Ma întorci mereu

Cam atât a fost cu Ghidul meu de supravietuire. As fi avut mult mai multe idei, articole pe care îmi plănuisem sa le scriu, dar nu am mai apucat, pentru ca el a decis ca a fost de ajuns atât.

Am știut încă de la început ca anul acesta va fi un an foarte bun pentru mine, am simțit-o și mi-am impus-o foarte clar ca o sa fiu fericita, dar nu m-aș fi așteptat sa se întâmple chiar atât de devreme. Dorința mea cea mai mare s-a îndeplinit după doar o săptămână. Ceea ce este cel mai ciudat este ca zilele astea am tot așteptat sa îmi vina inspirația sa scriu, aveam totul pregătit, titlurile articolelor, ideile din agenda care așteptau sa fie dezvoltate, dar nu am putut. Pur și simplu nu le mai simteam atât de tare încât sa pot scrie. Și mie se pare un lucru foarte curios, cum parca suntem setați ce sa simțim in anumite momente, cum universul parca ne pregătește pentru ceva ce urmează sa se întâmple și cum ne dam seama de ce ne-am simțit in acel mod tocmai când se întâmpla lucrul pentru care ne pregăteam in mod subconștient. Nu știu dacă are vreun sens ceea ce încerc sa scriu acum, tot ce știu este ca acum are sens starea pe care am avut-o in ultimul timp, pentru ca acum înțeleg de ce nu mai eram trista, de ce atât de brusc m-a copleșit un optimism care era relativ „fără sursa”. Nu pentru ca as fi un robot care nu simte, ci pentru ca ceva din interiorul meu a simțit ca in doar câteva zile, voi fi chiar și mai fericita decât am fost pana acum.

M-ai întors iar la tine, in momentul perfect as putea spune. Am realizat atât de multe lucruri despre mine in ultimele zile, despre cum sunt și slaba și puternica in același timp, despre cum in fata iubirii sunt o umila ființă ce nu se poate împotrivi. Și nici nu vreau sa ma împotrivesc. De ce as face-o?

Îmi era atât de dor de tine. De chipul tau, de vocea ta, de zâmbetul tău, de tot. Dar in același timp, îmi era dor de ceva ce încă nu știam ca îmi lipsește. Îmi era dor de mine. Când sunt cu tine, ma simt din nou eu, așa cum ma știam înainte. O persoana fericita, cu speranța in suflet, pe care absolut nimic nu ar putea sa o doboare, pentru ca este lângă tine, iar asta este tot ce contează. „De ce tremuri?”, m-ai întrebat. Datorită tie, dragul meu. Tu îmi faci corpul și inima sa tremure. Atât de mare este efectul pe care îl ai asupra mea. Nu ma pot abține.

Încă nu îmi vine sa cred. Probabil ca orice persoana mi-ar spune ca sunt proasta pentru ca m-am întors, dar eu nu văd lucrurile așa. Da, poate ca sunt proasta, dar sunt proasta de dragul iubirii și nu îmi pasă. Nu mai contează nimic acum pentru mine, pentru ca in acele momente, când ne uitam unul in ochii celuilalt, iar apoi ma sărutai blând pe buze…atunci se oprea timpul. Nu mai exista nimic, eram doar noi doi și nu mai aveam nevoie de altceva.

As putea scrie romane in momentul asta despre tine și despre ce simt acum. Dar nu voi face asta pentru ca vreau sa te țin doar pentru mine. Simt ceva atât de intens încât uneori am senzația ca o sa-mi explodeze pieptul și o sa evadezi de acolo, ca sa le arați tuturor cât de puternic ești. Dar nu o sa te las sa faci asta. Sunt fericita, dar simt ca in secunda in care o sa încep sa povestesc cuiva despre tine, toată aceasta fericire își va pierde din intensitate. Așa ca o sa te păstrez in gândul meu, te voi cunoaște doar eu, toate acele amintiri minunate le vom știi doar noi doi, sunt doar ale noastre, pentru ca in acest moment, noi doi suntem singurii care le pot aduce la viața din nou.

Ghid de supravietuire, sfârșit.

Reclame

Vreau sa te uit

Niciodată nu mi-am dorit sa uit pe cineva cum îmi doresc acum. Mereu, indiferent de cum s-ar fi încheiat, amintirile erau mult prea frumoase ca sa vreau sa le uit. Dar acum este diferit. Nu pentru ca nu ar fi amintirile frumoase. Din contră. Sunt atât de frumoase încât dor. Sunt mult prea intense. Pentru ca niciodată nu m-am simțit așa fericita ca in acele momente. Și cred ca înțeleg de ce. Nu pentru ca ar fi fost vorba de o dragoste epică, scoasă din cărțile lui Mihail Drumeș, dar pentru ca, după o perioada atât de lunga de singurătate, gândul ca cineva tine la mine m-a făcut mai fericita decât am fost vreodată. Și probabil pentru ca ai știut ce sa spui și când sa o spui.

Așa ca vreau sa te uit. Pentru ca ești prea puternic, iar amintirea ta este mai mult decât pot îndura. Îmi doresc sa fiu cum eram înainte de tine. Chiar dacă eram singura, eram mai fericita decât sunt acum. Deoarece ma purtam doar pe mine, eu eram persoana cea mai importantă, iar acum, trebuie sa te car și pe tine cu mine, mereu, pentru ca nu am cum sa ma lupt cu o inima așa încăpățânată. Aproape ca regret noaptea in care te-am văzut pentru prima dată. Aproape ca regret ca nu am stat acasă, ca am vorbit cu tine, ca am ieșit cu tine și ca te-am lăsat sa ma cunosti într-un mod in care foarte putini oameni ma știu. Nu ma meriți și știu asta, dar in același timp, de fiecare data când îmi aud telefonul sunând, sper ca ești tu. Deși niciodată nu ești..

Ma simt patetica, penibila, proasta, tot tacâmul. Sunt momente in care ma enervez și spun „Gata! Pentru cine îmi bat eu capul? Nici măcar nu se gândește la mine, dacă ar fi făcut-o, m-ar fi căutat, măcar sa vadă ce mai fac, dacă sunt bine.” Iar in acele momente, de furie profunda, simt ca ma eliberez de tine. Doar atunci ma simt puternica și știu ca ești doar un oarecare băiat, de care nu o să-mi mai aduc aminte in cinci ani de acum. Dar apoi..of, apoi furia trece. Și iar ma simt trista. Și iar ma simt penibila. Nu ma mai suport pe mine din cauza ta. Pentru ca încă ma gândesc și încă sper sa se întâmple un miracol, sa te trezești intr-o zi cu gândul la mine, sa ma suni și să-mi spui ca totul va fi bine.

Mi se pare efectiv imposibil cum pot sa țin la cineva despre care pot sa spun in momentul de fata ca imi este străin. Un străin care îmi știe toate secretele, drept vorbind, dar totuși…nu ții la mine. Asta trebuie să-mi între in cap. Asta tot încerc sa ma conving singura, ca nu ma vei mai cauta, dar ce pot sa fac dacă inima încă vrea și încă spera? Este fraiera, ea tot crede ca va mai fi ceva între noi doi și cine știe, poate va mai fi. Este de ajuns un singur mesaj sau apel de la tine ca sa ma întorc. Problema este ca pe zi ce trece, simt cum ma îndepărtez și mai tare și cum, dacă te vei decide vreodată sa ma cauți, nu o sa ma mai las chiar așa ușor. Poate ca as face asta acum, când încă mai arde focul din suflet, dar la meteo se anunța furtuna, iar focul întreținut doar de o singura persoana nu este atât de rezistent încât sa treacă prin ea.

Este patru dimineața, patru Ianuarie. Eu încă sunt treaza și încă aștept un semn.

Ghid de supravietuire, partea a VI-a.

