Ce ar fi diferit?

În seara asta vreau să scriu despre unul dintre serialele mele preferate, „Fringe”, și despre ce mă face să simt și să gândesc.

Pentru cei care nu cunosc serialul, „Fringe” abordează tema universurilor paralele, științei inexplicabilului și a fantasticului, a lucrurilor care în teorie nu sunt posibile, dar pe care scenariștii și producătorii au reușit într-un mod foarte ingenios să „le pună în practică”. De ce iubesc acest serial? Pentru că mă face să gândesc. Îmi incită creierul, mă ține captivă în acea lume în care aproape totul este posibil. De asemenea, îmi plac foarte mult filmele și serialele care nu mă plictisesc pentru nici măcar o secunda, iar „Fringe” excelează la acest capitol deoarece, dacă vrei cu adevărat să-l înțelegi, trebuie să fi atent în permanență, fiind destul de complex.

De asemenea, te face să îți pui enorm de multe semne de întrebare. Legate de lumea ce te înconjoară, de oamenii la care ții, dar mai ales, legate de tine. Cred că cea mai importantă, ca să spun așa, întrebare pentru mine este : Dacă există un univers paralel, iar oamenii care îl populează sunt niște versiuni puțin diferite de ale noastre, oare cum ar arăta viața mea acolo?

Oare am ales aceeași facultate? Oare mama încă este cu mine? Oare am aceiași prieteni? Oare am întâlnit aceleași persoane care mi-au marcat viața sau acolo nu au fost destul de importanți pentru mine, locul lor fiind ocupat de altcineva? Atâtea semne de întrebare, toate fără răspuns, dar care mă fac să visez și să-mi imaginez cum ar arăta o alta versiune a mea. Cine știe, poate că într-un univers paralel nu am mai ajuns la interviul de anul trecut, nu am mai lucrat la acel hotel și, poate că încă sunt într-o relație cu fostul meu prieten. Sau poate că nu l-am întâlnit niciodată. Poate că încă am părul lung, blond, poate că nu s-a întâmplat nimic în viața mea care să mă determine să-mi schimb înfățișarea.

Un alt lucru care m-a impresionat foarte mult la această poveste, legătura dintre personaje. Ideea de la care pornește serialul este că (spoiler!), Peter Bishop, fiul doctorului Walter Bishop, moare încă de când era copil, datorită unei boli pentru care nu există antidot. Tatăl sau, Walter, fiind un om de știință, cu o creativitate și o inteligență ce depășește orice limită, descoperă cel de-al doilea univers și observă că, și acolo, Peter suferă de aceeași boală. Așa că traversează printre universuri, scopul inițial fiind de a-l lua pe Peter în lumea sa doar ca să-i administreze antidotul găsit mult prea târziu pentru propriul său fiu. Dar, nu dau detalii, Peter rămâne în această lume, acest lucru declanșând un lanț de reacții ce va duce la multe alte evenimente pe care nu le voi povesti aici pentru că nu vreau să dau mai multe spoilere decât am dat deja. Acum, revenind la relația dintre personaje. Nu știu dacă este datorită faptului că m-a prins pe mine foarte tare serialul, sau dacă într-adevăr producătorii au făcut o treaba excepțional de bună dar, m-am atașat extrem de tare de personaje, mai ales datorită felului în care aproape că simt și eu ce simt ei. De exemplu, relația tată-fiu dintre Walter și Peter. Fiind crescută în mare parte doar de tatăl meu, o înțeleg foarte bine. Ma regăsesc în atitudinea lui Peter față de tatăl său de foarte multe ori dar, ceea ce m-a făcut să realizez ceva despre viața mea a fost comportamentul tatălui său față de el. Am purtat de nenumărate ori aceasta discuție cu tatăl meu, discuția în care mereu mi-a spus că nu există lucru pe care nu l-ar face pentru mine și, nu am de ce sa mint, nu pot spune că m-a făcut vreodată să mă simt neiubită. Dar, văzând în acest serial cât de mult ține Walter la fiul său, nu știu de ce dar, m-a făcut să realizez într-un mod mult mai profund ce înseamnă iubirea de tată.

Cred că „Fringe” este unul dintre cele mai bune seriale pe care le-am văzut, în primul rând prin modul în care au reușit să facă lucruri pe care le considerăm imposibile, posibile, și, cum am spus și mai sus, prin faptul că personajele sunt atât de bine realizate încât, chiar și pentru o oră, te fac să pătrunzi în lumea lor și să simți fericire, dragoste, tristețe, furie și multe altele, alături de ele.

Reclame

Când trecutul îmi bate la usa

S-au întâmplat destul de multe lucruri de când am scris ultima data. Lucruri neașteptate, care m-au surprins, in mod plăcut as putea spune. Deși nu am se gând sa ma schimb la 180 de grade și sa ma întorc, a fost plăcut sa vorbesc puțin cu „trecutul” meu.

Îmi doream de ceva timp sa vorbesc cu el, simteam nevoia sa discut cu cineva care ma cunoaște foarte bine, singura diferența este ca de obicei îmi doream asta când ma simteam trista, voiam sa vorbesc cu el doar ca sa-mi aduc aminte de unde am plecat, cât m-am schimbat și sa-mi dovedesc încă o data ca totul se întâmpla cu un motiv, acela fiind ca de asta aveam nevoie ca sa cresc eu ca persoana. Recunosc, îmi era și dor, este imposibil sa îți petreci mai mult de un an din viața alături de cineva și sa nu simți uneori ca îți este dor de cum era atunci când erai fericita alături de el, dar dorul nu a fost niciodată destul de mare încât sa ma facă pe mine sa îl caut.

In mod ironic, m-a căutat el, când nu mai aveam nevoie. Sunt fericita acum, deși noua mea porecla pare a fi „gândăcel” sau in ciuda faptului ca uneori ma enervează atât de tare încât îmi vine sa-i închid telefonul, cu toate ca nu o fac pentru ca totuși îmi place toată tachinarea asta dintre noi(sunt sigura ca ar spune ca el ma tachinează pe mine, nu eu pe el, ceea ce e in mare parte adevarat), chiar ma simt liniștita și fericita. Așa ca indiferent cât de tare ar lovi cu pumnii in usa vieții mele trecutul, nu am de gând sa-l las sa intre și sa ma risc sa facă iar dezastru in interiorul meu. Ma bucur doar ca am avut încheierea de care aveam nevoie de atât de mult timp și ca am avut ocazia sa ii spun unele lucruri pe care le purtam cu mine și pe care simteam nevoia sa le știe.

Nu o sa mint, m-a răscolit puțin, sa vorbesc iar cu el, a fost destul de ciudat. Cu atât mai mult pentru ca au fost momente când m-am întrebat oare cum ar reacționa dacă s-ar despărți de iubita lui și m-ar cauta. Eram curioasa…dacă ar fi apărut oportunitatea sa ma întorc la el, as fi făcut asta? Răspunsul e un foarte categoric nu. Mi-am dat seama ca faptul ca m-a răscolit totuși nu m-a făcut sa ma îndoiesc nici măcar pentru o secunda de ce simt acum. M-au întrebat deseori anumite persoane dacă m-as întoarce și, recunosc, nu eram suta la suta sigura când le răspundeam ca nu as face asta. Dar acum, când chiar am avut ocazia, m-am surprins singura când am realizat ca nici măcar nu intra in discuție așa ceva.

Mi-as dori sa rămânem prieteni, nu as spune nu sa păstram legătura și sa mai vorbim din când in când. Dar m-am făcut foarte clar înțeleasă in fata sa ca mai mult de atât nu va mai fi între noi. Sunt atât de liniștita sufletește acum, chiar dacă lucrurile nu sunt chiar in totalitate cum as vrea sa fie, ma bucur de ce am pentru ca știu cum e sa nu ai nimic. Sunt recunoscătoare pentru puținul meu deoarece „prezentul” îmi face fiecare seara mai frumoasa, ma face sa rad cum nu a mai făcut-o cineva de foarte mult timp, ma enervează, dar ma și intriga in același timp…ma face sa zâmbesc. Și cred ca asta este cel mai important.

Îmi revin

Cât de ciudat poate fi cursul vieții. Cum ne duce aceasta mereu spre lucrul de care aveam nevoie fără să știm, exact când avem nevoie de el. Mi se pare uimitor ce s-a întâmplat cu viața mea în ultimul timp, dar acum realizez că toate evenimentele au făcut parte dintr-un plan mult mai mare și mai complex.

Dacă m-ar fi întâlnit cineva acum patru sau cinci luni, ar fi spus probabil că sunt o persoană care suferă de depresie și căreia viața i-a fost de ajuns până aici. Într-adevăr, am avut stări de tristețe și suferință și după ce am început acest blog, doar că atunci era diferit. Era mai acut. Aveam senzația că asta e. Viața mea este foarte tristă, eu sunt foarte tristă, nimic nu îmi merge bine și aia e, mă resemnasem într-un fel.

Apoi lucrurile au luat o cu totul altă întorsătură. L-am cunoscut pe el, cel care m-a schimbat enorm de mult, în bine sper eu. El a apărut fix când nu-l căutam, când nu știam și nu credeam că am nevoie de o astfel de persoană în viața mea. Dar habar nu aveam cât de greșită era gândirea mea si cât de mult era necesar persoanei mele, aflată pe marginea prăpastiei. Nu spun că voiam sa mă sinucid, deși îmi dau seama că sună puțin așa. Nu, doar renunțasem la a-mi mai face speranțe.

În fine, ideea este în felul următor. Eu cred cu tărie că fiecare persoană care ne apare în viață, ne învață ceva. Ma refer, desigur, la persoanele care ajung să fie importante. Sau, dacă vreți, chiar și necunoscuți. Nu știi niciodată cum vezi pe cineva pe stradă care mănâncă o prăjitură dintr-o cofetărie de care habar n-aveai. Acel necunoscut te-a învățat ceva. Numele următorului loc în care îți poți petrece după-amiaza citind o carte și savurând o tartă cu fructe. Trecând peste exemplul meu ce evident că a implicat mâncarea pentru că, #foodislife, nu că s-ar vedea, la cele 40 și ceva de kilograme, ceea ce voiam să evidențiez este că trebuie să înveți ceva bun de la fiecare persoană care îți apare în cale, pentru a deveni tu un om mai bun. Am scris asta și in unele articole anterioare, ce am învățat eu de la persoanele cele mai importante cu care am avut legătura in ultimul an. Când a fost vorba de el, am lăsat sentimentele negative să-mi influențeze judecata, pentru că era mult prea recent. Dar acum pot spune ce m-a învățat, nu pentru că s-a terminat tot, ca in exemplele din acele articole, ci pentru ca de data asta schimbarea mea a survenit in timpul legăturii cu el, nu la sfârșit.

Simt cum încet, încet, îmi revin. Încep să mă simt puternică din nou, fericită cu viața mea, cu bune și cu rele, optimistă că va fi bine de acum încolo, în ciuda perioadelor rele, care vor avea și ele timpul lor. Este ca și cum m-aș regăsi pe mine, doar că este o variantă mult mai matură, dar care îmi și place mult mai mult. Îi sunt nespus de recunoscătoare, știu că probabil ca dacă nu ar fi fost el, nu as fi putut spune aceste lucruri acum.

Plănuiesc sa fiu așa in continuare, sigură pe mine, sigură de ce vreau, încrezătoare și…mereu optimistă. Am recitit ultimele articole și, nu e vorba ca nu îmi plac, dar m-am simțit ca o persoana slaba. Nu neaparat in sensul rău, nu e nimic rău in a-ți declara sentimentele, dar, știind ca și el le-a citit, am avut o senzație foarte ciudata. Ca și cum…nu as fi vrut sa știe chiar tot ce simt. Acum nu mai am ce sa fac, nu mai este cale de întors. Într-un fel, ma bucur ca le-a citit și nu a fost nevoie sa i le spun eu, pentru ca probabil ca asta s-ar fi întâmplat la un moment dat, când as fi simțit ca nu le mai pot tine in mine. Ma simt eliberată in sensul asta. Singurul lucru cu care nu sunt 100% ok este ca știe puțin mai mult decât ar trebui. Dar, repet, asta este, oricum nu regret și nu voi regreta niciodată ca țin la cineva, asta nu. Și in niciun caz nu îl voi regreta pe el. Faptul ca l-am întâlnit pe el este unul dintre cele mai bune lucruri care mi s-au întâmplat in viața asta.

Probabil ca am simțit nevoia sa scriu toate aceste lucruri ca sa ofer o explicație a tot ceea ce am scris pana acum. Am încercat sa găsesc o explicație a sentimentelor care aparent păreau fără sens și rost, dar care sunt totul in afara de asta. Se spune ca dacă ții cu adevărat la o persoana, nu vei putea niciodată sa explici de ce ții la ea atât de mult. Așa e și la mine, in mare parte. Adică, in afara de faptul ca arată foarte bine (mi se pare imposibil ca cineva sa arate așa, jur pe ce am mai sfânt pe lumea asta, e imposibil), sau nici nu mai spun de vocea sa, ce m-a făcut sa ma atașez atât de tare a fost gândirea, caracterul și, foarte important, modul in care m-am schimbat eu de când l-am întâlnit. Și totuși, in ciuda a toate cele enumerate mai sus, tot nu pot sa găsesc motivul. Îl simt undeva acolo, foarte adânc ascuns, probabil așteptând ziua potrivită sa iasă la iveală.

28.10.2018

Stiti zilele acelea in care  ai partea de toate sentimentele posibile in mai putin de 24 de ore? Azi a fost una din acele zile pentru mine.

Eu muncesc la un hotel, ca si receptionera. Locuiesc aici de 6 luni de zile, perioada in care mi-am schimbat viata drastic, lucru din care am invatat mai multe despre viata decat in cei 20 si ceva de ani de la un loc. Hotelul avand o capacitate foarte mare, asta inseamna ca muncesc foarte mult, spre non-stopp. Dar aseara am vrut ca azi sa fac ceva special. Desi stiam ca urmeaza sa intru in tura de noapte si ca ar trebui sa ma odihnesc, am decis sa fiu putin #rebela si sa profit de o ziua insorita care urma, alaturi de familia mea. Asa ca am stabilit aseara ca azi sa plec intr-o mini-excursie cu tatal si cu unchiul meu.

Zis si facut, azi la 10 dimineata deja porniseram la drum, destinatia fiind superbele biserici din sudul judetului Constanta, si anume Biserica Sfantul Andrei, respectiv Dervent. Eu iubesc natura, iubesc senzatia pe care o am cand stau intr-o padurice, jucandu-ma cu un caine maidanez, sau cand pur si simplu ma plimb pe un drum pietruit care duce spre „nicaieri”. Ma incarca cu energie, ma face sa uit de toate grijile, asa reusesc sa ma deconectez de toate problemele si stresul din viata de zi cu zi. Iar acel loc nu ma dezamageste niciodata.

Bisericile mai sus mentionate sunt la aproximativ 100 de km de Constanta, drumul spre ele fiind desprins parca din Eden. Semi-bonus : o buna parte din drum este asemanator cu drumurile de la munte, constand din curbe ce urca pe dealuri inconjurate de copaci si de poienite, un fel de munte al litoralului. Dar spun semi-bonus pentru ca eu si curbele nu am avut niciodata o relatie prea buna. Ceea ce, intr-un fel, este benefic pentru ca probabil stim cu totii ca daca ai rau de masina trebuie sa te uiti la drum, nu sa stai pe telefon, asa ca este un win-win, admiri natura si scapi si de starea de rau.

Anyway, cand am ajuns la prima oprire, Sfantul Andrei, deja simteam ca tresar de fericire. Eu nu prea merg la biserica, mi se pare ca orasele din tara asta sufera de o hiperaglomerare de biserici, plus ca nu prea inteleg cum ai putea sa te relaxezi intr-o biserica din oras, cu tot zgomotul urban din jurul ei. Dar locul acesta despre care vorbesc…este altceva. Biserica este ascunsa intre dealuri, fiind facuta langa o pestera in care se spune ca a stat chiar Sfantul Andrei, in timpul sau petrecut in Dobrogea. Legenda spune ca daca scrii pe o foaie o dorinta (sau mai multe, pentru ca suntem oameni si suntem egoisti) si ascunzi foaia printre zidurile pesterii, se va indeplini. Evident ca am scris un mini-roman, pentru ca de ce nu? Nu e ca si cum am scris ca vreau sa primesc o masina sau un nou telefon. Eu mereu imi doresc lucruri de natura…spirituala, ca sa spun asa. Nimic material. Apoi a urmat Dervent. In continuare un drum superb, in continuare o atmosfera relaxanta, urmata de o plimbare pana la izvorul de langa biserica, alaturi de tatal meu.

Dupa Dervent, ne-am continuat drumul pana la granita cu Bulgaria, oprind la tarabele cu dulciuri bulgaresti (nu stiu daca ati gustat vreodata napolitanele lor, dar va spun, ciocolata de 10 lei de la supermarket este nimic in comparatie cu ele) si normaaal, seminte bulgaresti. A fost pentru prima data cand am fost in Silistra si, trebuie sa recunosc, este un sentiment foarte ciudat sa mergi pe drum, in dreapta fiind Dunarea, iar in stanga, la doar 20 de metri departare, blocurile si casele din Bulgaria, singurul lucru care ne desparte de ea fiind un umil gard.

La intoarcere am decis sa fiu o persoana adulta care ia decizii responsabile deci, m-am culcat. Trebuie sa recunosc, nu stiu cati oameni pot spune ca este o decizie responsabila sa dormi, dar atunci cand stai 13 ore noaptea in fata unui birou, mda, este cam cel mai bun lucru pe care il poti face. O data ca sa iti odihnesti corpul pentru noaptea ce va urma, dar si ca sa nu iti mai lasi creierul sa se gandeasca la oboseala pe care o vei resimti a doua zi si sa nu mai plangi in interiorul tau cand stii ca este posibil ca prietenii tai sa iasa si sa se distreze pe cand tu esti la munca.

Ce m-a bucurat foarte tare azi a fost sentimentul pe care l-am avut la intoarcere. De ceva timp, tot simt ca urmeaza sa mi se intample un Mare Bine. Asa il numesc eu. Probabil pentru ca il astept de ceva timp si subconstientul meu a decis ca macar sa faca situatia putin amuzanta din moment ce Marele Bine tot intarzie sa-si faca aparitia. Oricum, pe drumul spre casa, nu doar ca simteam ca urmeaza sa vina. Simteam ca a inceput deja.

Iar apoi lucrurile au luat o intorsatura foarte ciudata. Starea mea zen a fost spulberata instant de cum am ajuns la hotel, din cauza unor probleme legate de munca dar si de unele persoane apropiate. Am luat-o ca pe un semn. Si am decis urmatoarele :

  1. Nu voi mai accepta tratamentul care mi s-a acordat pana acum, de aceea, la mijlocul lunii urmatoare ma voi muta inapoi acasa si voi incheia definitiv acest capitol din viata mea.
  2.  Desi m-am simtit tradata de acea persoana apropiata, am observat ca mica noastra „disputa” a afectat-o si, dupa ce ni s-au calmat hormonii feminini care te fac sa te transformi dintr-un ingeras nevinovat intr-un dracusor fara scrupule, am vorbit ca doua persoane mature ce suntem si am rezolvat situatia, iar prin asta mi-a dovedit ca am alaturi o prietena adevarata.
  3. Trebuie sa fiu mai curajoasa. M-am inmuiat prea tare in ultimele luni. Toate evenimentele neplacute de care am avut parte m-au schimbat, m-au facut fricoasa, nu imi mai asumam niciun risc, de frica sa nu pierd. Dar destul cu asta !
  4. De azi inainte, o sa pun pe primul loc fericirea mea, nu locul de munca, sau banii, sau persoanele temporare, care oricum sunt niste sacali sub acoperire.

Maine o sa ii spun. Lui, o sa-i spun ce simt. Normal, sunt o fiinta simpla, am si eu un El al meu care ma face fericita. Singura diferenta este ca, in cazul meu, imi este frica sa nu imi pierd prietenul cel mai bun in momentul in care o sa ii propun sa nu mai fim tristi si plictisitori separat, ci sa facem asta impreuna. Dar asta este o poveste ce va fi spusa altadata, fiind mult prea complexa, plus ca atunci cand voi scrie despre el, voi vrea sa adaug o nota mai personala, mai sensibila.

Concluzie : desi au fost si sentimente nu foarte placute, simt ziua asta ca pe o zi implinita. Simt ca am trecut prin toate, bune si rele. Evident, as prefera sa am parte de zile in care totul sa fie bine, dar stim cu totii ca este cam rar sa se intample. Suntem oameni. Suntem complexi. Suntem destul de intligenti incat sa acceptam realiatatea si anume ca viata este formata din momente bune si momente rele. Cheia fericirii este sa stii pe care sa ti le amintesti a doua zi.