Nu las timpul sa decidă pentru mine

Este o diferența foarte mare între a te lăsa dus de val și a lăsa timpul sa decidă pentru tine. Pentru mine, sa ma las dusa de val, înseamnă sa ma bucur de lucrurile care mi se întâmpla și sa sper mereu la ce e mai bun. In schimb, sa las timpul sa decidă…nu știu, când spun asta, ma gândesc doar la resemnare. Ca si cum as fi acceptat ca asta este situația si ca nu am ce sa fac.

Am lăsat mult prea mult timp sa decidă pentru mine și aproape mereu când am făcut-o, am fost dezamagita. Și nu vreau sa simt asta legat de tine. Nu vreau sa ma resemnez cu gândul ca oricat as încerca sa lupt, niciodată nu sunt de ajuns. Sau cu gândul ca, asta e, ma bucur de moment acum, ca mai încolo sigur sufăr. Nu vreau asta, nu vreau sa ma simt așa, tot ce vreau este liniște. Și prin asta nu ma refer la acele relații care sunt atât de liniștitoare încât devin muuuult prea monotone. Eu vreau pasiune, vreau nebunie, vreau senzația aia de agonie plăcută, vreau sa simt ca iau foc de cât de intens este tot ce se întâmplă între noi doi. Dar vreau sa am toate aceste lucruri in timp ce am liniște in suflet.

Știu ca sunt nebuna, Pisoi. Știu asta și, deși uneori nu ma pot abține și reactionez mai rău decât ar trebui, vreau sa înțelegi ca singurul motiv pentru care se întâmpla asta este pentru ca țin mult prea mult la tine și, gândul ca s-ar putea strica tot ma face sa o iau razna. Nu reactionez așa pentru ca as fi genul de fata care sa te vrea doar pentru ea și care se așteaptă sa nu existe nimeni altcineva in viața ta. Îmi place sa cred ca am devenit destul de matura încât sa nu ma deranjeze prieteniile persoanei la care țin, și încerc pe cât de mult pot sa ma țin de asta.

Poate a sunat urat când am spus ca merit ce îmi tot spui ca o sa se întâmple. Sincer, ținând cont de cât de nervoasa ma simteam in acel moment, cred ca totuși a ieșit cea mai buna varianta in momentul ăla. Nu o spun ca pe un lucru rău. Nu o spun ca sa reproșez ca am stat lângă tine și ca te-am așteptat. Nu o spun ca sa te simți obligat, m-as urî singura dacă te-as face sa te simți obligat sa faci ceva pentru, sau de mine. Nu sunt genul, cred cu tărie in libertatea de sine, indiferent ca te afli intr-o relație sau nu. Așa ca încerc acum sa o spun mai frumos. Da, cred ca merit ceva mai mult, dar nu pentru motivele menționate mai sus. Cred asta pentru ca nicio alta persoana nu m-a schimbat cum m-ai schimbat tu. Pentru ca ma faci sa ma simt cea mai buna varianta a mea, o varianta care nu credeam ca exista, pentru ca mereu am crezut ca sunt doar o alta fata egoista, încăpățânată, care nu își vede decât propriul interes. Pentru ca am așteptat ani de zile momentul in care o sa apară cineva care sa ma facă atât de fericita cum ma faci tu. Pentru ca uneori simt ca o sa explodez de fericire, efectiv simt ca nu mai are loc in corp și ca o sa iasă toată intr-un mod atât de puternic, încât o sa ma transform intr-una din cele mai luminoase stele de pe cer. Și, cel mai important, cred, pentru ca tu m-ai făcut sa-mi dau seama ca tot ce am făcut pana acum a fost sa ma mint singura când îmi spuneam ca iubesc anumite persoane. Acum îmi dau seama ca nu am făcut-o. A fost doar o nevoie mult prea mare de afecțiune, a fost o sete disperata de a simți ceva, ceva care sa îmi ia gandul de la toate acele lucruri care ma făceau sa simt cum ma usuc pe dinăuntru. Pana la tine.

Tu ma faci sa ma simt neînfricată, îmi dai puterea de care am nevoie. Nu îmi mai este frica sa spun ce simt acum. Ba chiar, ma abțin. Doamne, dacă ai știi cât ma abtin de atât de multe ori sa îți spun. Și nu o fac, nu pentru ca îmi este frica sau pentru ca m-as simți forțată, nu o fac pentru ca este atât de frumos sa simt asta, încât vreau ca momentul când o spun sa fie perfect.

Nu mai vreau sa ne certam, am obosit. Vreau doar sa ne liniștim, sa glumim, sa ne simțim bine, așa cum am făcut-o și pana acum. Vreau sa am încredere in tine, habar nu ai cât de mult vreau asta. Dar ca sa pot sa am încredere in tine, am nevoie de un singur lucru din partea ta. Înțelegere. Am nevoie sa ma înțelegi in momentele in care poate exagerez și sa știi ca nu o fac intenționat, o fac pentru ca mi s-au întâmplat mult prea multe lucruri care și-au pus o amprenta mult mai mare decât as fi vrut asupra mea. Eu sunt dispusă sa lupt, știi asta. Merg pana in pânzele albe pentru tine. Dar nu vreau sa lupt singura. De fapt, nu vreau sa simt ca este nevoie mereu sa ma lupt. Sunt conștientă ca nu exista perfectiune. Ca orice relație vine cu sacrificii, uneori cu neînțelegeri, cu anumite probleme. Fiecare are un bagaj pe care îl poarta in spate, doar ca in cazul unor persoane, acel bagaj este puțin mai mare. Sunt dispusă sa îl las in urma, sa o iau de la capăt cu tine. Sa risc tot. Singurul lucru pe care îl cer este sa știu ca se merita sa fac asta. Nu sa te aud spunând asta, ci sa îmi arați. Pentru început, cred ca asta este mai mult decât de ajuns.

Reclame

Doamne, cât de mult!

„Doamne, cât de mult pot pot sa țin la omul asta!”

Asta mi-am spus acum 20 de minute. Și nu e chestia ca e ceva ciudat sa gândesc asta, pentru ca nu e zi in care sa nu o gândesc, e chestia ca m-a surprins cât de instinctiv s-a întâmplat. Efectiv, am simțit o bucurie atât de mare și de intensa încât mi-a încălzit tot corpul intr-o fracțiune de secunda și, cireasa de pe tort, aproape ca mi-au dat lacrimile de fericire. Pentru ca in seara asta am realizat pe bune, nu cum credeam eu pana acum, cum e sa ții la cineva atât de mult încât sa nu poți sa fi egoist. Bine, e cu dus și cu întors, sunt conștientă ca in fata unor anumite situații sunt mai mult decât egoista in privința lui, dar, atunci când știu ca este vorba despre ceva ce este bine pentru el, fac tot posibilul și încerc pe cât de mult pot sa îl ajut, cum și cu ce pot.

Și nu știu, nu prea înțelegeam tot conceptul asta de „renunțare la egoism” pana acum. Eram curioasa, dar nici nu prea ma încânta ideea, trăiam sub impresia ca este ceva foarte greu, sa fi atât de „selfless”, dar de fapt, nu am nevoie nici măcar de o secunda sa ma gândesc, atunci când este vorba despre binele lui.

Sunt super implicată, sunt pe modul „ride or die”, in punctul asta. Și sper ca știe. Sper ca e conștient ca, orice ar fi, sunt aici, mereu voi fi aici pentru el, indiferent de situație. Deși sunt momente când ma simt fragila in fata lui, atunci când este vorba sa lupt pentru el și pentru ce are nevoie, sunt mai ceva ca o leoaica care își apăra puii. Nu știu cât de reușită este comparația asta, dar in fine, ce vreau sa spun este ca sunt fragila și puternica in același timp. Și iubesc asta, senzația pe care mi-o da, cum ma face uneori sa ma simt matura și puternica, și cum simt ca nimic nu poate sa ma doboare, atâta timp cât știu ca sunt lângă el. Cum orice lucru rău care se întâmpla nu ma mai afectează atât de tare, pentru ca totul este șters cu buretele când ii aud vocea, acea voce care ma calmează intr-o fracțiune de secunda.

Dacă as putea, mi-as scoate inima din piept și i-as pune-o in mâini, doar ca sa fiu sigura ca știe ca sunt a lui, mereu, trup și suflet.

Prea ocupati pentru vârsta noastră

Nu știu despre voi, dar mie una mi se pare ca ne maturizam prea repede. Stăteam in seara asta și ma gândeam la ce as putea scrie, și singurul lucru pe care îl aveam in cap era „Doamne, cum as putea sa am inspirație, când sunt atât de obosita?” Și ghici ce, atunci mi-a venit inspirația.

Nu știu, sunt conștientă ca deja de la vârsta asta trebuie sa-mi cam iau viața in mâini și ca părinții mei la 22 de ani deja aveau mult mai multe puse la punct decât am eu acum, dar totuși, parca uneori am impresia ca se cere mult prea mult de la noi. Adică, susțin complet ideea de a începe sa muncești încă din liceu, vara desigur, și cred ca tot sentimentul asta ca se așteaptă mult prea mult de la noi nu este legat de vârsta, pentru ca oricâți ani ai avea, trebuie sa ai totul pus la punct. Mai ales din jurul vârstei de 20 de ani. Eu una ma simt deja mult prea obosita pentru cum ar trebui sa ma simt la vârsta mea. Și nu doar eu. Ma uit la cei din jurul meu, ma uit la părinții mei, toată lumea încearcă sa jongleze cu cât mai multe lucruri, munca, familie, viața socială. Și probabil pentru ca manevrăm atâtea lucruri, in mod perfect, pentru ca așa trebuie, ajungem sa dam fail la toate.

Admir extrem de mult oamenii care pot sa le facă pe toate. Și nu vreau sa ma laud, dar și eu le fac, însă singura diferența dintre mine și acei oameni pe care ii admir este ca eu ma simt extenuată la sfârșitul fiecărei zile și uneori de abia reușesc sa ma dau jos din pat a doua zi. Uneori cred ca exista o rețeta miraculoasa pe care o știu doar unele persoane și care le ajuta sa aibă energie mereu și sa-și ducă mereu la bun sfârșit atribuțiile, fără sa se plângă și fără sa simtă ca cedează.

In ultima perioada, simt ca am intrat intr-un ciclu din care habar nu am cum sa ies. Deși psihic ma simt foarte bine, surprinzător de bine chiar, fizic in schimb…lasă de dorit. Și ce ma enervează in legătura cu lucrul asta, este țara in care trăim. Pentru ca, repet, ma uit la cei din jurul meu și observ cum majoritatea sunt obosiți, extenuați, dar nimănui nu-i pasa, mai ales sistemului. Ca sa înțelegeți de la ce a pornit totul…am început in ultima perioada sa am episoade de paralizie in somn. Este ceva oribil, nici nu am cuvinte sa descriu senzația pe care o ai in acele momente, in care creierul tău te trădează și îți provoacă halucinații cu unele dintre cele mai mari temeri ale tale, iar tu doar stai acolo, cu tot corpul paralizat, incapabil sa te miști. Eu știu ca am probleme legate de somn, de când ma știu nu am fost prietena cu somnul și sunt sigura ca dacă ar fi sa recuperez toate orele nedormite, as intra intr-o lunga perioada de hibernare. Pana acum nu am făcut nimic in legătura cu asta, însă situația este mai diferită de data asta. Pentru ca momentan, efectiv nu îmi permit sa ma simt obosita. Am mult prea multe lucruri asupra cărora trebuie sa ma concentrez, am facultatea, am munca, am și eu o viața pe care încerc sa o fac din ce in ce mai frumoasa. Și simt ca nu pot sa fac nimic din cele menționate mai sus, pentru ca ma aflu intr-o stare constanta de extenuare și, ghici ce, singurul lucru care m-ar putea ajuta este somnul, somnul care îmi aduce la viața cele mai mari temeri. In fine, chestia e ca azi am încercat sa ma interesez despre subiectul asta și, evident, pentru ca trăim in România, dacă ai ghinionul sa ai genul asta de probleme, ai cam încurcat-o dacă nu ai buzunarul gros. Am rămas uimita sa văd cât de mult tulburări legate de somn exista. Insomnia este mama tuturor, evident, dar pe lângă ea exista și tulburări ale respirației, tulburări in ritmul somn-veghe, tulburări la trecerea între cele doua etape ale somnului…ma rog, nu mai intru in detalii, in concluzie, destul de multe lucruri care afectează destul de multe persoane și care, normal, nu sunt decontate de stat. Dacă vrei sa le tratezi, trebuie sa te pregatesti sa scoți 800 de lei doar pentru un singur test de monitorizare. Și ghici ce? Ca sa se tratezi, ai nevoie de mult mai multe teste de genul asta. Așa ca pun o simpla întrebare? Dacă de exemplu, o persoana ajunge sa aibă probleme cu somnul din cauza stresului cauzat de bani? Atunci persoana respectiva ce ar trebui sa facă? Sa stea in continuare așa, sa se macine singura pana dezvolta și o depresie și cine știe ce alte lucruri mai rele?

Nu mi se pare normal. Plătim niște bani ca sa fim asigurați, da? Pai atunci, ar trebui sa ni se asigure tot ce tine de sănătate. Dar aparent, pentru multe persoane, sănătatea psihică nu este la fel de importantă ca cea fizica. Și este trist ca nu realizam ca de cele mai multe ori, de la centrul de comanda superior pornește totul. Nu poți sa-mi spui mie ca o persoana fericita, cu psihicul puternic, face fata provocărilor in același fel ca o persoana sătulă de viața. Și spun asta cu toată încrederea, pentru ca știu ca dacă nu as fi avut starea asta de bine constanta, as fi cedat in fata oboselii de mult.

Acum, revenind la subiectul inițial. E greu. Poate ca dacă nu am fi puși sa facem atât de multe lucruri in același timp, ne-am simți mai bine. Cred ca cea mai mare greșeală a fost sa se asume ca toți oamenii sunt la fel și ca toți putem sa muncim, sa studiem, sa facem in așa fel încât sa avem și timp sa ieșim la un film, sau pur și simplu sa ne relaxam. Dar nu prea este așa. Și nu este nicio rusine dacă nu poți sa le faci pe toate, nu este neaparat o slăbiciune, pentru ca fiecare are ritmul sau. Este ca și cum ai pune un elefant și un leopard sa fuga din fata unei furtuni. Normal ca leopardul va ajunge primul la adăpost, deși, teoretic, elefantul este cel mai puternic dintre ei doi. Așa este și cu noi. Unii au un ritm mai lent, dar sunt mai puternici in alte privințe, iar alții au un ritm mai alert, dar nu pot suporta chiar toate greutățile pe care le întâmpina.

Visez la o lume mai buna. Nu perfecta, nu îmi fac speranțe așa mari pentru ca, in primul rând, noi nu suntem perfecti. Dar as vrea sa existe un echilibru. As vrea ca oamenii sa fie mai înțelegători, as vrea ca sistemul de învățământ sa nu fie mereu așa aspru asupra noastră și sa se axeze mai mult pe ce am putea sa devenim individual, nu doar pe crearea unor copii trase la xerox, as vrea ca toată lumea sa aibă parte de angajatori care sa nu se impună prin metoda „O sa ma asculte dacă ii este frica de mine”, pur și simplu, as vrea mai multă înțelegere. Am trecut prin multe lucruri și știu ce înseamnă sa studiezi degeaba materii cu care nu o sa ai nicio treaba in viitor, știu ce înseamnă sa mergi cu frica in sânge la munca, dar, in același timp, am și speranța. Pentru ca am avut norocul sa văd și cealaltă parte a poveștii, partea in care am întâlnit profesori ce m-au inspirat și m-au ajutat sa descopăr lucrurile la care ma pricep, sau partea in care am realizat ca exista și locuri de munca la care mergi din plăcere și la care mai stai încă jumătate de ora peste program fără sa te deranjeze, pentru ca îți face plăcere sa muncești intr-un mediu in care îți este apreciata munca.

Concluzia, dacă pot exprima una, pentru ca simt ca tot ce am scris pana acum este un haos total, ar fi următoarea : Haideți sa schimbam ceva. Sa încercam încet, încet, sa fim altfel. Sa înțelegem care sunt lucrurile care contează cu adevărat in viața, familia, iubirea, fericirea. Sa adoptam un stil de viața sănătos pentru psihic și fizic, in așa fel încât, atunci când ajungi acasă după o zi obositoare, sa nu îți spui ca nu mai poți, ci sa îți spui ca se merita și ca abia aștepți provocările ce urmează sa vina.

Aproape totul

Mi-am ocupat locul preferat, mi-am aprins o tigara și aștept…aici am scris unele dintre cele mai frumoase lucruri, despre mine, despre tine, despre tot ce simt. Asta este locul in care ma lovește inspirația cel mai tare, unde ma pot relaxa destul de mult încât sa încerc sa înțeleg ce simt in momentul respectiv.

M-am simțit destul de fragila in ultimul timp și nu înțelegeam de ce. Pentru ca de obicei nu sunt așa, de obicei sunt mai puternica, mai pregătită pentru orice m-ar lovi, însă in perioada asta ma simt puțin…puțin mai mult, de fapt…vulnerabila. Dar asta nu este neaparat un lucru rău. Mi-am dat seama de ce am aceasta stare de dimineața, când te tineam in brațe. Cred ca îmi este frica. Și nu ma refer de data asta la acea frica de a te pierde, sau la posibilitatea de a apărea altcineva in viața ta, de data asta îmi este frica de mine, de ce simt, mai exact. Pentru ca ți-am spus, cel puțin am încercat, sigur nu mi-a ieșit așa bine cum îmi va ieși in scris…oricat de tare m-ai scoate din sărite, toată starea mea de nervozitate trece aproape instant când te văd cum razi sau, pur și simplu, când ma uit la tine. In momentul acela, când tu te-ai asezat la birou și te-ai întors la mine zâmbind, a trecut tot. Pentru ca singurul lucru pe care îl aveam in cap in momentul ăla era „Doamne, îți mulțumesc. Îți mulțumesc pentru el.”

Deși, așa cum am mai spus-o de multe ori, nu este situația ideală, pentru momente de genul asta se merita. In momente de genul asta pun totul in balanța și realizez ca mi-ar fi mult mai greu fără tine, uneori am senzația ca ar fi imposibil, dar nu am de gând sa ma duc atât de departe. Pun in balanța momentele când ma simt trista sau atât de nervoasa încât îmi vine sa plec și sa las totul in urma, cu momentele in care ma faci fericita, ma faci sa rad, sa ma simt bine, momentele când te iau in brațe și simt cum caldura ta ma încălzește cu totul, nu doar corpul, ci și tot ce tine ființa mea, de ce simt.

Tu ești…altfel. Ești ceva ce nu am mai întâlnit pana acum. Îmi pari genul de persoana care nu poate aparține altcuiva in afara de el însuși. La început cred ca m-a intrigat asta, dar acum este un fapt pe care încerc sa îl accept. Pentru ca nu sunt lacoma, încerc pe cât de mult pot sa nu fiu. Vreau doar sa fiu recunoscătoare pentru ce am, deoarece știu ca lucrurile puteau fi mult mai rele de atât. Sunt recunoscătoare pentru ca nu s-a terminat tot in acele doua momente când am crezut ca asta e, trebuie sa merg mai departe. Sunt recunoscătoare pentru ca nu este zi in care sa nu îmi traversezi gândurile, chit ca uneori faci vraiște prin ele și după obosesc încercând sa le rearanjez. Sunt recunoscătoare pentru ca ma înțelegi și pentru ca, deși uneori îmi este frica de asta, ma cunosti mai bine decât oricine in momentul asta. Sau pentru ca, și asta este foarte important pentru mine, nu ai idee de când așteptăm persoana aia, pe care sa nu pot sta suparata, deoarece nu ma lasă, deoarece dacă vede ca ma supăr, vine și ma ia in brațe și face ca totul sa dispară, sa ma calmez instant și sa merg mai departe.

Sunt conștientă ca nu sunt perfecta, nimeni nu este și sincer, nici nu as vrea sa fiu. Mereu am considerat ca defectele unei persoane sunt ceea ce o face unica. Însă in același timp știu și ca sunt unele lucruri la care trebuie sa mai lucrez. De exemplu, când stau și ma gândesc acum, mi se pare ca reacția mea de aseară a fost puțin exagerata și nu înțeleg de ce am făcut-o. Dar știu ca nu poți controla ce simți intr-un anume moment, ci ca poți doar sa încerci. Așa ca asta am de gând sa fac. Nu vreau sa fiu genul de fata care plânge sau care se supăra imediat, numai eu știu cât m-am străduit sa ma schimb și sa nu fiu așa. Singurul motiv logic pe care l-am găsit pentru reacția mea a fost cel precizat mai sus, și anume ca îmi este frica, pentru ca știu ca țin la tine atât de mult încât ți-as ierta aproape totul. Și asta ma sperie ca naiba. Pentru ca iubesc senzația asta, de a tine la altcineva atât de mult, dar in același timp sunt conștientă și ca este o slăbiciune foarte mare. Adică, sa fim serioși, in mod normal nici nu ar trebui sa o recunosc, pentru ca ultima data când am făcut asta, acea persoana a profitat cât de mult a putut. Dar in fata ta nu pot sa ma abțin. In fata ta vreau sa recunosc lucrurile astea, vreau sa știi cât de mult ai ajuns sa însemni pentru mine, vreau sa-ți reamintesc in mod constant ca as face orice, doar ca sa fi fericit. Tocmai de aceea am și spus ca dacă as considera ca ești fericit, alături de altcineva, deși m-ar întrista pe o parte, in același timp m-as bucura. Pentru ca așa sunt eu. Fericirea persoanelor la care țin este foarte importantă pentru mine și sunt foarte putine limitele pe care nu le-as depăși, doar ca sa ma asigur de asta.

Poate ca sunt naiva, poate ca o sa sufăr mai mult decât am crezut vreodată ca o voi face, sau poate ca nu. Poate ca nu te vei dovedi genul de persoana e care ma tem și nu vei face lucrurile de care îmi este cel mai frica. Nu mai vreau sa ma abțin și sa tot încerc sa ma mint singura, spunându-mi ca este doar o faza și ca, așa cum mi s-a mai întâmplat, intensitatea sentimentelor va scădea treptat. Știu ca dacă ar fi fost așa, s-ar fi întâmplat asta pana acum. Îmi pare rău ca uneori sunt copilăroasă și ca sunt unele momente când nu țin la gluma și ma deranjează prea tare unele lucruri, însă sunt om și in unele momente, îmi vine foarte greu sa ma abțin. Poate ca uneori sunt obosita, fizic, psihic, habar n-am sau am cu totul alte lucruri adunate care ma fac sa devin stresată. De obicei in momentele astea îmi vine sa cedez și reactionez cu totul altfel fata de cum as face-o in mod normal. Însă cred ca ce este cel mai important este ca realizez asta și sunt conștientă ca nu este ok.

Apreciez extrem de mult ca pot sa-ți spun atunci când ma deranjează ceva și sa vorbim despre asta. Sunt atât de bucuroasa ca nu ești genul de om care sa se enerveze și sa ajungem sa ne certam. In felul asta ma faci și pe mine sa fiu mult mai intelegatoare decât as fi in mod normal. Crede-ma, sunt unele lucruri pe care nu le-as fi acceptat in ruptul capului, sunt lucruri pe care le-am văzut fără sa vreau și fără sa îți dai seama uneori și pentru care in mod normal as fi spus „Gata”, dar nu o fac, in mare parte pentru ca ai devenit ca un drog și simt ca nu pot. Știi vorba aia, speranța moare ultima. Așa e și in cazul meu. Doar ca nu este vorba doar despre speranța, este vorba despre tine, la modul general, despre cum ești tu ca persoana și cum ma faci sa ma simt. Iar, ținând cont de faptul ca de cele mai multe ori ma faci sa ma simt fericita, in momentul asta, nimic altceva nu mai contează.

Întrebările pe care îmi este frica sa le pun

Mi-ai făcut creierul terci. Toate lucrurile la care nu voiam sa ma gândesc…le-ai adus la suprafață, iar eu te-am lăsat, neștiind ca o sa ma lovească atât de tare. Cred ca trăiam in bula mea perfecta pana aseară, cand am simțit-o cum s-a spart și cum toate adevărurile pe care nu voiam sa le recunosc au ieșit la suprafața in cele din urma.

Am făcut ceva ce nu am mai făcut in viața mea. Ți-am lăsat o scrisoare. Nu știu dacă ai citit-o, sper ca da și ca ți-ai dat seama de unele lucruri pe care voiam de foarte mult timp sa ți le spun. Articolul asta este tot un fel de scrisoare, dar una in care ma pot exprima mai bine, pentru ca între timp m-am liniștit și pentru ca acum nu ma mai gândesc ca te vei trezi in orice secunda și ma vei întreba ce scriu. As fi vrut atât de mult sa-ți spun lucrurile astea in fata, dar ma pierd mereu când încerc. Pentru ca am senzația ca dacă as face asta, mi-ai spune sa ma opresc și ca nu trebuie sa le simt.

M-am mințit foarte mult timp singura, am încercat sa ignor ce simt, m-am axat doar pe starea buna pe care mi-o dai, însă acum nu mai pot. Acum tot ce simt nevoia sa fac este sa recunosc lucrurile pe care le-am ascuns pana acum. Așa cum ți-am spus și aseară, tu ai apărut exact când ma așteptăm cel mai puțin. Dar nu cred ca ai înțeles exact ce am vrut sa spun. Nu m-am referit la faptul ca nu ma așteptam sa apăra un alt băiat in viața mea, pentru ca asta este intr-un fel, imposibil. Eu m-am referit la altceva, puțin mai deep cum îmi place mie sa spun. M-am referit ca nu ma asteptam ca vreodată in viața asta sa întâlnesc pe cineva care sa ma schimbe atât de mult, in bine spun eu, și care sa ma facă sa simt lucrurile astea.

Ți-am spus ca nu înțeleg de ce am ajuns sa țin chiar atât de mult la tine. Adevarul este ca am încetat sa mai caut un răspuns la întrebarea asta acum ceva timp. Pur și simplu m-am lăsat dusa de val și m-am bucurat de momentele pe care le-am petrecut împreuna. Pentru ca, mai tare decât sa-ți recunosc ce simt, ma sperie sentimentele in sine. Pentru ca îmi plăcea sa cred ca știu ce este aia iubire, sa ții la cineva atât de mult încât sa renunți la tine uneori. Dar adevarul este ca habar n-aveam. Acum simt ca știu. Pentru ca uneori am impresia ca as face orice pentru tine, tocmai asta îmi oferă forța necesară sa ignor totul in jurul meu și sa ma axez doar pe momentele și sentimentele bune.

Nu vreau sa te plictisesc acum cu discuții infinite despre sentimente, singurul lucru pe care vreau sa îl fac este sa ma asigur, o data și pentru totdeauna, ca știi ce însemni pentru mine. Eu sunt a ta cu totul, sa ma ierte Dumnezeu dacă știu cum as mai putea fi a altcuiva vreodată. Și nu exagerez când spun asta. Tu nu mi-ai intrat pe sub piele, tu m-ai acaparat cu totul și nu am nicio problema cu asta, pentru ca îmi place sa fiu a ta. Chiar și așa, in situația data, prefer asta decât sa fiu a altcuiva. Mi-am dat seama de lucrul asta in acele momente in care nu ne-am vorbit și in care nu mi-ai părăsit gândul pentru nicio secunda, momente in care numai gândul de a vorbi cu un alt băiat îmi provoca greață.

Ma țin de ceva timp sa-ți spun chestiile astea. Acum realizez ca frica cea mai mare a reprezentat-o faptul ca ai putea sa citești asta și sa îți spui „Ce proasta este, sa tina la mine atât”. Sper sa ma înșel. Și chiar dacă nu, nu regret ca am spus-o. Regret însă ca efectiv am uitat sa-ți pun fix întrebarea care ma macină cel mai tare. Dar cred ca mai bine lăsam pe alta data discuția asta. Cred ca, orice ar fi chestia asta dintre noi doi, este ceva frumos. Eu una ma simt mai fericita decât am fost vreodată, nu știu despre tine, dar îmi place sa cred ca și tu te simți bine in compania mea. Așa ca de ce sa o stricam prin discuții de genul asta, discuții mult prea serioase, care nu își au rostul acum, cel puțin. Probabil ca dacă vom continua, intr-o zi o sa auzi unele cuvinte pe care nu le-am mai spus de mult, asta rămâne de văzut. Eu nu vreau sa complic lucrurile mai mult decât sunt deja, vreau doar sa ne simțim bine, sa radem (unul de altul), sa facem toate prostiile care ne trec prin cap. Nu o sa mint și o sa recunosc, dacă vreodată îmi vei spune ca vrei sa te fac sa te simți iubit, voi face tot posibilul, tot ce tine de mine, sa fac asta. Pentru ca ma cunosc și știu ca gesturile pe care le fac uneori acum reprezintă cam 10% din ce as face dacă as știi ca asta vrei de la mine.

