Coincidențe

Când am spus ca viața mea parca s-a transformat recent intr-un film siropos de dragoste, semi-tragic, nu ma așteptam sa se ducă de fapt chiar așa departe încât sa am dureri de cap cauzate de realizările recente.

Exista doua moduri in care poți sa percepi unele lucruri: sa vezi partea goală, sau partea plină, a paharului. Eu una m-am obosit singura privind doar spre partea goală, așa ca îmi asum riscul de naivitate, și voi alege sa văd doar lucrurile bune de acum înainte.

Deși ma simt puțin ca in Matrix in momentul asta, senzația dominanta este cea de…confuzie? Nici nu știu cum sa ii spun, sincer. Însă ce știu cu siguranța este ca refuz sa accept ca asta sa fie o tragedie. Pentru ca asta ar fi dacă s-ar termina.

Am fost unul lângă altul toată viața noastră. La un pas distanța, mereu puțin mai înainte, sau puțin mai înapoi, însă mereu traversând aceleași locuri, râzând cu aceeiasi oameni, mergând cu același autobuz, petrecând cu familia pe aceeași plaja in copilărie…dar pe atunci, deși ochii noștri cel mai probabil s-au văzut unii pe alții, sufletele încă nu. Așa ca refuz sa cred ca, după ani întregi de “aproape”, sa ni se ofere doar trei săptămâni in care sa ne avem unul pe altul. Nu, nu avem, urăsc expresia asta, urăsc sa spun ca eu aparțin altcuiva, sau ca cineva îmi aparține mie. Trei săptămâni in care sa fim unul pentru altul. Trei săptămâni in care sa încercam sa ne facem fericiti unul pe altul. Refuz sa cred așa ceva.

Poate ca unii ar spune, da, asta este și motivul pentru care nu a ținut, v-ați evitat involuntar toată viața, asta a fost și scopul, poate ca întâlnirea voastră a fost o greșeala.

Dar știu ca nu a fost așa. Știu, pentru ca o simt acolo, nu adânc, nu ascuns in mine, o simt in toată ființa mea. O simt in tot corpul meu, in toată sinea mea, simt cum eu sunt un întreg, care este plin de siguranța ca normalitate înseamnă el. Simt asta pentru un om pe care nu îl iubesc. Pentru ca nu pot spune asta, nu pot iubi pe cineva atât de repede. Și totuși, nimic din mine nu își dorește sa îl piardă vreodată. Paradoxal, intr-un fel.

Toată viața mea am fost sigura de un lucru. Ce simt pentru ceilalți. Mereu am știut exact, fie ca a fost vorba despre iubire, ura sau indiferenta, am știut ce simt. Acum este pentru prima data când nu se aplica. Așa cum a spus-o chiar el, nu prea se mai aplica regulile in cazul nostru, dar este ok.

O parte din mine s-a făcut mică, după toate loviturile primite. O simt și o văd ca pe un copil mic și speriat de posibilitatea devenirii din ce in ce mai minuscula, pana când o sa dispară. Partea aia îmi spune sa nu sper. Partea aia încă suferă, încă o doare, încă se ferește de fericire. Dar o voi ignora. Cu toată puterea pe care o am, o voi ignora, și ma voi risca sa lupt sperând pentru noi.

Tot din mine ii simte dorul. Obrajilor le este dor de durerea pe care o simțeau după ce ma făcea sa zâmbesc in continuu. Ochilor mei le este dor imaginea frumoasa pe care o aveau in fata mereu când era lângă mine. Pielea mea tânjește după atingerile lui. Mâinii mele ii este dor sa fie cuprinsă de a lui. Tot corpul meu ii simte lipsa, tot corpul meu vrea sa fie iar cuprins de el. Iar asta este partea cea mai ușoară. Însă inima, însă sufletul…lor ce le pot face sa nu mai simtă dorul de el? De momentele când se uita in ochii mei și vedea tot ce ascund fata de restul lumii, de mirarea constanta pe care o simteam, când realizam cât de perfect este, de fericirea pe care am negat-o pana in ultimul moment, pentru ca m-a speriat imensitatea ei?

El se vede defect. Însă pentru mine nu este așa. Pentru ca, mereu am susținut ca fix acele defecte, ne fac unici in felul nostru, odată ce le acceptam și le schimbam in așa fel încât sa nu ne afecteze viața intr-un mod negativ. Pentru mine, el este perfect. Este tot ce mi-am dorit in viața. Este cel care m-a făcut sa ii mulțumesc lui Dumnezeu pentru el, cel care m-a făcut sa spun, “Asta este lucrul bun pe care l-am așteptat in toți anii ăștia. El este recompensa pentru toate suferințele prin care am trecut.” El este primul care m-a făcut sa realizez ca in sfârșit ma pot pune pe mine pe primul loc, deși țin la el.

Refuz sa cred ca asta e tot. Refuz sa accept asta. Am un suflet încăpățânat, care nu va accepta un alt scenariu, decât cel in care ne vom regăsi unul pe altul permanent, așa cum a fost mereu sa fie.

Autor: happinesscomesfromwithinyou

Sunt doar o simpla persoana, ce nu doreste nimic mai mult decat sa fie fericita. Aștept mesaje, păreri, sau pur și simplu dacă simțiți nevoia de o simpla conversatie sau un sfat, pe Instagram: andracristina27

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Creează-ți site-ul web cu WordPress.com
Începe
%d blogeri au apreciat: