34

Asta este locul in care mi-am golit mereu sufletul. Locul in care am putut face asta fără nicio jena, profitând de avantajul anonimatului. De săptămâni întregi, simt nevoia sa scriu ceva, însă acel ceva nu vrea sa iasă din mine. Am evitat și am amânat in continuu și, chiar și acum, deși mi-am luat in sfârșit tableta in brațe, tot simt ca ceva ma tine.

In ultima perioada, m-a tot speriat un gând. Iar azi, mai ales, a devenit aproape obsesiv. Ma tot gândesc, și tot încerc, sa fac cumva, ceva, sa îmi recapăt optimismul pierdut. Mi-am adus aminte de mine, de acum doi ani când, pe 31 Decembrie, am scris aici un articol in urma căruia m-am simțit atât de bine, atât de optimista și pozitivă, încât anul acela chiar s-a dovedit a fii cel mai frumos an din viața mea. Și asta am plănuit sa fac și acum, însă simt ca efectiv mai pot.

Este o senzație greu de descris, fără a părea nebun. Pur și simplu, atunci când ma gândesc la modalitatea asta de a privi viața, parca o gheara invizibila îmi strânge inima…frica, îmi strânge inima. Pentru ca am avut totul. Am ajuns in punctul in care am spus “Nu îmi mai doresc nimic acum de la viața, pentru ca momentan am tot ce am nevoie ca sa fiu fericita.” Iar apoi, fără sa îmi dau seama, treptat, pământul mi-a fugit de sub picioare, și am fost aruncată intr-un abis din care încă încerc sa ies.

As da vina pe evenimentele anului trecut. Însă știu ca “gheara invizibila” a apărut cu câteva săptămâni înainte. Evident, are legătura, pentru ca am avut dreptate in final.

Credeam ca am relația perfecta. Și chiar a fost, pentru o scurta durata de timp. Apoi, o data cu plecarea sa in alt oraș, teama de a-l pierde s-a instalat in mine, fără sa o pot controla, pentru ca am știut de prezenta sa in mine mult prea târziu. Mi s-a părut ceva normal la început, orașe diferite, ca orice om, te gândești ca o sa fie mai greu. Însă nu ma asteptam ca, la o luna după mutare, sa cedez psihic in felul in care am făcut-o.

Am atât de multe gânduri in cap in acest moment, încât îmi este greu sa scriu. As dori sa le pot scoate pe toate dintr-o data, ca sa îmi eliberez mintea.

Revenind, cred, sau știu, ca de acolo a început totul. Nu va pot explica de ce, pentru ca dacă as știi asta, as fii mult mai fericita in viața. Tot ce știu este ca, dintr-o data, am fost cuprinsă de o frica îngrozitoare, o frica oribila, un gând care nu îmi dădea pace, și care îmi spunea in continuu ca in curând o sa pierd omul pe care îl iubeam. Doua săptămâni am stat in pat, plângând in continuu aproape, simțindu-ma oribil, făcând atacuri de panica, pana in punctul in care ieșeam afara, la mijlocul lunii Noiembrie, și nu simteam frigul, pentru ca tot ce puteam simți era o durere imensa in inima, durere despre care știam ca nu are niciun motiv, dar asta nu a făcut-o pentru nicio secunda mai puțin reala.

Nu a fost primul meu episod de genul asta, însă a fost cel mai urat. Atunci mi-am dat seama ca, este posibil, sa am probleme reale in ceea ce îmi privește psihicul. Lucru care, chiar și acum, ma face sa-mi fie puțin rusine, deși știu ca sunt pur și simplu niște boli, ca toate celelalte, și care se tratează, pentru ca multă lume se ferește atunci când aude cuvinte ca anxietate, depresie sau atacuri de panica. Într-adevăr, o parte din mine este extrem de frustrata, și se gândește, “de ce eu? Deci pățesc eu asta?” Pentru ca știu ca este ceva ce rămâne cu tine pe viața in majoritatea cazurilor. Iar viața mea nu trebuia sa fie așa.

Însă apoi stau și ma gândesc, ceva din mine a avut totuși dreptate. Pentru ca, peste doua săptămâni, omul pe care îmi era frica sa nu îl pierd, mi-a spus ca de fapt nu l-am avut niciodată și ca totul a fost un act. Ăla, a fost singurul moment din viața mea, când am simțit fizic, cum mi s-a crăpat inima in mine.

