Falsitate sau calitate?

Recent m-am revăzut cu prietena mea cea mai buna, după o perioada foarte lunga in care viețile fiecăreia nu ne-au permis sa ne bucurăm una de compania celeilalte. Printre discuțiile tipice pe care le au doua femei care nu s-au mai văzut de mult, a apărut și un subiect care m-a pus pe gânduri. Este oare mai bine sa ai mulți prieteni, dar falși, sau sa ai doar o persoana, maxim doua, lângă tine, dar in care sa poți avea încredere?

Nu am realizat ca am rămas relativ singura in ultimul timp pana când nu mi-a spus ea ca simte ca nu mai are pe nimeni. Apoi, in timp ce căutam prin capul meu ,și așa plin de gânduri și sentimente amestecate unele peste altele, un răspuns, mi-am dat seama de ceva ce, consider eu, este destul de important.

Este bine sa știi sa stai și singur. Este bine ca din când in când sa faci curățenie printre oamenii din viața ta și sa ii păstrezi doar pe cei ce îți vor binele. Eu am făcut asta in ultimul timp și, deși am mai rămas doar cu câțiva prieteni, nu regret. Pentru ca am încercat sa privesc situația din exterior și am realizat, cu tristete, ca mulți stăteau in jurul meu doar din motive și interese personale care nu îmi serveau niciun bine mie, ca persoana. Am conștientizat ca m-am lăsat influențată in rău și ca am dat bucăți din mine unor persoane ce nu meritau nici măcar o privire din partea mea. Și da, este greu uneori, sunt momente in care ma apasă singuratatea și in care simt nevoia sa am pe cineva lângă mine. Dar apoi stau și ma gândesc…nu e mai bine sa stau singura decât cu persoane care îmi vor binele doar la suprafața? Ba da. Este mult mai bine așa. O sa apăra și persoanele acelea care sunt de încredere, Dumnezeu are un plan pentru noi toți, el știe ce are de făcut pentru fiecare.

Am încredere in persoanele pe care le-am păstrat lângă mine. Și nu este genul de încredere oarba, este genul de încredere dobândită in timp, in toate momentele petrecute împreuna, bune și rele. Deși sunt putini, sunt ai mei. Sunt oamenii pe care ma pot baza la orice ora din zi și din noapte și viceversa.

Azi este ziua prietenei mele. Suntem „bff” de când aveam patru ani și faptul ca prietenia noastră a rezistat oricărui test la care a fost supusa pe parcursul celor 18 ani care au trecut…ei bine, asta ma surprinde și pe mine. Și nu pentru ca m-as îndoi de ea, ci pentru ca am trecut prin atât de multe lucruri împreuna încât au fost momente in care nu vedeam soarele sa apară la capătul străzii noastre. Dar a făcut-o mereu. Ii dedic acest articol ei și, cu ocazia asta, vreau și sa-i urez un sincer și plin de iubire „La mulți ani!”. Știu ca o sa citești asta, așa ca vreau sa-ți spun și aici ca sper din suflet sa fii fericita, iubita și sa realizezi tot ce ți-ai propus in viața, ceea ce știu sigur ca vei și face.

Vreau doar sa știi ca eu voi fii mereu lângă tine și ca vom trece cu bine prin toate testele la care ne va supune viața, așa cum am făcut mereu. Și ce dacă rămânem doar una cu cealaltă? Este de ajuns, atâta timp cât ne dorim sincer binele una alteia. Totul va trece cu bine. Și facultatea, și prietenii falși, și familia, și tot. Important este sa ne păstram vie speranța și sa luptam pana simțim ca nu mai putem, apoi sa ne ridicam și sa dovedim ca suntem destul de puternice încât sa o facem in continuare.

Viața este grea, nu este corecta. De aceea avem nevoie de oameni sinceri și iubitori in jurul nostru. Un prieten adevărat nu poate fii echivalat nici de 1000 de prieteni falși. Un prieten adevărat este mereu lângă tine, orice s-ar întâmpla. Este persoana cu care faci cele mai mari tâmpenii, cu care ai cele mai frumoase amintiri. Dar in același timp este și persoana pe umărul căreia plângi când simți ca lumea se prăbușește in jurul tău, este persoana care doar printr-o singura privire in ochii tai își da seama ca nu ești bine, este persoana care știe mereu ce sa-ți spună ca sa te simți mai bine.

Asta ești tu pentru mine. Și deși viețile noastre haotice nu ne permit sa petrecem atât de mult timp împreuna ca înainte, nu îmi fac griji pentru ca știu ca nu avem nevoie sa vorbim non-stop ca sa ne dovedim ca încă suntem cele mai bune prietene. Pentru ca prietenia nu consta in asta. Prietenia adevarata este o conexiune între doua persoane ce nu poate fii rupta, indiferent de greutățile la care este supusa.

Nu știu dacă ți-am spus asta vreodată, dar mie îmi place sa cred ca iubirea vieții mele este bărbatul cu care îmi voi întemeia o familie iar sufletul meu pereche este prietena mea cea mai buna, adică tu. Îți mulțumesc pentru 18 ani de poveste, care sper sa se continue cu încă 70 de ani, pana când vom ajunge doua babe stafidite care încă stau seara împreuna și rad una de alta pana le dau lacrimile. Te iubesc, La Mulți Ani!

Reclame

Care este scopul?

Stau uneori și mă întreb…care este scopul meu in viață? Să-mi îndeplinesc visul și să ajung un chirurg strălucit care salvează viețile oamenilor? Sau este ceva mult mai complex de atât?

Îmi place să privesc oamenii din jurul meu și să încerc să-mi dau seama cine sunt ei, ce își doresc, care este rolul lor în lume. De multe ori ne văd pe noi, oamenii, ca pe niște roboței minusculi care se mișcă haotic pe străzile aglomerate, setați să își ducă la bun sfârșit misiunile atribuite de către destin, fără să se întrebe dacă asta este chiar ceea ce vor să facă în viață. Universul este mare. Noi suntem mici. Dar asta înseamnă că trebuie să ne mulțumim cu ce știm că trebuie să facem? Sau ar trebui să facem ce simțim? Aceștia sunt oamenii pe care îi văd mai mari pe lângă restul. Oamenii care își ascultă inima, care vor să facă ceva măreț, să schimbe ceva în bine, să se facă remarcați. Oamenii care nu fac ce le spune societatea că trebuie să facă, ci care au curajul să spună : „Nu! Nu voi devini inginer pentru că o să am mulți bani. O să devin actor pentru că asta este meseria pe care o iubesc.”

Din păcate, societatea nu prea te lasă. Nici ea, nici părinții, nici profesorii, nici vecinii, nimeni. Încă de mici suntem învățați că viața noastră trebuie să fie în felul următor : școală, liceu, facultate, muncă. Ne este luat dreptul de liberă alegere, pentru că „ce o să faci, o să mori de foame?”, sau „noi am muncit atât pentru tine ca să te faci profesor de sport și să iei 15 milioane pe lună?” Da! Dacă asta vreau să fac eu cu viața mea, asta o sa fac!

Este tragic. Văd atât de des părinți care ucid fără niciun gram de mila visul copiilor lor. Și totul din cauza banilor. Pentru că ei nu realizează că nu banii sunt cei mai importanți, ba chiar nu sunt nici măcar în top 10. În loc să îi încurajeze să fie fericiți, aceștia se mulțumesc să îi vadă bogați, dar triști. Pentru că, să fim serioși, da, banii îți aduc fericirea, dar este o fericire parțială, trecătoare. Te simți bine o ora după ce îți cumperi bluza aia din mătase, dar apoi când mergi la muncă, degeaba o porți pe tine, nu te face să te simți cu nimic mai bine. Sunt curioasă câți oameni spun sincer „Nu îmi place locul meu de muncă, dar măcar mi-am cumpărat plasma aia nouă pe care nu o să o folosesc pentru că voi fii prea obosit și prea trist când voi ajunge acasă.”

Eu am avut norocul să mă nasc într-o familie care m-a susținut mereu, indiferent ce am vrut să fac. Da, am spus că vreau să devin doctor încă de mică, dar au mai fost momente în care m-am schimbat, momente în care mi se pusese pata pe „Codul lui DaVinci” și voiam să fiu profesor de istoria artei. Dar ai mei m-au susținut. Orice ar fi fost. Și pentru asta le sunt recunoscătoare.

Nu știu care este scopul meu în viață. Știu doar că iubesc să ajut oamenii și că satisfacția pe care o simt făcând asta îmi umple inima de bucurie și de un sentiment inegalabil de realizare. Dar simt că trebuie să fac mai mult de atât. Undeva foarte adânc în sufletul meu, simt că scopul meu este mult mare mare de atât. Simt că trebuie să tratez mai mult decât rănile fizice, că trebuie să îmi las amprenta asupra oamenilor la nivel spiritual. Și nu pentru a fi lăudată că i-am ajutat, sau orice alt lucru banal de genul ăsta. Pur și simplu pentru a știi că am schimbat viața cuiva în bine. Nu îmi pasă dacă își vor aduce aminte de mine sau nu. Tot ce contează pentru mine este ca ei sa fie bine. Dacă intr-o zi am reușit să fac pe cineva fericit, atunci aceea este o zi împlinită pentru mine.

Poate că sunt naivă, poate că am speranțe mult prea mari și poate că o să fiu rănită în continuare din cauza că aleg să fac bine, deși nu asta primesc. Dar în interiorul meu se află un izvor de speranțe, ce nu va seca vreodată. Iar asta nu mă face slabă, dimpotrivă, mă face mai puternică decât aș fi putut chiar eu să-mi imaginez vreodată că voi fi.

Bine versus Rau

Ți se intamplă și ție? Să te năpădească tristețea dintr-o dată? Să simți cum lumea se dezbină în jurul tău? Să simți că nimic nu e bine și să te cuprindă o frică irațională?

Mie mi se intamplă uneori. Am făcut acest blog ca să scriu despre fericire, dar apoi mi-am adus aminte : Cum am putea noi, oamenii, să știm ce înseamnă fericirea fără tristețe? Nu am putea să o recunoaștem. Nu am ințeles asta până nu mi s-a spus verde în față adevărul crunt. Și o să vă povestesc acel moment. Plus alte câteva lucruri despre mine și despre cum am învățat să accept necesitatea tristeții pentru a mă putea bucura de momentele fericite.

Sunt studentă la Medicină. Este lucrul pe care mi l-am dorit să-l fac toată viața mea, niciodată nu m-am imaginat făcând altceva. Asta este scopul pentru care simt că am fost trimisă pe acest pământ. Întâmplarea care mi-a deschis ochii este relativ banală, dar pentru mine a reprezentat o revelație monumentala. Vedeți voi, sunt sigură că majoritatea stiți deja că Medicina în România nu este ca cea din Anatomia lui Grey, sau din oricare alt film străin, în care doctorii sunt niște semi-zei, mereu odihniti, rezolvând chiar și cele mai imposibile cazuri, mereu puși la punct, iar spitalele noastre în niciun caz nu sunt ca cele din filme…poate doar ca cele din filmele de groază. Da, la partea cu spitalele nu a fost un chiar un șoc pentru mine una, deoarece din cauza unor circumstanțe neplăcute am petrecut înainte de facultate mult mai mult timp decât aș fi vrut în interiorul lor. Știam cum arată, știam cum miroase, știam cum sunt tratați pacienții sau, mă rog, credeam că știu cum sunt tratați pacienții.

Primul șoc a venit încă din primele zile de facultate, când am observat dezinteresul total al profesorilor față de noi. Orele de curs nu sunt mereu respectate, uneori fiind nevoiți să așteptăm un profesor mai mult de o oră pentru ca apoi dupa cinci minute, să iasă pe hol la bârfă cu asistenta sa, lăsându-ne să îl așteptăm în sala de curs chiar mai mult peste terminarea programului. Următoarea chestie : cursurile predate sunt al doilea cel mai rar lucru dupa existența hârtiei igienice la toalete. Trăim în era tehnologiei, de ce să nu le trimitem cursul direct pe mail si să-i lăsăm să-și bată capul singuri acasă, pentru ca apoi la examen să-i tratăm ca pe ultimii incompetenți? Pai normal ca 80% dintre doctorii din țara asta sunt deja scârbiți de meserie când termină facultatea!!! Pentru că asta au fost invățați ! Apoi, a venit cireașa de pe tort. Tratarea pacienților. Culmea este că, în cursuri (cele în format tehnologic, desigur) se aberează până aproape de limita indecenței despre cum ar trebui tratat pacientul, despre grija pe care trebuie să i-o purtăm și despre cum îi putem face viața mai bună, pentru ca acesta să nu se simtă inferior din cauză că suferă de o anumită boală. Dar nu asta se întâmplă în spitale. În spitale oamenii sunt lăsați să moară cu zile, sunt tratați ca niște gunoaie de care le este silă să se atingă sau cu care nu merită să-și bată capul. Cum a spus un doctor al cărui nume nu l-am reținut, despre un pacient grav bolnav : „eh, nenorocul lui”. Nu. Nu nenorocul lui. Nenorocul tuturor care ajung în spitalele de stat din țara asta.

Țin totuși să le mulțumesc acelor persoane care încă practică această meserie cu pasiune și al căror interes principal este starea oamenilor pe care îi tratează, precum și profesorilor care m-au sprijinit și care m-au făcut cu fiecare nouă lecție să mă îndrăgostesc și mai mult de această meserie.

Revenind la întamplarea pe care voiam să o povestesc. Eram în sesiune, iar la o anumită materie aveam de învățat despre bolile genetice care afectează copiii, în special despre cei care deja suferă aceste boli când se nasc. Eu din fire sunt o antiteză vie, pentru că, deși reușesc să mă mențin rece când asta îmi cere situația, în unele cazuri, las cealaltă jumătate a mea să domine, jumatatea emoțională. Și ca să vă faceți o idee și mai bună, nu am nici cel mai mic spirit matern în mine, copiii mă lasă rece, nu îmi plac, îi văd ca pe niște roboței hiperactivi care doar țipă și aleargă ca niște bezmetici. În concluzie, o categorie în fața căreia partea mea emoțională este inactivă. Însă când am fost nevoită să studiez acele boli, să memorez acele poze cu niște copii ale căror malformații mă vor bântui toată viața, am simțit că cedez, nu din cauza presiunii sau a oricărui alt motiv, ci din cauză că nu am putut să înțeleg cu ce au greșit acele ființe nevinovate ca să se nască așa. Am simțit o nevoie urgentă de răspunsuri și m-am îndreptat către cea mai apropiată persoană pe care o consider mai matură decât mine (stiți voi, adultul mai adult, care are viața mai în ordine decât adultul din mine), unchiul meu. L-am intrebat „De ce? De ce Dumnezeu ar face asta unor copii?” Iar răspunsul său a fost unul simplu, pe care l-am mai auzit de foarte multe ori în filme sau l-am citit în cărți, dar pe care nu l-am ințeles până în momentul acela. „Pentru că este nevoie de rău ca să poți vedea binele.” Și da, ok, are dreptate. Dar chiar atât de rău?

Eu cred în Dumnezeu. Nu în cel în care îmi impune biserica să cred. Mi se sfâșie inima când mă gândesc la asta, la cum mi-am pierdut încrederea aproape total în biserică. Și spun aproape datorită unui preot pe care l-am cunoscut acum mulți ani de zile, care mi-a arătat că încă mai există slujitori ai lui Dumnezeu care au rămas umili, simpli. Cărora le pasă de oameni, nu de bogății. Oricum, evident că m-am îndoit atunci. Probabil că nu sunt suficient de puternică, pentru că recunosc, sunt momente în care mă îndoiesc. Am făcut-o prima dată când mi-am pierdut mama, neînțelegând de ce a fost atât de crud încât să o ia de langă mine atât de devreme, iar apoi m-am îndoit când am vazut pozele acelor copii. Chiar și în acest moment simt că mă îndoiesc, tocmai din acest motiv mă refugiez acum în scris, pentru că, nu mai povestesc circumstanțele, este o poveste prea lungă, mi-a fost adus aminte de lagărele de concentrație în care au murit atât de mulți oameni nevinovați, oameni care nu meritau asta. Cred că trebuie să nu fi om ca să nu te îndoiesți măcar puțin de prezența Lui în astfel de momente, nu?

Așa că încerc acum să-mi pun gandurile pe această foaie electronică, în speranța că voi găsi o lamurire în interiorul meu. Un sens. Știu că El există. Mi-a demonstrat-o în momentele în care am avut nevoie de ajutor și mi l-a oferit. Momente pe care noi nu le observăm mereu, pentru că așa suntem noi, ființele umane, tindem să ne axăm mai mult pe răul din jurul nostru, fără să vedem și binele care îl înconjoară. Poate că răspunsul pe care îl caut este că acea tragedie a fost necesară pentru a invăța din ea. Pentru a conștientiza că răul există în noi, dar că îl putem eradica dacă asta ne dorim cu adevarat. Sau poate că era nevoie de un rău de proporții astronomice ca să învățăm că lupta pentru teritorii este o prostie. Că pământul ăsta ne-a fost lăsat tuturor, nu pe bucăți. Dar nu prea știu ce să zic despre cât am învățat asta, nu acum, când „liderilor” noștri înca le surâde ideea de a ucide milioane de ființe nevinovate, doar ca să iși arate autoritatea. Care e mai tare dintre toți. Ce contează că mor oameni zilnic pentru că nu au un acoperiș asupra capului sau, mai rău,  pentru că nu au ce mânca? Sau pentru că iau infecții din spitale si sunt trimiși acasă mai bolnavi decât când s-au internat? Nu, asta nu contează! Hai să ne cheltuim banii pe arme nucleare, să-i demonstrăm vecinului că putem să-i invadăm grădina dacă așa avem noi chef când ne trezim cu fața la cearșaf. Și cu atât mai mult, așa le-am arăta și celorlalți vecini că au motive foarte bine întemeiate să se teamă de noi. Că până la urma urmei, din animale venim, animale suntem. Trebuie să existe un lider de care să se teamă toată lumea. De ce să fim buni unii cu alții? Știu o vorbă, ” Este mult mai ușor să faci rău decât bine.” O frază mai bună care să descrie natura umană, nu știu.

Da, sună foarte urât ce spun. Și știiiiiu, sunt și atâtea exemple de oameni buni, oameni cărora le pasă de alții mai mult decât de ei și al căror scop principal este să plece din lumea asta știind că au facut tot ce le-a fost cu putință să o schimbe în bine. Știu asta, știu că există. Problema este că numărul oamenilor buni este inegalabil mai mic decât cel al oamenilor răi. Ok, nu spune nimeni să nu-ți pese mai mult de tine. Dinpotrivă, cred cu tărie că persoana pe care trebuie să o iubim cel mai mult pe lumea asta suntem noi înșine în primul rând. Dar asta nu înseamnă că trebuie și să ignorăm ce se intamplă în jurul nostru. Rău va exista mereu, sunt conștientă de asta. Dar consider că proporția maximă în care ar trebuie să existe, este în egalitate cu binele, dacă se poate, chiar mai puțin. Iar în ziua de azi, echilibrul a fost de mult depășit, răutatea călcând în picioare tot ce a mai ramas bun.

Simt că nu există o concluzie a tuturor lucrurilor pe care le-am înșirat până acum. Singurele lucruri pe care le simt sunt revolta, incapabilitatea și tristețea. Dar în același timp simt și speranța că la un moment dat lucurile se vor aranja așa cum trebuie să fie. Sper din suflet să fie așa. Pentru că nu știu cât va mai dura, în ritmul ăsta, până când lumea va exploda, iar din rămășițele ei nu-i văd iesșind pe cei care au încercat să oprească acest lucru.

Ce este fericirea?

Ce inseamna, de fapt, fericirea? Cand te simti cu capul in nori? Sau cand simti fluturi in stomac? Sau cand ai aflat ca ai intrat la facultate? Sau cumva este sentimentul ala genial pe care il ai cand iti iese bine friptura aia la cuptor?

Dupa parerea mea, fericirea reprezinta toate cele de mai sus, plus inca multe altele. Pentru ca nu depinde de nimic altceva in afara de tine! Tu iti faci singur/a fericirea!

Mie mi-a luat ceva sa inteleg asta. Am petrecut foarte mult timp singura, trista, nemultumita ca nu aveam pe nimeni langa mine, nimeni care sa ma faca sa ma simt vie. Apoi am avut o „revelatie”, ca sa spun asa : Cum as putea eu sa fiu fericita langa alte persoane, daca eu nu sunt fericita cu mine? Asa ca am luat o pauza, time-out. Am stat cu mine, m-am scos la plimbare, am citit carti muuult prea romantice ca deh…sunt totusi o fata de 21 de ani ce sufera criza varstei mijlocii, trebuie sa ne dam putin in spectacol, nu? Oricum, ideea e ca, m-am descoperit pe mine cea de care imi era atat de dor. Pe mine cea a carei fericire nu depinde de persoanele din jurul ei. Si da, ma simt si trista uneori, dar sa fim seriosi, cine nu mai are cate un episod de semi-depresie din cand in cand? Cred ca este scris in ADN-ul generatiei noastre sa fim asa. Dar despre asta o sa va vorbesc alta data.

Ceea ce vreau eu sa spun, si sper ca imi iese macar in ceva masura, este urmatorul lucru: Singura persoana de care trebuie sa depinda fericirea voastra sunteti voi! Traiti, zambiti, cantati, dansati! Lasati grijile la o parte pentru macar 10 minute si fiti #rebeli. Fiti ce vreti sa fiti! Nu ce va spune societatea ca ar trebui sa fiti.

Pentru ca, la sfarsitul zilei, cand va bagati obositi in pat si va intrebati care este scopul vostru pe lumea asta, pai, raspunsul e simplu: sa traiti! Si pentru mine una, nu exista motiv mai mare de fericire decat faptul ca traiesc.