Noaptea dintre trecut și viitor

Este ultima zi din acest an. Azi ar trebui sa se încheie capitolul 2018 și sa înceapă unul mai bun, sper. Pentru mine aceasta nu este noaptea dintre ani, ci noaptea dintre trecut și viitor. Nu eram sigura de cum ma voi simți azi, dar se pare ca am o stare mult mai buna decât m-as fi așteptat. Ma simt optimista și, pentru prima data in ultimele zile, nu m-a lovit niciun val de tristete pana la ora asta. Sper sa fiu așa și restul serii pentru ca nu as vrea sa încep viitorul simțindu-i-ma trista.

El încă este in gândul meu. Nu pot sa-l las in trecut, chiar dacă uneori îmi doresc asta, nu pot. Doar ca azi aleg sa ma distrez și sa beau in cinstea a ceea ce m-a făcut sa simt când lucrurile încă mergeau bine. Azi o sa ignor gândurile negative și o sa ma axez pe amintirile frumoase. Azi cinstesc fericirea pe care am simțit-o și de care avea, atât de multă nevoie in acel moment.

Nu ma gândesc la nimic azi. Îmi permit sa fac tot ce simt și ce ma face sa ma simt bine. Azi dau unda verde viciilor, azi o sa beau, o sa ma distrez, ca și cum lumea din jurul meu nu exista.

Plănuiesc ca următorul articol sa fie despre alcool și alte vicii și despre cum sunt momente in care îmi este atât de dor de el încât simt nevoia sa ma distrug singura, doar ca sa îmi golesc creierul de el. Despre cum uneori beau doar ca sa uit pentru câteva ore, chiar dacă știu ca este doar o soluție temporara și ca nu este deloc recomandat sa fac asta.

Dar nu voi scrie lucrurile astea acum pentru ca azi ma simt fericita. Voi petrece revelionul cu prietenul meu cel mai bun de care îmi era atât de dor și fără de care nu știu ce m-as fi făcut in perioada asta. O sa ne distram împreuna, probabil va după câteva pahare vom începe sa plângem din cauza iubirilor pierdute, dar apoi o sa ne revenim, ignorandu-ne gândul care ne duce la cei care ne-au făcut sa suferim atât de mult.

Nu îmi doresc nimic special de la 2019. Vreau doar sănătate, pentru mine și pentru toate ființele vii lăsate de Dumnezeu pe pământ, și fericire. Evident ca El este cea mai mare dorința a mea, dar nu vreau sa fiu lacoma, ci doar sa fiu fericita. Am încredere in Dumnezeu și in planul Lui, știe El ce este mai bine pentru mine și ce trebuie sa facă. Poate ca este datorită acestei idei ca începe un nou an, sau poate ca într-adevăr lucrurile se vor schimba in bine, tot ce știu este ca simt ca viața mea va fi mai buna in 2019.

La mulți ani tuturor, fie ca acest an sa va aducă toate lucrurile pe care vi le doriți, și chiar mai mult de atât!!!

Ghid de supravietuire, partea a V-a.

Frustrare

Este un sentiment urat, foarte urat. In dictionare, frustrarea înseamnă starea pe care o ai atunci când ești privat de ceva ce consideri ca ți se cuvine, sau când nu poți sa-ți îndeplinești o anumită dorință. Dar nu este chiar atât de simplu, nu? Pentru mine înseamnă mult mai mult de atât. Eu o simt altfel. O simt adânc in piept, ma înțeapă și ma doare, ma face sa ma simt incapabila și, cel mai deranjant este ca știu ca nu pot face nimic in privința asta.

Nu am parte prea des de acest sentiment, de fapt, mi se întâmplă foarte rar. De obicei, când nu am parte de ceva ce îmi doresc foarte mult, îmi spun ca așa trebuia sa se întâmple și ca Dumnezeu știe ce face, ca este totul o parte din planul Lui și ca nu trebuie sa ma întristez pentru ca o sa fie bine intr-un final.

Dar acum nu mai pot sa îmi spun asta. Adică as putea, dar m-as simți ca acele persoane false care îți dau un sfat prost la repezeala, doar ca sa scape de tine și de dramele tale. Uneori chiar ma simt așa fata de mine pentru ca simt ca exagerez când este vorba de el și ca ar trebui sa îl las și sa nu ma mai gândesc deloc la ce s-a întâmplat. Dar nu pot și nici nu prea vreau. Ce am simțit a fost atât de intens încât aleg sa ma agat de durerea asta constanta, pentru ca, in momentul de fata, este singurul lucru care îmi mai poate aduce aminte de el și de cât de fericita m-a făcut. Nu vreau sa uit fericirea aceea.

Așa ca uneori accept sa simt și frustrarea. De ce ea? De ce nu eu? Ce are ea și nu am eu? Este mai frumoasa, mai deșteaptă? Sau pur si simplu ea a putut sa trezească in el ceva ce eu nu am putut? Poate ca se simte cu ea așa cum ma simteam eu cu el. Știu ca de cele mai multe ori persoana la care ținem nu are aceleași sentimente fata de noi, așa va fi pana apare omul tău, omul care ti-a fost tie menit. Dar cred ca este normal sa ma simt frustrata ca nu a fost el. Ma face sa nu ma plac pe mine, pentru ca urăsc o fata pe care nici măcar nu o cunosc și care nu are nicio vina. Ea nu mi-a greșit cu nimic, ea probabil ca nici nu știe de existența mea. Și totuși, simt o invidie atât de intensa fata de ea…pentru ca ea îl are pe el și el o are pe ea. Iar eu nu am pe nimeni și nimeni nu ma are pe mine.

Îmi place sa cred ca sunt o persoana buna. Nu pot sa spun ca urăsc pe cineva și chiar sa ma cred când spun asta, nu pot face rău cuiva pentru ca mereu ma gândesc la cât de vinovata ma voi simți după și ca orice ar fi, nimeni nu are dreptul sa rănească alta persoana, asta nu tine de noi. Așa ca ma simt din nou frustrata, pentru ca ma face sa fiu o persoana rea, sa nu gândesc frumos despre ea. Ma face sa port ranchiuna unei fete pe care nu o cunosc. Și pentru ce, stau și ma gândesc? Pentru un băiat care nu știa ce vrea și căruia ii place sa se joace un pic prea mult? Când ma gândesc așa, îmi dau singura seama ca nu se merita pentru ca nu sunt chiar așa naivă. Inima mea poate e, dar creierul nu. Creierul meu știe cât a tras din cauza naivității, el și-a învățat lecția și, cel mai important, a învățat ca nu are cum sa-mu schimbe inima și a acceptat-o așa cum este.

Nu vreau sa fiu o persoana rea. Vreau sa doresc binele tuturor. Și asa și fac, deși uneori trebuie sa ma forțez, nu pentru ca nu as vrea ca toată lumea sa fie bine și sa fie fericita, ci pentru ca îmi este imposibil sa nu observ ca oricat de mult bine as face, eu rămân in continuare trista. Dar apoi îmi revin și îmi aduc aminte ca nu trebuie sa faci gesturi frumoase doar ca sa primesti aceleași lucruri înapoi. Asta înseamnă pentru mine sa fi un om bun. Sa nu aștepți nimic la schimb, dar sa te și accepți pe tine, cu tot cu defecte. Pentru ca suntem oameni, fiecare are ceva unic, calități și defecte ce ne fac speciali. Cel mai important este sa le conștientizezi și sa le folosești in așa fel încât răul provocat sa fie mai puțin decât binele făcut.

Nu am de gând sa ma laud, dar in același timp nici nu o sa fiu o persoana slaba care nu are o părere buna despre ea doar pentru ca omul la care ține a ales pe altcineva. Nu sunt nici o sfânta, dar nici o păcătoasă. Sunt o persoana ca oricare alta, care mai și greșește uneori, dar care nu lasă niciodată o greșeală sa-i dicteze drumul in viața din acel moment înainte. Îubesc sa fac bine, acesta este și motivul pentru care am ales facultatea de medicina sau pentru care nu pot sa trec pe lângă un cerșetor pe strada fără sa ma duc sa-i cumpăr ceva de mâncare. Știu cine sunt și nu am de gând sa schimb nimic la mine, chiar dacă asta înseamnă ca uneori voi simți invidie, pentru ca știu ca după acele doua, trei minute in care voi face asta, îmi va părea rău și voi redeveni rațională.

Sper sa ții la ea. Sper ca intr voi doi sa ia naștere o dragoste epică, de genul celor din cărți, pentru ca măcar atunci ma voi putea gândi ca tot ce s-a întâmplat a avut un motiv mult mai mare decât mine sau decât tine. In fata dragostei adevărate nu poți face nimic, distruge orice in calea ei doar ca sa se îndeplinească. Așa ca sper ca asta a fost cazul aici. Ca nu am suferit degeaba și ca nu ai fost nesimțit cu mine doar ca sa ii faci și unei alte fete exact același lucru.

Ghid de supravietuire, partea a IV-a.

Muzica

Sunt momente in care simt nevoia sa fiu trista. Nu înțeleg de ce, pur și simplu ma cuprinde un val de sentimente ce ma sufoca și singurul lucru pe care vreau sa îl fac este sa stau nemișcată și sa ma scufund in ele.

Atunci apelez la singurul lucru care ma poate ajuta in acel moment. Muzica. Ascult muzica trista și, pentru jumătate de ora, îmi permit sa simt tot. Și chiar ma ajuta. Nu știu ce m-aș fi făcut fără melodiile Irinei Rimes sau ale lui Carla’s Dreams in astfel de momente, pentru ca uneori, când nu pot sa explic ce simt, acestea o fac pentru mine mult mai bine decât as putea eu.

Vreau sa vorbesc despre una dintre acestea acum și despre ce simt atunci când o ascult. Cea care a fost pe repeat in ultimele zile este „Karma” de la Carla’s. Simt ca versurile sale descriu exact situația in care ma aflu acum, versuri ca „Suntem in lista neagră, unul la altul, fără șanse de mâine, Las un loc in suflet, loc de buna ziua”. Le simt mai mult decât as vrea pentru ca exact așa sunt eu cu el acum. Nu ne mai vorbim, nu mai exista nicio șansă, dar eu încă am lăsat un loc in suflet pentru el, in cazul in care se va decide sa se întoarcă și sa îl dea peste cap încă o data.

Dar exista și versuri pe care as vrea sa fiu destul de puternica încât sa pot sa mi le însușesc. „Nu-ți face griji, eu voi fi bine, Mi-e sete rău, dar nu de tine”. Sper ca intr-o buna zi sa pot spune asta, fără sa simt ca ma mint singura, sa pot spune ca nu el este cel de care îmi este sete și ca voi fi bine in lipsa lui.

Versurile din final, acelea sunt cele care ma dor cel mai tare, pentru ca uneori am senzația ca sunt scrise special pentru noi doi. „Nu l-ai stins, eu nu știu de ce, L-ai lăsat sa ardă încet”. Este exact ce ai făcut tu. Ai aprins un foc in mine pe care l-ai lăsat sa se consume singur, iar eu habar nu am de ce ai făcut asta, când ar fi fost mult mai simplu pentru amândoi sa-l stingi când încă nu era destul de puternic încât sa ardă ultimele părți vii din mine.

Ma simt agitata azi, lipsită de inspirație, dar in același timp simt și o nevoie constanta de a scrie. Voi lasă aici o lista cu melodiile mele preferate in astfel de momente, in speranța ca dacă exista cineva care simte aceleași lucruri, le va asculta și se va simți puțin mai bine după aceea.

Halsey-Without me

Mark Stam-Vina mea

Minelli-Haos

Nane-La piept

Vanotek-Back to me

Liviu Teodorescu-Scris in stele

Dean Lewis-Be alright

Nicole Cherry-Ceasul

The Motans-Tu

Kaleo-I can’t go in without you

Sam Smith-Too good at goodbyes

Snow Patrol-Chasing cars

Lord Huron-The night we met

Flo-Am amintiri

Smiley-Vals

Carla’s Dreams-Karma, Praf de stele

Irina Rimes-Nu știi tu sa fi bărbat, Sarea de pe rana, Dorule, Ce se întâmpla doctore, Beau, In locul meu

Ghid de supravietuire, partea a III-a

Replica de “prea târziu”

Cred cu tărie ca nu sunt singura căreia i se întâmplă asta. După aproape orice argument, sau pur și simplu după o conversatie normala, îmi apar in cap peste câteva ore o sumedenie de replici mult mai bune pe care as fi putut sa le spun.

In momentul de fata, trei cuvinte mi se tot plimba prin minte și nu îmi dau pace. „Nu, nu înțelegi”. Asta ar fi trebuit sa spun, din cauza acestor cuvinte simt ca ultima conversatie cu el este neîncheiată.

Mi se pare foarte amuzant, sincer, comportamentul bărbaților (sau ar trebui sa spun, băieților) din ziua de azi. Când ma gândesc la asta, îmi vine in cap o întâmplare prin care am trecut când eram la grădinița, pe care o voi povesti ca sa ma fac mai bine înțeleasă. Am plecat împreuna cu educatoarea și colegii mei sa vizitam un punct de atracție din orașul nostru, la doar doua străzi distanță de grădinița. Dar, fiind copii și fiind la vârsta la care tot ce voiam era sa ne jucam și sa facem prostii fără a realiza gravitatea lor, ne-am plictisit repede de acea excursie și, ne-a venit o idee ce noua ni s-a părut foarte buna la momentul respectiv. „Ce-ar fi dacă am pleca de aici și ne-am întoarce singuri la grădinița?” Nu eram departe, cum am mai spus, așa ca am plecat. O ora mai târziu, când am fost găsiți de o educatoare ce probabil ca urma sa leșine de frica pentru ca a pierdut patru copii, ne-am dat seama(in mare parte) ce am făcut și cât de greșit a fost. Acum, de ce am povestit asta? Pentru ca așa văd eu băieții in ziua de azi. Niște copii de grădinița. La fel de curajoși și încrezători in ei când este vorba de cucerirea unei fete, fără nicio problema sa minta atâta timp cât își vor îndeplini scopul, dar…când este momentul sa ofere o explicație, tăcerea este singurul răspuns pe care îl pot da. Sau, dacă ești norocoasa, îți vor oferi doua, maxim trei cuvinte, doar ca sa te simți puțin mai bine.

Asta a făcut și el. Când a fost momentul să-mi ofere o explicație, s-a prefăcut ca nu știe despre ce vorbesc. „Adică?”, „In legătura cu ce?”, asta a fost tot ce am primit, doar pentru ca la sfârșit sa îmi spună ca ma înțelege. Și tocmai de aceea, acum regret ca nu i-am spus „Nu, nu înțelegi.” Dar o spun acum. Ma descarc aici. Pentru ca este tot aia. Chiar dacă i-as fi spus-o lui, nu ar fi făcut nicio diferența. Deci, nu. Nu înțelegi. Pentru ca dacă ai fi înțeles, nu ai mai fii făcut-o. Dacă ai fii înțeles și ai fii știut cum este, nu ai fii făcut un alt om sa treacă prin așa ceva. Nu înțelegi, nici de departe. Te prefaci ca înțelegi, probabil in speranța ca o sa ma satur și o sa spun „Gata”. Dar eu nu o sa spun așa ceva pentru ca sunt mult prea slaba.

Eu te las. Te iert, pentru ca nu vreau sa încep noul an cu sufletul pătat. Din cauza ta, acum trebuie sa-l bag in mașina de spălat și sa-l dau peste cap din nou, doar ca sa-l curăț de tine, dar voi face asta pentru ca nu am alta soluție. Sunt multe alte lucruri pe care as mai fii vrut sa le spun, și probabil ca le-as fii spus dacă as fii știut ca vor schimba ceva, dar nu o vor face. Pentru ca tu încă ești la gradinita și încă ești de părere ca nu este nimic greșit sa pleci fără sa anunți. Iar asta nu este problema mea, fiind ca am învățat ca nu poți schimba o persoana, oricât de mult ai încerca.

E ok, te înțeleg, ții la altcineva, cine sunt eu sa ma bag? Eu nu o sa bat cu pumnul in masa și nu o sa spun „Nu! Tu mie mi-ai spus ca ții la mine, așa ca tu cu mine vei fii!” Nu. Nu o sa fac asta. Cine știe, poate așa a fost sa fie. Eu una nu simt ca am pierdut nimic, din contra, am mai învățat încă ceva despre viața și despre cum trebuie sa o trăiesc. Tu, in schimb…nu voi spune ca ai pierdut o persoana frumoasa sau deșteaptă sau orice alt compliment pe care as putea sa mi-l fac singura, pentru ca nu sunt atât de narcisista. Tu ai pierdut doar respectul acelei persoane. Și deși poate ca tie nu ți se pare ceva atât de important acum, sfatul meu este sa încerci sa schimbi ceva la tine ca si persoana, pentru ca este destul de grav sa ajungi la vârsta asta și sa nu fii destul de matur încât sa apreciezi respectul pe care cineva ți-l poarta și sa nu te intereseze dacă l-ai pierdut sau nu.

Nu înțelegi, dar sper ca intr-o zi o vei face. Nu pentru mine, dar pentru toate celelalte persoane ce îți vor intra in viața, sper din suflet ca pe ele le vei respecta mai bine decât ai făcut-o cu mine.

Ghid de supraviețuire, partea a II-a.

Cele cinci stadii ale durerii

Elisabeth Kubler-Ross spune ca exista cinci stadii ale durerii.

1. Negarea;

2. Mânia;

3. Negocierea;

4. Depresia;

5. Acceptarea.

Are totala dreptate. Fiecare dintre noi trece prin aceste stadii măcar o data in viața. Fie ca este vorba despre un eșec pe plan profesional, fie ca este vorba despre o despărțire, sau pur și simplu pentru ca un lucru pe care îl doream foarte mult nu s-a întâmplat, cu toții am simțit aceste stări, exact in ordinea data.

Se aplica cel mai bine in cazul unei despărțiri, într-adevăr. Poate dura o ora, sau poate dura un an, este nevoie sa le simțim pe toate pentru a putea spune ca am trecut peste.

Eu am trecut prin ele de câteva ori deja, in mare parte stiu la ce sa ma aștept și cum voi reacționa la fiecare. Momentan ma aflu la al doilea stadiu, cel in care sunt furioasa pe el pentru ce mi-a făcut, pentru ca a ales pe altcineva in locul meu. Dar voi încerca sa le iau pe fiecare in parte in acest articol. Voi povesti din experiența mea personală cum se manifesta fiecare și, mai ales, cum sa trecem cât mai ușor posibil prin ele.

Primul stadiu. Negarea. Acesta apare foarte devreme, uneori chiar inainte ca totul sa se termine. In cazul meu, așa este. Am simțit negarea in timpul ultimei discuții cu el, și i-am spus-o și lui. „Nu-mi vine sa cred.” Și chiar nu îmi venea sa cred, ca omul pentru care am început sa am sentimente a profitat de asta, pentru propriul sau amuzament. Acesta este momentul in care nu poți sa concepi ce se întâmpla, îți impui singur sa nu crezi ca este adevărat, pentru ca știi ca in secunda in care ai acceptat asta, totul s-a terminat. După părerea mea, este cel mai greu, mai greu chiar și decât Depresia, pentru ca este nevoie de foarte multă putere din partea cuiva sa treacă peste el și sa accepte realitatea in care toate speranțele pe care le-a nutrit pana in acel moment, au fost ucise de persoana care le-a dat viața.