Între timp, așa cum am mai spus, hai sa nu mai complicam ce nu este complicat și doar sa ne simțim bine. Discuțiile serioase își au și ele rostul lor, dar nu acum. Eu una momentan vreau doar sa ma bucur de tine, atât cât pot, și sa te las sa ma faci fericita, atât cât poți și vrei sau simți, pentru ca, repet, eu sunt a ta. Iar asta, intr-un mod foarte ciudat și nespecific mie, ma bucura extrem de mult.

Happy ending-urile există doar în filme

Îmi place să cred în povești cu final fericit. Mereu am trăit cu impresia că nu este sfârșitul dacă nu este fericit. Deși de mult prea multe ori mi-a fost dovedit exact contrariul, am preferat să îmi mențin optimismul și să sper că poate, voi avea parte de ceva special, care nu mă va lăsa din nou în această stare la final.

Însă de data asta este diferit. De obicei știu, parcă am un al șaselea simț, care mă face să știu dinainte dacă ce urmează să se întâmple va fi bine sau rău. Acum nu mai simt nimic. Tot ce vreau, singurul lucru pe care mi-l doresc acum cu disperare, este să nu mă mai simt așa. Ți-aș spune atât de multe lucruri, aș avea atâtea întrebări de pus, dar nu mă lași să fac asta. Mi-ai interzis accesul la singurul lucru din lumea asta care mă poate face fericită iar, mi-ai interzis accesul la tine.

Tu vii și pleci mereu, iar de fiecare dată când faci asta, singura care are de suferit este inima mea naivă, pentru că nu știe dacă te vei mai întoarce de data asta. Nu vreau să spun că m-ai distrus, nu voi accepta asta niciodată față de mine în primul rând, deși știu că ești mai mult decât capabil sa o faci, dar în același timp, tu m-ai făcut mai fericită decât am fost vreodată. Iar acum, decizia matură ar fi să trec peste, dar cum sa o fac din moment ce nu vreau, din moment ce nu știu cum? Pentru că eu nu mai exist fără tine, tu nu mi-ai intrat sub piele, tu te-ai infiltrat cu totul in ființa mea și singura modalitate să te scot acum este să renunț la tot ce este bun în mine.

Obișnuiam să râd de persoanele care spun că orice lucru pe care îl fac le aduce aminte de persoana iubită, dar am devenit una dintre acele persoane. Muzica pe care o ascult, jocurile mele preferate, până și simplul act de a fuma o țigară, totul este despre tine. Nu pot să funcționez așa, nu pot să te scot din mine, oricât de mult m-aș forța. Încerc pe cât de mult pot să te ignor, să îmi ocup mereu mintea cu altceva, dar de fiecare dată îți găsești calea spre suprafață, nelăsându-mă să încerc măcar sa te uit. De fapt, ce spun eu aici? Cum aș putea să te uit? Nici nu aș vrea vreodată să fac asta.

Nu mi-am permis sa visez la un happy ending alături de tine, pentru că mi-a fost frică de un moment ca ăsta, care ar fi spulberat acel vis, și pe mine o dată cu el. Dar nu pot să mint și să nu recunosc faptul că nu m-aș fi așteptat niciodată să se termine așa. Am văzut de multe ori, in poze, sau în cărți, un citat : “Cum să omori pe cineva? Spune-i că îl iubești apoi pleacă”. Nu. Nu așa omori un om. Omori un om când îl lași să creadă că totul este bine, apoi dispari. Există și un termen pentru asta cred, “ghosting”. Este un act de lașitate, eu una așa îl văd, sincer.

Generația noastră spune mereu că suntem mult mai maturi decât erau părinții noștri la această vârstă. Și da, este adevărat in unele privințe, dar, când este vorba despre relații, suntem dezastre ambulante. Nu comunicăm, ne este frică să simțim ceva, orice, ne comportăm ca niște copii. Nu o să te caut să îți spun asta, mi-am pierdut și ultimul gram de demnitate ultima dată când am fost ignorată, dar o pot spune aici, în speranța că vei citi și vei înțelege. Ar fi fost atât de simplu. Tot ce trebuia să faci era să vorbești. Nu am de gând să îmi schimb părerea despre tine, te consider un om minunat în continuare și țin la tine la fel de mult cum am făcut-o până acum, dar m-ai rănit. Foarte tare de data asta. Și mi se pare amuzant, cum mereu scriu despre cum suntem orbi atunci când este vorba de persoanele la care ținem, însă de fiecare dată când mi se întâmplă ceva de genul ăsta, sunt perfect conștientă de reacția mea și, mai ales, de ignoranța mea. Nu sunt oarbă, știu foarte clar că nu ar fi corect să îți mai ofer o șansă, și totuși, de două zile stau în același loc, incapabilă să mă mișc, gândindu-mă la toate motivele logice pentru care s-a ajuns aici, încercând să-ți găsesc scuze sau rugându-mă ca asta să fie doar o altă farsă de-a ta, pe care o duci la extrem. Nu sunt oarbă, sunt doar naivă și mult prea atașată de o persoană care clar nu îmi împărtășește sentimentele.

Îmi este dor de tine mai mult decât mi-aș fi putut imagina vreodată. Cu fiecare zi ce trece, îl simt și mai tare, și mai intens, îl simt cum mă consumă încet, ca un prădător tăcut, ce așteaptă momentul perfect. Și încerc să nu fac asta, să nu îi ofer “momentul”, fiind că știu că atunci aș pierde tot. Te port cu mine mereu, dar nu te las să preiei conducerea, tot ce pot face acum este să țin de mine cât de mult pot și să aștept inevitabilul ce știu că va sosi, mai devreme sau mai târziu.

Cea mai mare responsabilitate

Responsabilitate. Un cuvânt de care foarte multe persoane se feresc, deși nu ar trebui. Fie că este vorba despre muncă, școală, familie sau orice alt context de a ne asuma o anume responsabilitate, de cele mai multe ori ne ferim de ea, deoarece ne este frică de eșec,Cea mai mare responsabilitate

Responsabilitate. Un cuvânt de care foarte multe persoane se feresc, deși nu ar trebui. Fie că este vorba despre muncă, școală, familie sau orice alt context de a ne asuma o anume responsabilitate, de cele mai multe ori ne ferim de ea, deoarece ne este frică de eșec, făCea mai mare responsabilitate

Responsabilitate. Un cuvânt de care foarte multe persoane se feresc, deși nu ar trebui. Fie că este vorba despre muncă, școală, familie sau orice alt context de a ne asuma o anume responsabilitate, de cele mai multe ori ne ferim de ea, deoarece ne este frică de eșec, fără să realizăm că nu există așa ceva, există doar lecții și motive să o iei de la capăt, cu mai multă experiență ca data precedentă.

Cred că unul dintre motivele pentru care ar trebui să fim mai curajoși este în același timp și cel mai important și anume : suntem deja responsabili de foarte multe lucruri, însă nu ne dam seama de asta. Viața noastră, fericirea noastră și a celor din jur, toate aceste lucruri pe care nu le observăm, dar care fac o diferență foarte mare. Nu conștientizăm cât de importante sunt pentru noi și ne comportăm ca niște roboți a căror viață este setată din fabrică. Dacă ne-am opri pentru câteva minute și am analiza deciziile care ne-au adus în punctul în care suntem în acest moment, ne-am da seama ori că suntem mult mai maturi decât credeam, ori că este momentul să facem o schimbare și să ne asumăm rolul pe care simțim în adâncul inimii că îl avem pe acest pământ.

Acum ceva timp, îmi era teamă să iau decizii, mai ales genul acela de decizii importante, care mi-ar putea schimba viața. Mă mulțumeam cu puținul meu, fiindu-mi mult prea teamă de ideea de a fi in control. Însă, într-un anume moment ce a fost destul de marcant, am realizat că îmi voi irosi viața dacă nu voi ieși din zona de confort în care mă plasasem cu ani de zile în urmă. Regret faptul că a fost nevoie de un eveniment destul de important să realizez asta, dar sunt recunoscătoare că s-a întâmplat destul de devreme încât să pot face schimbările necesare. Iar acesta a fost cel mai bun lucru pe care l-am putut face pentru că, atunci când am văzut cât de bine mă simt atunci când pot controla lucrurile din jurul meu și ce senzație de împlinire vine o dată cu succesul pe care îl ai când îți asumi o responsabilitate și te descurci…nu am mai putut niciodată să redevin fata timidă din colț după acel moment. Desigur, vor fi și momente când lucrurile vor merge prost și în care îți vei dori să fi stat liniștit în banca ta, dar este important ca măcar să încerci.

Nu sunt sută la sută sigură că fiecare decizie pe care o iau este cea corectă, de fapt, știu că uneori greșesc, însă tind să aleg lucrurile pe care mi le dictează inima, pentru că știu că acelea sunt cele mai potrivite pentru mine în acel moment. Am doar 22 de ani, însă simt că am trăit mult mai mult. Am luptat pentru ce mi-am dorit, am suferit, mi-am revenit, am suferit iar, apoi m-am pus pe picioare din nou, mult mai puternică și mai pregătită de această dată. Pentru mine, în acest moment, fericirea este o stare constantă, pentru că am învățat că noi suntem singurii responsabili de viața noastră și de unde ne va duce aceasta.

Sper ca mai multă lume să realizeze asta și să iasă de sub carapace, să-și ia inima în dinți și să lupte pentru ce își doresc. Avem o singură viață, suntem pe acest pământ pentru o perioadă de timp relativ scurtă, așa că de ce să nu profităm la maxim de ea și să o facem cât de frumoasă putem? Asta este cea mai mare responsabilitate, dacă mă întrebați pe mine. Viața noastră, fericirea noastră. Atâta timp cât le stăpânești pe acestea două, așa cum consideri tu că este cel mai bine pentru tine, toate acele lucruri mărunte, cărora le oferim o mult prea mare importanță, se vor rezolva de la sine.

ră să realizăm că nu există așa ceva, există doar lecții și motive să o iei de la capăt, cu mai multă experiență ca data precedentă.