Falsitate sau calitate?

Recent m-am revăzut cu prietena mea cea mai buna, după o perioada foarte lunga in care viețile fiecăreia nu ne-au permis sa ne bucurăm una de compania celeilalte. Printre discuțiile tipice pe care le au doua femei care nu s-au mai văzut de mult, a apărut și un subiect care m-a pus pe gânduri. Este oare mai bine sa ai mulți prieteni, dar falși, sau sa ai doar o persoana, maxim doua, lângă tine, dar in care sa poți avea încredere?

Nu am realizat ca am rămas relativ singura in ultimul timp pana când nu mi-a spus ea ca simte ca nu mai are pe nimeni. Apoi, in timp ce căutam prin capul meu ,și așa plin de gânduri și sentimente amestecate unele peste altele, un răspuns, mi-am dat seama de ceva ce, consider eu, este destul de important.

Este bine sa știi sa stai și singur. Este bine ca din când in când sa faci curățenie printre oamenii din viața ta și sa ii păstrezi doar pe cei ce îți vor binele. Eu am făcut asta in ultimul timp și, deși am mai rămas doar cu câțiva prieteni, nu regret. Pentru ca am încercat sa privesc situația din exterior și am realizat, cu tristete, ca mulți stăteau in jurul meu doar din motive și interese personale care nu îmi serveau niciun bine mie, ca persoana. Am conștientizat ca m-am lăsat influențată in rău și ca am dat bucăți din mine unor persoane ce nu meritau nici măcar o privire din partea mea. Și da, este greu uneori, sunt momente in care ma apasă singuratatea și in care simt nevoia sa am pe cineva lângă mine. Dar apoi stau și ma gândesc…nu e mai bine sa stau singura decât cu persoane care îmi vor binele doar la suprafața? Ba da. Este mult mai bine așa. O sa apăra și persoanele acelea care sunt de încredere, Dumnezeu are un plan pentru noi toți, el știe ce are de făcut pentru fiecare.

Am încredere in persoanele pe care le-am păstrat lângă mine. Și nu este genul de încredere oarba, este genul de încredere dobândită in timp, in toate momentele petrecute împreuna, bune și rele. Deși sunt putini, sunt ai mei. Sunt oamenii pe care ma pot baza la orice ora din zi și din noapte și viceversa.

Azi este ziua prietenei mele. Suntem „bff” de când aveam patru ani și faptul ca prietenia noastră a rezistat oricărui test la care a fost supusa pe parcursul celor 18 ani care au trecut…ei bine, asta ma surprinde și pe mine. Și nu pentru ca m-as îndoi de ea, ci pentru ca am trecut prin atât de multe lucruri împreuna încât au fost momente in care nu vedeam soarele sa apară la capătul străzii noastre. Dar a făcut-o mereu. Ii dedic acest articol ei și, cu ocazia asta, vreau și sa-i urez un sincer și plin de iubire „La mulți ani!”. Știu ca o sa citești asta, așa ca vreau sa-ți spun și aici ca sper din suflet sa fii fericita, iubita și sa realizezi tot ce ți-ai propus in viața, ceea ce știu sigur ca vei și face.

Vreau doar sa știi ca eu voi fii mereu lângă tine și ca vom trece cu bine prin toate testele la care ne va supune viața, așa cum am făcut mereu. Și ce dacă rămânem doar una cu cealaltă? Este de ajuns, atâta timp cât ne dorim sincer binele una alteia. Totul va trece cu bine. Și facultatea, și prietenii falși, și familia, și tot. Important este sa ne păstram vie speranța și sa luptam pana simțim ca nu mai putem, apoi sa ne ridicam și sa dovedim ca suntem destul de puternice încât sa o facem in continuare.

Viața este grea, nu este corecta. De aceea avem nevoie de oameni sinceri și iubitori in jurul nostru. Un prieten adevărat nu poate fii echivalat nici de 1000 de prieteni falși. Un prieten adevărat este mereu lângă tine, orice s-ar întâmpla. Este persoana cu care faci cele mai mari tâmpenii, cu care ai cele mai frumoase amintiri. Dar in același timp este și persoana pe umărul căreia plângi când simți ca lumea se prăbușește in jurul tău, este persoana care doar printr-o singura privire in ochii tai își da seama ca nu ești bine, este persoana care știe mereu ce sa-ți spună ca sa te simți mai bine.

Asta ești tu pentru mine. Și deși viețile noastre haotice nu ne permit sa petrecem atât de mult timp împreuna ca înainte, nu îmi fac griji pentru ca știu ca nu avem nevoie sa vorbim non-stop ca sa ne dovedim ca încă suntem cele mai bune prietene. Pentru ca prietenia nu consta in asta. Prietenia adevarata este o conexiune între doua persoane ce nu poate fii rupta, indiferent de greutățile la care este supusa.

Nu știu dacă ți-am spus asta vreodată, dar mie îmi place sa cred ca iubirea vieții mele este bărbatul cu care îmi voi întemeia o familie iar sufletul meu pereche este prietena mea cea mai buna, adică tu. Îți mulțumesc pentru 18 ani de poveste, care sper sa se continue cu încă 70 de ani, pana când vom ajunge doua babe stafidite care încă stau seara împreuna și rad una de alta pana le dau lacrimile. Te iubesc, La Mulți Ani!

Reclame

Care este scopul?

Stau uneori și ma întreb…care este scopul meu in viața? Sa-mi îndeplinesc visul și sa ajung un chirurg strălucit care salvează viețile oamenilor? Sau este ceva mult mai complex de atât?

Îmi place sa privesc oamenii din jurul meu și sa încerc sa-mi dau seama cine sunt ei, ce își doresc, care este rolul lor in lume. De multe ori ne văd pe noi, oamenii, ca pe niște roboței minusculi care se mișcă haotic pe străzile aglomerate, setați sa își ducă la bun sfârșit misiunile atribuite de către destin, fără sa se întrebe dacă asta este chiar ceea ce vor sa facă in viață. Universul este mare. Noi suntem mici. Dar asta înseamnă ca trebuie sa ne mulțumim cu ce știm ca trebuie sa facem? Sau ar trebui sa facem ce simțim? Aceștia sunt oamenii pe care ii văd mai mari pe lângă restul. Oamenii care își asculta inima, care vor sa facă ceva măreț, sa schimbe ceva in bine, sa se facă remarcati. Oamenii care nu fac ce le spune societatea ca trebuie sa facă, ci care au curajul sa spună : „Nu! Nu o sa devin inginer pentru ca o sa am mulți bani. O sa devin actor pentru ca asta este meseria pe care o iubesc.”

Din păcate, societatea nu prea te lasă. Nici ea, nici părinții, nici profesorii, nici vecinii, nimeni. Încă de mici suntem învățați ca viața noastră trebuie sa fie in felul următor : școala, liceu, facultate, munca. Ne este luat dreptul de liberă alegere, pentru ca „ce o sa faci, o sa mori de foame?”, sau „noi am muncit atât pentru tine ca sa te faci profesor de sport și sa iei 15 milioane pe luna?”. Da! Dacă asta vreau sa fac eu cu viața mea, asta o sa fac!

Este tragic. Văd atât de des părinți care ucid fără niciun gram de mila visul copiilor lor. Și totul din cauza banilor. Pentru ca ei nu realizează ca nu banii sunt cei mai importanți, ba chiar nu sunt nici măcar in top 10. In loc sa ii încurajeze sa fie fericiti, aceștia se mulțumesc sa ii vadă bogați, dar triști. Pentru ca, sa fim serioși, da, banii îți aduc fericirea, dar este o fericire parțiala, trecătoare. Te simți bine o ora după ce îți cumperi bluza aia din mătase, dar apoi când mergi la munca, degeaba o porti pe tine, nu te face sa te simți cu nimic mai bine. Sunt curioasa câți oameni spun sincer „Nu îmi place locul meu de munca, dar măcar mi-am cumpărat plasma aia noua pe care nu o sa o folosesc pentru ca voi fii prea obosit și prea trist când voi ajunge acasă.”

Eu am avut norocul sa ma nasc intr-o familie care m-a susținut mereu, indiferent ce am vrut sa fac. Da, am spus ca vreau sa devin doctor încă de mică, dar au mai fost momente in care m-am schimbat, momente in care mi se pusese pata „Codul lui DaVinci” și voiam sa fiu profesor de istoria artei. Dar ai mei m-au susținut. Orice ar fi fost. Și pentru asta le sunt recunoscătoare.

Nu știu care este scopul meu in viața. Știu doar ca iubesc sa ajut oamenii și ca satisfacția pe care o simt făcând asta îmi umple inima de bucurie și de un sentiment inegalabil de realizare. Dar simt ca trebuie sa fac mai mult de atât. Undeva foarte adânc in sufletul meu, simt ca scopul meu este mult mare mare de atât. Simt ca trebuie sa tratez mai mult decât rănile fizice, ca trebuie sa îmi las amprenta asupra oamenilor la nivel spiritual. Și nu pentru a fii lăudata ca i-am ajutat, sau orice alt lucru banal de genul asta. Pur și simplu pentru a știi ca am schimbat viața cuiva in bine. Nu îmi pasa dacă își vor aduce aminte de mine sau nu. Tot ce contează pentru mine este ca ei sa fie bine. Dacă intr-o zi am reușit sa fac pe cineva fericit, atunci aceea este o zi împlinita pentru mine.

