

Este ironic într-un fel. Am început blogul ăsta cu intenția de a scrie despre toate motivele pentru care merită să fim fericiți, dar singurul lucru despre care pot scrie este tristețea și ce face asta unei persoane. Eu în viața mea am fost mai mult tristă decât fericită. Cel puțin în ultimii cinci ani. Totul a început de când am pierdut-o pe ea. Sprijinul meu, stâlpul meu pe timp de furtună, mama mea cea dragă. Stau acum și mă gândesc, poate că Dumnezeu a văzut ca am trecut relativ ok peste asta și acum mă încearcă să vadă de ce este nevoie ca să mă doboare. Dar asta ar fi crud din partea Lui. Oricum, în cazul în care e așa, am un mesaj pentru El : Gata! Stop! M-ai doborât de tot! Oprește-te, te rog, cât încă mai am niște fărâme de suflet rămase.

Vreau să mă eliberez. Vreau să scriu despre toate lucrurile care m-au făcut să-mi pierd sufletul. Despre toți care m-au făcut să-mi pierd sufletul. Nu sunt mulți. Sunt doar patru. Patru persoane care într-un singur an m-au făcut să nu mai vreau să iubesc vreodată. O să le dedic fiecăruia câte un articol. Pentru că merită. Dacă nu ar fi fost ei, probabil încă aș fi fost o fată naivă care credea in suflete pereche și în existența unei iubiri atât de puternice încât nimic n-ar fi putut să o doboare.

Acum în schimb, nu mai sunt o fată credulă. Sunt o femeie care a realizat că singura persoană în care trebuie să am încredere și care o să fie lângă mine mereu, sunt eu. Nimeni altcineva.

Mi-am terminat țigara. Mă duc în pat să mă apuc de scris.