Al doilea stadiu. Mânia. Furia. Este cel in care ma aflu acum și, dacă e sa fim puțin masochiști, stadiul meu preferat. Este momentul in care te simți puternic, in care spui „La naiba cu el! Nu știe ce a pierdut!” Este momentul in care totul este despre tine, nu despre el. In punctul asta, el este doar un fraier care nu a putut sa vadă ce era chiar in fata ochilor săi, adică o persoana care ar fi făcut orice pentru el. Deși te simți nervos și rănit, in același timp, simți o energie atât de mare încât ar putea sa te consume cu totul. Și chiar o va face, putin mai târziu.

Al treilea stadiu. Negocierea. Acum simți ca începi sa pierzi puterea pe care o simțeai cu doar puțin timp înainte. Îți faci planuri, încerci sa găsești o metoda sa nu suferi, sa fie totul bine. Nu mai ești nervos pe acea persoana care te-a rănit, ci începi sa vezi „the big picture”. Analizezi totul in amănunt. Observi greselile amândurora și toate evenimentele care au făcut ca viața ta sa ajungă in acest punct. Îți apar idei despre cum ai putea totuși sa te întorci sau sa-l faci sa se întoarcă, speranțele încep sa ia naștere din nou și le simți permanent in tine, ca niște copii ce te îndeamnă sa intri in jocul lor măcar încă o data.

Al patrulea stadiu. Depresia. Acum te simți trist. Toată lumea se prăbușește in jurul tău. Cerul cade peste tine. Ai ajuns in ochiul uraganului, unde este o liniște mormântală, la fel ca in sufletul tău. Speranțele au murit din nou, nu au făcut fata vântului prea puternic. Plângi, zbieri, implori cerurile sa te ajute și sa nu te mai lase sa suferi pentru ca te doare mult prea tare. Ai senzația ca nu vei mai fii fericit vreodată, ca vei rămâne singur mereu și ca dacă nu e El, nu e nimeni. Simți ca nu vei mai iubi vreodată pe altcineva, ca ai consumat toată portia pentru cineva care era deja satul. Inima ta îți părăsește corpul, iar in locul in care a stat pana acum, simti doar durere. Te sufoca. Este atât de intensa încât devine fizica. Îți simți tot corpul lipsit de energie, însă ceva din pieptul tău doare atât de tare încât îți este frica sa te miști.

Al cincilea stadiu. Acceptarea. Soarele răsare din nou. Corpul tău prinde viața. Inima s-a întors din vacanța mai puternica decât atunci când a plecat și este pregătită sa o ia de la capăt. Te simți ca un veteran de război. Ai rămas lovită, cu niște cicatrici care îți vor aduce mereu aminte de lucrurile prin care ai trecut, dar care îți aduc aminte in mod constant cel mai important lucru, și anume ca ai supraviețuit. Sunt genul acela de cicatrici care te fac mai frumoasa și mai puternica. Pentru ca acum cunosti durerea și știi cum sa te lupți cu ea. Știi ca nu te poate ucide, ci ca tu ești destul de puternica încât sa o distrugi pe ea. Pentru ca ai trecut peste. Ai lăsat in urma tot, ai plâns, ai suferit, dar ți-ai revenit, iar acum ești pregătită pentru viața ce te așteaptă, indiferent ca El nu va mai face parte din ea. Vezi totul ca pe o lecție din care ai învățat ceva esențial. Te-ai invatat pe tine.

Asta este părerea mea despre cele cinci stadii ale durerii. Sunt sigura ca nu se aplica la fel tuturor. Poate ca sunt unele persoane pentru care durerea este atât de intensa încât nu pot trece peste negare, sau poate ca sunt unele persoane mult prea puternice, care nici măcar nu le simt. Fiecare trece peste in modul sau. Eu una aleg sa-mi fac o Cuba Libre, sa fumez o tigara și sa scriu, sperând ca suferința mea poate fii o lecție pentru altcineva, care poate ca in momentul asta sta singur in ochiul uraganului.

Ghid de supraviețuire, partea I.