Poate ca sunt naiva, poate ca am speranțe mult prea mari și poate ca o sa fiu rănită in continuare din cauza ca aleg sa fac bine, deși nu asta primesc. Dar in interiorul meu se afla un izvor de speranțe, ce nu va seca vreodată. Iar asta nu ma face slaba, dimpotrivă, ma face mai puternica decât as fi putut chiar eu sa-mi imaginez vreodată ca voi fii.

Bine versus Rau

Ti se intampla si tie? Sa te napadeasca tristetea dintr-o data? Sa simti cum lumea se dezbina in jurul tau? Sa simti ca nimic nu e bine si sa te cuprinda o frica irationabila?

Mie mi se intampla uneori. Am facut acest blog ca sa scriu despre fericire, dar apoi mi-am adus aminte : Cum am putea noi, oamenii, sa stim ce inseamna fericirea fara tristete? Nu am putea sa o recunoastem. Nu am inteles asta pana nu mi s-a spus verde in fata adevarul crunt. Si o sa va povestesc acel moment. Plus alte cateva lucruri despre mine si despre cum am invatat sa accept necesitatea tristetii pentru a ma putea bucura de momentele fericite.

Sunt studenta la Medicina. Este lucrul pe care mi l-am dorit sa-l fac toata viata mea, niciodata nu m-am imaginat facand altceva. Asta este scopul pentru care simt ca am fost trimisa pe acest pamant. Intamplarea care mi-a deschis ochii este relativ banala, dar pentru mine a reprezentat o revelatie monumentala. Vedeti voi, sunt sigura ca majoritatea stiti deja ca Medicina in Romania nu este ca cea din Anatomia lui Grey, sau din oricare alt film strain, in care doctorii sunt niste semi-zei, mereu odihniti, mereu rezolvand chiar si cele mai imposibile cazuri, mereu pusi la punct, iar spitalele noastre in niciun caz nu sunt ca cele din filme…poate doar ca cele din filmele de groaza. Da, la partea cu spitalele nu a fost un chiar un soc pentru mine una, deoarece din cauza unor circumstante neplacute am petrecut inainte de facultate mult mai mult timp decat as fi vrut in interiorul lor. Stiam cum arata, stiam cum miroase, stiam cum sunt tratati pacientii sau, ma rog, credeam ca stiu cum sunt tratati pacientii.

Primul soc a venit inca din primele zile de facultate, cand am observat dezinteresul total al profesorilor fata de noi. Orele de curs nu sunt mereu respectate, uneori fiind nevoiti sa asteptam un profesor mai mult de o ora pentru ca apoi dupa cinci minute, sa iasa pe hol la barfa cu asistenta sa, lasandu-ne sa il asteptam in sala de curs chiar mai mult peste terminarea programului ca, normal, nu exista sa iesi din sala daca s-au terminat orele, daca proful vrea sa te tina inca jumatate de ora peste program pentru ca nu a terminat de povestit pe hol, atunci mai stai inca jumatate de ora peste program. Urmatoarea chestie : cursurile predate sunt al doilea cel mai rar lucru dupa existenta hartiei igienice la toalete. Traim in era tehnologiei, de ce sa nu le trimitem cursul direct pe mail si sa-i lasam sa-si bata capul singuri acasa, pentru ca apoi la examen sa-i tratam ca pe ultimii incompetenti? Pai normal ca 80% dintre doctorii din tara asta sunt niste scarbosi pe care ii doare fix in cur!!! Pentru ca asta au fost invatati la facultate ! Apoi, a venit cireasa de pe tort. Tratarea pacientilor. Culmea este ca, in cursuri (cele in format tehnologic, desigur) se abereaza pana aproape de limita decentei despre cum ar trebui tratat pacientul, despre grija pe care trebuie sa i-o purtam si despre cum ii putem face viata mai buna, pentru ca acesta sa nu se simta inferior din cauza ca sufera de o anumita boala. Dar nu asta se intampla in spitale. In spitale oamenii sunt lasati sa moara cu zile, sunt tratati ca pe niste gunoaie de care le este sila sa se atinga sau cu care nu merita sa-si bata capul. Cum a spus un doctor al carui nume nu l-am retinut, despre un pacient grav bolnav : „eh, nenorocul lui”. Nu. Nu nenorocul lui. Nenorocul tuturor care ajung in spitalele de stat in tara asta.

Revenind la intamplarea pe care voiam sa o povestesc. Eram in sesiune, iar la o anumita materie aveam de invatat despre bolile genetice care afecteaza copii, in special despre cei care deja sufera aceste boli cand se nasc. Eu din fire sunt o antiteza vie, pentru ca, desi reusesc sa ma mentin rece cand asta imi cere situatia, in unele cazuri, las cealalta jumatate a mea sa domine, jumatatea emotionala. Si ca sa va faceti o idee si mai buna, nu am nici cel mai mic spirit matern in mine, copiii ma lasa rece, nu imi plac, ii vad ca pe niste robotei hiperactivi care doar tipa si alearga ca niste bezmetici. In concluzie, o categorie in fata careia partea emotionala este inactiva. Insa cand am fost nevoita sa studiez acele boli, sa memorez acele poze cu niste copii ale caror malformatii ma vor bantui toata viata, am simtit ca cedez, nu din cauza presiunii sau a oricarui alt motiv, ci din cauza ca nu am putut sa inteleg cu ce au gresit acele fiinte nevinovate ca sa se nasca asa. Am simtit o nevoie urgenta de raspunsuri si m-am indreptat catre cea mai apropiata persoana pe care o consider mai matura decat mine (stiti voi, adultul mai adult, care are viata mai in ordine decat adultul din mine), unchiul meu. L-am intrebat „De ce? De ce Dumnezeu ar face asta unor copii?” Iar raspunsul sau a fost unul simplu, pe care l-am mai auzit de foarte multe ori in filme sau citit in carti, dar pe care nu l-am inteles pana in momentul ala. „Pentru ca este nevoie de rau ca sa poti vedea binele.” Si da, ok, are dreptate. Dar chiar atat de rau?

Eu cred in Dumnezeu. Nu in cel in care imi impune biserica sa cred. Mi se sfasie inima cand ma gandesc la asta, la cum mi-am pierdut increderea aproape total in biserica. Si spun aproape datorita unui preot pe care l-am cunoscut acum multi ani de zile, care mi-a aratat ca inca mai existe slujitori ai lui Dumnezeu care au ramas umili, simpli. Carora le pasa de oameni, nu de bogatii. Oricum, evident ca m-am indoit atunci. Probabil ca nu sunt suficient de puternica, pentru ca recunosc, sunt momente in care ma indoiesc in Dumnezeu. Am facut-o prima data cand a murit mama, neintelegand de ce a fost atat de crud incat sa o ia de langa mine atat de devreme, iar apoi m-am indoit cand am vazut pozele acelor copii. Chiar si in acest moment simt ca ma indoiesc, tocmai din acest motiv ma refugiez acum in scris, pentru ca, nu mai povestesc circumstantele, este o poveste prea lunga, mi-a fost adus aminte de lagarele de concentratie in care au murit atat de multi oameni nevinovati, oameni care nu meritau asta. Cred ca trebuie sa nu fii om ca sa nu te indoiesti macar putin de prezenta Lui in astfel de momente, nu?

Asa ca incerc acum sa-mi pun gandurile pe aceasta foaie electronica, in speranta ca voi gasi o lamurile in interiorul meu. Un sens. Stiu ca El exista. Mi-a demonstrat-o in momentele in care am avut nevoie de ajutor si mi l-a oferit. Momente pe care noi nu le observam mereu, pentru ca asa suntem noi, fiintele umane, tindem sa ne axam mai mult pe raul din jurul nostru, fara sa vedem si binele care il inconjoara. Poate ca raspunsul pe care il caut este ca acea tragedie a fost necesara pentru a invata din ea. Pentru a constientiza ca raul exista in noi, dar ca il putem eradica daca asta ne dorim cu adevarat. Sau poate ca era nevoie de un rau de proportii astronomice ca sa invatam ca lupta pentru teritorii este o prostie. Ca pamantul asta ne-a fost lasat tuturor, nu pe bucati. Dar nu prea stiu ce sa zic despre cat am invatat asta, nu acum, cand „liderilor” nostrii inca le surade ideea de a ucide milioane de fiinte nevinovate, doar ca sa isi arate autoritatea. Care e mai smecher dintre toti. Ce conteaza ca mor oameni zilnic pentru ca nu au un acoperis asupra capului sau pentru ca nu au ce manca? Sau pentru ca iau infectii din spitale si sunt trimisi acasa mai bolnavi decat cand s-au internat? Nu, asta nu conteaza! Hai sa ne cheltuim banii pe arme nucleare, sa-i demonstram vecinului ca putem sa-i invadam gradina daca asa avem noi chef cand ne trezim cu fata la cearsaf. Si cu atat mai mult, asa le-am arata si celorlalti vecini ca au motive foarte bine intemeiate sa se teama de noi. Ca pana la urma urmei, din animale venim, animale suntem. Trebuie sa existe un lider de care sa se teama toata lumea. De ce sa fim buni unii cu altii? Este o vorba, ” Este mult mai usor sa faci rau decat bine.” O propozitie mai buna care sa descrie natura umana, nu stiu.

Da, suna foarte urat ce spun. Si stiiiiiu, sunt si atatea exemple de oameni buni, oameni carora le pasa de altii mai mult decat de ei si al caror scop principal este sa plece din lumea asta stiind ca au facut tot ce le-a fost cu putinta sa o schimbe in bine. Stiu asta, stiu ca exista. Problema este ca numarul oamenilor buni este inegalabil mai mic decat cel al oamenilor rai. Ok, nu spune nimeni sa nu-ti pese mai mult de tine. Dinpotriva, cred cu tarie ca persoana pe care sa o iubim cel mai mult pe lumea asta trebuie sa fim noi insine in primul rand. Dar asta nu inseamna ca trebuie si sa ignoram ce se intampla in jurul nostru. Rau va exista mereu, sunt constienta de asta. Dar consider ca proportia maxima in care ar trebuie sa existe, este in egalitate cu binele, daca se poate, chiar mai putin. Iar in ziua de azi, echilibrul a fost de mult depasit, rautatea calcand in picioare tot ce a mai ramas bun.

Simt ca nu exista o concluzie a tuturor lucrurilor pe care le-am insirat pana acum. Singurele lucruri pe care le simt sunt revolta, incapabilitatea si tristetea. Dar in acelasi timp simt si speranta ca la un moment dat lucurile se vor aranja asa cum trebuie sa fie. Sper din suflet sa fie asa. Pentru ca nu stiu cat va mai dura, in ritmul asta, pana cand lumea va exploda, iar din ramasitele ei nu-i vad iesind pe cei care au incercat sa opreasca acest lucru.

Ce este fericirea?

Ce inseamna, de fapt, fericirea? Cand te simti cu capul in nori? Sau cand simti fluturi in stomac? Sau cand ai aflat ca ai intrat la facultate? Sau cumva este sentimentul ala genial pe care il ai cand iti iese bine friptura aia la cuptor?

Dupa parerea mea, fericirea reprezinta toate cele de mai sus, plus inca multe altele. Pentru ca nu depinde de nimic altceva in afara de tine! Tu iti faci singur/a fericirea!

Mie mi-a luat ceva sa inteleg asta. Am petrecut foarte mult timp singura, trista, nemultumita ca nu aveam pe nimeni langa mine, nimeni care sa ma faca sa ma simt vie. Apoi am avut o „revelatie”, ca sa spun asa : Cum as putea eu sa fiu fericita langa alte persoane, daca eu nu sunt fericita cu mine? Asa ca am luat o pauza, time-out. Am stat cu mine, m-am scos la plimbare, am citit carti muuult prea romantice ca deh…sunt totusi o fata de 21 de ani ce sufera criza varstei mijlocii, trebuie sa ne dam putin in spectacol, nu? Oricum, ideea e ca, m-am descoperit pe mine cea de care imi era atat de dor. Pe mine cea a carei fericire nu depinde de persoanele din jurul ei. Si da, ma simt si trista uneori, dar sa fim seriosi, cine nu mai are cate un episod de semi-depresie din cand in cand? Cred ca este scris in ADN-ul generatiei noastre sa fim asa. Dar despre asta o sa va vorbesc alta data.

Ceea ce vreau eu sa spun, si sper ca imi iese macar in ceva masura, este urmatorul lucru: Singura persoana de care trebuie sa depinda fericirea voastra sunteti voi! Traiti, zambiti, cantati, dansati! Lasati grijile la o parte pentru macar 10 minute si fiti #rebeli. Fiti ce vreti sa fiti! Nu ce va spune societatea ca ar trebui sa fiti.

Pentru ca, la sfarsitul zilei, cand va bagati obositi in pat si va intrebati care este scopul vostru pe lumea asta, pai, raspunsul e simplu: sa traiti! Si pentru mine una, nu exista motiv mai mare de fericire decat faptul ca traiesc.