Dar am trecut peste. După luni de zile, in care am tot tras, am tot sperat, am încercat sa păstrez legătura, am reușit, la începutul verii, sa trec peste. M-am închis in munca, nu mi-am permis sa ma gândesc la nimic altceva și, am reușit sa realizez și sa accept tot ce a fost și faptul ca s-a terminat.

Apoi, au început atacurile de panica. Dacă pana atunci credeam ca nu ma simt bine, habar n-aveam cât de mult mai rău poate fii. Îmi este atât de dor de cum era înainte, cum eram eu înainte. Trăind fără frica de a mi se face rău in orice moment. Fără sa-mi simt creierul obosit constant. Fără sa ma gândesc de doua ori înainte sa intru intr-un supermarket. Însă chiar azi am realizat ca nu este o slăbiciune. Ci din contra, noi, acea parte din oameni care trăiește cu aceste probleme, acei oameni care trăiesc cu probleme mult mai serioase decât ale mele, noi suntem puternici. Pentru ca este nevoie de o putere imensa, sa trăiești zilnic cu așa ceva, și încă sa vrei și sa încerci sa te bucuri de viața.

Pentru mine, momentul final, când am cedat de tot, a venit pe 3 Noiembrie. Nu a fost un eveniment așa major ca cel de anul trecut, pentru ca o relație de 3 săptămâni nu se compara cu un an întreg petrecut alături de o persoana, însă, a fost picătura care a umplut paharul.

Ideea este ca, pana sa îl cunosc pe el, am fost genul ăla de fraiera care, odată ce se atașa de cineva, accepta orice, doar ca sa se simtă cât de cât iubita. Și numai Dumnezeu știe câte am acceptat. Dar el nu a fost așa. El a fost altfel. A fost tot ce mi-am dorit vreodată, și chiar mai mult. Pentru mine, toate gesturile pe care le-a făcut, mai mari sau mai mici, au fost luate in considerație și au contribuit la clădirea unei stări de fericire pură, nevătămată.

Pana când a apărut iar “gheara invizibila”. La o săptămâna înainte de final, am simțit-o iar. Și am fost cuprinsă de disperare. L-am implorat pe Dumnezeu sa nu mi-l ia, însă nu a fost de folos.

Odată ce l-am pierdut pe el, am pierdut tot, inclusiv dorința de a mai trai. Habar nu aveam cât de mult am ajuns in câteva săptămâni sa țin la el, pana in momentul in care l-am pierdut. Pentru ca, in noaptea aia, a fost prima și singura data din viața mea când mi-am dorit sa mor, doar ca sa nu mai simt monstruozitatea aceea de durere. Îmi este rusine pentru asta chiar și acum, și îmi va fi mereu.

Desigur, partea rațională din mine, realizează ca este imposibil sa ma doară atât de mult pierderea unui om pe care îl cunosc de atât de puțin timp. Ma gândesc uneori ca m-am agățat atât de mult de el doar pentru ca mi-a oferit lucruri pe care mi le-am dorit mereu, și de care nu am avut parte. Și știu, ca ma frustreaza, și ma oftica incredibil de tare, ideea ca am fost alături de un om ca el, și ca nu am fost destul de buna pentru el.

Așa ca am luat-o pe toate părțile posibile. Însă nimic nu a ajutat. Încă ma doare, încă ma simt nervoasa, încă nu am nicio voința de a face ceva productiv. Și ma sperie gândul ca aceasta ultima picătura, mi-a dus psihicul intr-un punct din care nu mai este cale de întoarcere, pentru ca sunt mult prea multe zile la rând, de când eu nu m-am mai simțit bine.

Dar trebuie sa trec peste. Trebuie cumva, sa fac ceva, și sa îmi revin. Trebuie ca starea pe care mi-am impus-o acum doi ani, sa se reîntoarcă.

In momentul de fata, știu ca singurul lucru pe care îl pot face pentru asta, este doar sa îmi repet, și sa îmi impun singura ca o sa fie bine. Am încredere in Dumnezeu, și știu ca se poate. Știu ca merit mai mult, și ca, viața are suișuri și coborâșuri iar, ținând cont de adâncimea la care am fost, urmează un munte foarte înalt in fata mea.

Autor: happinesscomesfromwithinyou

Sunt doar o simpla persoana, ce nu doreste nimic mai mult decat sa fie fericita. Aștept mesaje, păreri, sau pur și simplu dacă simțiți nevoia de o simpla conversatie sau un sfat, pe Instagram: andracristina27

2 gânduri despre „34”

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Creează-ți site-ul web cu WordPress.com
Începe
%d blogeri au apreciat: