Drogul meu

Am o stare ciudata. Nu știu cum sa o explic, pur și simplu ma simt puțin goală pe dinăuntru. Timpul trece pe lângă mine mult prea repede și cu fiecare secunda in care sunt in continuare singura, fără sa știu nimic de tine, ma întristez și mai tare.

Cred ca cel mai frustrant este ca știu ca nu pot face nimic in legătura cu asta. Este ca și cum as fi dependentă de un drog pe care nu îl pot obține, iar acum simt cum se instalează sevrajul. Tu vii și pleci când vrei, iar eu nu pot sa te condamn pentru asta fiind ca am fost de acord sa fie așa. Din doua rele, l-am ales pe cel pe care mi-l doream de atât de mult timp, deși el m-a avertizat ca nu o sa fie bine pentru psihicul meu, totuși am făcut-o. As fi putut sa spun nu, dar asta însemna sa îl pierd de tot. Și nu cred ca o sa fiu vreodată destul de puternica încât sa spun ca trebuie sa fac asta. Am ales sa îl am lângă mine temporar, decât deloc. Și e ok, știu in ce m-am băgat și in toate zilele acestea in care nu am primit niciun semn mi-am tot repetat ca sunt in regula și ca o sa fie bine. Dar acum mi-am dat seama ca problema nu este ca nu sunt bine, pentru ca sunt. Problema este ca nu stiu nimic de el, ca nu știu când sau dacă se va mai gândi la mine. Dacă in momentul asta m-ar suna și mi-ar spune „Ai răbdare”, atunci m-as liniști. Am spus-o chiar eu, cu gura mea. Aștept oricat, doar sa știu ca am ce sa aștept.

Acum îmi dau seama ca ce am simțit mai devreme era nostalgie. Mi-am adus aminte de persoanele care mi-au trecut prin viața in ultimul timp. Și mi s-a făcut dor. De el îmi este mereu dor, dar m-am gândit la altcineva mai devreme. Prima mea relație adevarata. Cel care am crezut ca este omul meu și cu care am crezut ca voi rămâne. Pentru câteva secunde, mi s-a făcut dor de el. De multe ori mi-am dorit doar sa vorbesc cu el, simteam nevoia sa ma destăinui cuiva care ma cunoaște foarte bine.

Mi se pare ciudat cum mereu mi-am pus sufletul pe tava in fata persoanelor pe care le-am iubit, dar niciodată nu am fost de ajuns pentru ei. Mereu a apărut o alta fata pe care au ales-o in locul meu și nu înțeleg de ce. Nu am fost eu destul de buna? Nu au fost ei destul de buni pentru mine? In mod normal, cel puțin in ultimul timp, încerc sa nu ma gândesc la asta și sa fiu optimista in continuare. Mi-am impus sa am numai gânduri bune in ceea ce privește viitorul pentru ca se spune ca dacă tu crezi cu tărie in ceva, acel ceva chiar se va întâmpla. Așa ca asta fac, doar ca sunt momente ca acesta, in care poate ca văd o anumită poza sau aud o melodie care îmi aduce aminte și ma descurajează pentru câteva clipe. Știu sigur ca o sa-mi revin in maxim jumătate de ora, am o voința mult prea mare in mine, doar ca acum știam ca am nevoie sa scriu ce simt.

Cred ca Dumnezeu m-a pus sa trec prin atât de multe lucruri ca sa ma pregătească pentru ceea ce urmează. Iar acum doar El știe cât de mult îmi doresc sa ii arat ca am învățat și ca asta este momentul pe care îl tot așteptăm. Văzusem o poza in care scria sfatul unei mame către fiica sa, aceasta ii spunea sa nu rămână niciodată cu bărbatul care o face sa tremure și sa-i bată inima mult prea tare, ci sa rămână cu cel care o liniștește. Eu nu prea sunt de acord. Eu îl vreau pe el, cel care ma face sa-mi fuga pământul de sub picioare când ii aud vocea aproape adormita, sau când doar sta lângă mine. Nu mai spun de ce simt când ma atinge, in momentul ăla simt cum îmi curge tot universul prin vene. Eu mereu am vrut o persoana care sa ma facă sa tremur și sa-mi bată inima mult prea tare. Pentru ca pentru persoanele acestea am putut sa simt intensitatea aceea maxima pe care o asociez fericirii. Așa ca ma tot rog sa fie asta momentul care o sa schimbe tot. Momentul pe care îl tot aștept. Acum vreau sa arat ca am învățat ceva din toate lucrurile prin care am trecut și ca nu au fost in zadar. Vreau sa se oprească la el. Și ma simt puțin, sau puțin mai mult, ipocrita și rea pentru ca îmi doresc asta. Pentru ca el tine la altcineva și este fericit alături de o alta fata. Așa ca o voi formula in așa fel încât sa nu ma simt ca o persoana care și-ar dori sa strice o relație. Mi-l doresc pe el. Dar nu acum. Mi-l doresc pe el când va ajunge ca mine. După ce va trece prin ce am trecut și eu și va învața cum sa fi matur și ce înseamnă cu adevărat sa ții la cineva. Nu spun ca îmi doresc sa sufere cum am suferit și eu. Spun doar ca îmi doresc sa-și trăiască viața, sa se plimbe, sa se distreze, sa iubească. Dar la final, sa se întoarcă la mine. Poate ca se va întâmpla asta, poate ca nu. Indiferent de cum ar fi, eu voi continua sa-mi doresc sa ne fie bine amândurora, in speranța ca poate intr-o buna zi, ne va fi bine împreuna.

Reclame

Am ieșit in club

www.youtube.com/watch

Noaptea trecută am ieșit in sfârșit din casa, după aproape doua săptămâni. Ma rog, dacă nu pun la socoteala seara in care m-am întâlnit cu el, noaptea aia este specială, nu se clasează in categoria de ieșit in oraș.

Inițial nu aveam deloc starea necesară, cel puțin așa am crezut. Dar, odată ajunsă acolo, după ce m-am împrietenit cu un barman foarte amuzant și amabil și, după ce am constatat ca muzica este mult mai buna decât de obicei, m-am lăsat dusa de val și m-am simțit mult mai bine decât m-as fi așteptat. Pentru mine a fost o realizare foarte mare noaptea trecută, nu doar in privința distracției, ci și pentru ca, oricâte pahare de Cuba și shot-uri ale căror nume nu le cunosc, as fi consumat, nu l-am căutat. Recunosc, a fost foarte greu sa ma abțin si nu doar o data am fost la un pas de a face asta pentru ca fiecare celula din corpul meu tipa de dorul lui, dar am reușit, mi-am călcat pe inima și nu i-am dat niciun mesaj. Speram sa o facă el. Pentru ca știa unde sunt, nu a fost greu sa observ ca a văzut toate poveștile de pe Facebook. Probabil ca dacă nu s-ar fi uitat, i-as fi spus ceva, dar m-am gândit in felul următor: știe unde sunt, știe ca vreau sa vorbesc cu el, dacă i se face dor de mine, poate sa ma sune, eu mereu voi raspunde. Dacă citești asta, da, voiam sa te sun, dar am așteptat sa o faci tu. Asta ca sa nu-mi scoți ochii pentru ca nu am făcut-o, dacă mai ai de gând sa ma cauți vreodată.

Acum, in alta ordine de idei, pe la mijlocul nopții îmi veniseră niște idei pentru un eventual articol, dar când le-am citit in seara asta mi-am dat seama ca nu trebuie niciodată sa scriu sub influența alcoolului pentru ca nu-i a buna. Însă, m-a străfulgerat o alta idee acum foarte puțin timp. Mi-am setat playlist-ul pe modul aleatoriu și, când a început melodia pe care am atasat-o mai sus, mi-am dat seama ca de fapt nu sunt chiar așa puternica pe cât credeam eu. Singurul motiv pentru care am reușit sa ma abțin noaptea trecută a fost muzica. Sunt 100% sigura ca daca ar fi început la un moment dat melodia asta, m-as fi pierdut complet și l-as fi sunat. Noroc sau semn? Vom afla in curând probabil.

Dar cred ca este ok. Este in regula sa te pierzi când vine vorba de persoana la care ții. Nu ar mai fi vorba de sentimente dacă nu te-ai pierde când te-ai gândi la el, nu? Așa suntem noi, oamenii, ne pierdem in fata iubirii. Și mi se pare foarte frumos, sincer. Unii se prefac și se conving singuri ca sunt tari și ca nu sunt prea afectați și, uneori sunt atât de convingători încât aproape ca se cred cand spun asta. Dar eu aleg sa nu ma mint singura. Da, ma pierd când este vorba de el, tremur când stau lângă el, ce mai, tremur și când ii văd numele pe ecranul telefonului pentru ca numai gândul ca urmează sa ii aud vocea îmi înmoaie corpul complet. Dar, repet, îmi place. Iubesc senzația pe care o am când țin la cineva. Mai ales acum, când simt ca am învățat destul de multe lucruri încât sa pot sa ma bucur de aceasta senzație. Acum pot pur și simplu sa fiu fericita pentru ca simt. Chiar dacă nu vorbesc zilnic cu el si ne vedem mult mai rar decât as vrea, nu mai complic singura lucrurile. Pur si simplu ma bucur de viața, atunci când simt nevoia sa stau singura și sa citesc o carte de dragoste, asta fac, atunci când simt nevoia sa ies in club și sa ma distrez, fac asta. Nu mai complic nimic. Las lucrurile sa curgă de la sine pentru ca am învățat ca orice as încerca eu sa fac, este in zadar, nu pot schimba planul care deja este stabilit pentru mine. Așa ca doar ma bucur de viața, continui sa fiu optimista și sa cred ca lucruri bune se vor întâmpla in continuare, mai ales atunci când ma voi aștepta cel mai puțin, cum a fost mereu când a fost vorba despre el.

Îmi este dor de tine, dar te aștept, când vei fi pregătit pentru mine din nou, voi fi aici, fericita și mereu cu gândul la tine.

Crăciun fericit și ție

Crăciun fericit, dragule. Nu am mai apucat să-ți spun asta, știi foarte bine de ce. Nu știu dacă o sa citești asta, poate ca o vei face, dar sincer, in momentul asta, chiar nu ma mai interesează.

Sunt atât de nervoasa de doua zile, dar nu pe tine, pe mine. Pentru ca in ciuda a tot ceea ce ai făcut, singurul lucru la care ma pot gândi este ca nu ți-am urat „Crăciun fericit”. As fi preferat sa ma minți in continuare, măcar pentru câteva zile. Pentru ca nu suport gândul ca ma simt așa fix in perioada mea preferata a anului. As fi preferat sa trăiesc in minciuna măcar încă trei zile, sa ma știu fericita de Crăciun. Dar evident, nu s-a putut. Așa ca sunt nervoasa pe mine. Pentru ca este vina mea mai mult decât a ta. Pentru ca eu sunt aia care a crezut in tine și in ce mi-ai spus. Pentru ca sunt atât de proasta încât încă sper ca m-am înșelat și ca nu am înțeles eu bine. Încă sper ca in orice moment o sa ma suni și o să-mi oferi o explicație atât de buna încât o sa te cred și o sa fie totul bine.

Dar sper degeaba. Nu pentru ca nu ai putea sa ma convingi, dar pentru ca nu eu sunt persoana pentru care tu ai face asta. In timp ce tu ești cea mai importantă persoana pentru mine, situația nu se aplica și invers. Nu ma întreba de ce ești tu cel mai important pentru ca nu o sa știu sa îți răspund. Încă de când te-am cunoscut ma tot întreb asta, dar niciodată nu pot sa găsesc un motiv destul de bun. Și dacă eu singura nu îmi pot raspunde, atunci cum as putea să-ți răspund ție?

Este despre tine. Totul a ajuns sa fie despre tine in viața mea. Ma urăsc singura pentru asta pentru ca nu reușesc sa ma înțeleg. Am tot analizat și m-am tot gândit la ce ai făcut sa ma faci sa țin la tine și nu pot sa înțeleg. In afara unor replici pe care le-am mai auzit și de la alți băieți, dar care nu au avut impact atunci (deși ale lor poate ca erau sincere, pe când ale tale nu au fost), nu găsesc nimic special. Singurul lucru care îmi apare in cap când ma gândesc la asta, este fata ta. Nu mai știu ce trebuie sa înțeleg…

Ma simt rănită in atât de multe feluri acum. Îmi simt mândria rănită, demnitatea, încrederea, inima, tot. Parca m-ar fi bătut cineva, cred ca nici atunci nu as fi fost așa. Nu mai am răbdare pentru nimic, tot ce vreau sa fac este sa stau in pat și sa ma holbez la pereți. Dar nici asta nu pot sa fac pentru ca in secunda in care îmi permit sa gândesc, ma gândesc la tine. Așa ca încerc pe cât de mult pot să-mi ocup timpul cu ceva, orice. Doar sa nu ma gândesc. Serialele și filmele au devenit prietenii mei cei mai buni pentru ca ma ajuta sa uit. Noaptea stau treaza pana ma simt epuizata, doar ca sa știu ca in secunda in care pun capul pe perna adorm imediat și nu am timp sa îmi aduc aminte.

Este penibil, știu. Cum sa ții in halul asta la cineva cu care ai ieșit o singura data și cu care ai împărțit doar niște discuții la telefon in ore târzii ale nopții? Dacă as fi auzit asta la altcineva, cred ca as fi ras de prostia acelei persoane. Și uite totuși ca am făcut-o. Uite ca mi s-a întâmplat chiar mie. Îmi este rusine fata de mine, pentru ca am simțit-o. Au fost atâtea momente când îmi apăreau semne de întrebare imense in cap și am ales sa le ignor pe toate și sa îți acord prezumția de nevinovăție pe clar nu ai meritat-o.

Dar asta este. Am ajuns la concluzia ca inima mea este proasta și nu are buton de stop când este vorba de anumite persoane. Așa ca iert tot. Orice lucru pe care nu l-ai crezut nici tu probabil, atunci când l-ai spus. Orice gest urat, orice moment in care m-ai făcut sa simt ca nu sunt destul de buna. Poate ca nu sunt destul de buna pentru tine, cine știe? Eu cu siguranța nu, pentru ca nu ai vrut sa-mi explici nimic, te-ai prefăcut ca nu înțelegi. Iar eu nu te pot obliga sa vorbești cu mine. Îmi este de ajuns cât m-am umilit pana acum, nu o sa o mai fac de acum încolo. Nu o sa te mai caut, nu o sa te mai port conștient in gând. O sa te port in mine inconștient. O sa te port intr-un colț, intr-o cutie foarte bine împachetată, de unde nu vei mai putea sa ma atingi.

Vei fii acolo mereu, dar nu o sa te mai scot la suprafața. Nu pentru ca nu as vrea, dar pentru ca nu mai pot. Singura persoana care ar mai putea deschide acea cutie ești tu. Cred, sincer, ca nu vei face asta niciodată. Dar dacă vreodată vei vrea asta, o sa te las.

Eu nu o sa te mai caut. Pentru ca simt ca nu mai am ce sa spun mai mult de atât. Acum decizia este a ta. Știi ce simt, am făcut lucrul asta clar de mai multe ori. Dacă vreodată te vei decide ce vrei de la mine, anunța-ma. Voi fii aici, așteptând sa însemn ceva pentru tine. Dar dacă asta nu se va întâmpla niciodată, atunci, te rog, lasă-ma sa trec peste tine. Chiar dacă o sa-mi fie foarte greu, cum îmi este deja. Chiar dacă vor exista momente in care poate ca îmi va fii și mai dor de tine decât îmi este deja. Dacă știu un lucru despre mine, este ca sunt destul de puternica încât sa fac asta.

Crăciun fericit!

Nevoia de afecțiune

Fiecare dintre noi simte nevoia de afecțiune, de a fii iubit și de a ni se arată ca suntem importanți și contăm. De cele mai multe ori, simțim nevoia de toate aceste lucruri atunci când ne atașam de o anumită persoana și, singurul lucru pe care ni-l dorim, este ca acea persoana sa simtă la fel. Este tulburător, ce se întâmplă cu noi atunci când începem sa dezvoltăm sentimente fata de cineva. Întregul nostru corp îl dorește. Inima face bungee jumping de bucurie, considerându-l cea mai minunata persoana, cea mai frumoasa, creierul este fascinat de gândirea lui și își dorește și mai mult, vrea sa-l descopere in profunzime, sa-i afle chiar și cele mai ascunse gânduri, iar corpul tânjește cu fiecare fibra a sa după atingerea lui. Ochii devin orbi pentru orice alta persoana, gura nu mai știe sa pronunțe alt nume decât al sau, iar urechile aud doar vocea sa, care provoacă fiori pe șira spinării, ori de câte ori aceasta spune lucrurile pe care inima le caută.

Deși iubesc toate aceste senzații pe care le-am enumerat mai sus, mai este ceva in plus, care de cele mai multe ori ma face sa fiu cea slaba intr-o relație. Eu iubesc sa ofer afecțiune. Îmi face plăcere sa arat ce simt, sa-i ofer chiar și luna de pe cer dacă asta își dorește. Dar cel mai important, ii ofer lucrul meu cel mai de preț…adică pe mine. Ma implic trup și suflet, 100%, oricât de mult pot, dar…asta doar dacă ajung la concluzia ca acea persoana merita asta.

Eu nu sunt o ființa greu de înțeles. Ba chiar, sunt foarte simpla. Nu am nevoie de gesturi mărețe, de cadouri scumpe, sau de orice alt lucru insignifiant. Cu mine e ușor. Îmi arați ca îți pasa, vei primi înapoi înzecit. Pentru ca așa sunt eu. Dau mai mult decât primesc. Și așa este mereu. Mereu dintre doua persoane, una va da mai mult decât cealaltă. Și nu am nicio problema cu asta, atâta timp cât nu sunt singura care oferă. Pentru ca atunci nu mai este vorba de afecțiune. Atunci este vorba doar despre o persoana care profita de ce simte cealaltă. Iar ăsta, este unul dintre cele mai urate lucruri pe care i le poți face unei alte ființe umane, după părerea mea. Pentru ca nimeni nu merita sa-și ofere sufletul pe gratis.

Sufletul e scump. Cere mult sacrificiu, multă iubire, multă munca. E greu sa obții sufletul unei alte persoane, intru totul. Exista partea naiva, cea care se oferă încă de la primele dovezi de afecțiune, cea care nu poate face diferența între adevăr și minciuna. Dar exista și acea parte intangibila. Cea pe care nu o poți atinge decât dacă ii dovedești ca meriți sa o atingi. Însă, odată ce ai făcut asta, acea persoana îți aparține in întregime.

As vrea sa ating sufletul cuiva. Cu totul. Asta a fost mereu scopul meu, atunci când am ținut la cineva. Și am reușit, de doua ori. Însă ceva s-a întâmplat pe drum. Ori nu am știut eu sa-l păstrez, ori nu au fost menit sa fie al meu. Dar am luptat cât de mult am putut. Le-am arătat mereu ce simt, le-am oferit toată afecțiunea pe care am putut sa o ofer și pe care o aveam in mine…in unele momente am senzația ca am oferit chiar mult prea mult. Și nici așa nu e bine.

Eu nu suport sa fiu sufocata. Da, este o senzație de nedescris când cineva îmi arată ca se gândește la mine și ca ii pasa, dar niciodată nu mi-a plăcut exagerarea acestor lucruri. Pentru ca atunci când dai tot dintr-o data…ce îți mai rămâne pentru următoarele dați? E nevoie de timp, sa convingi un suflet, dar cel mai important, e nevoie de perseverenta in a arată ca îl meriți pe deplin.

Nimic nou

Nimic nou. Doar aceleași lucruri care s-au tot întâmplat pana acum. Ma simt și rece și fierbinte in același timp…o fi de la răceala.

Ieri am terminat „Elevul Dima dintr-a șaptea”. M-a tulburat foarte tare. M-a lăsat cu o senzație ciudata. Acum îmi dau seama se ce. Nu o merita. Dima nu a meritat-o pe Lotte. El nu a știut ce înseamnă iubirea, doar a crezut ca știe. Da, mi se pare un personaj foarte bine structurat, puternic, ambițios, care in aparenta ar fi mers chiar și pana in pânzele albe pentru lucrurile pe care și le dorea. Dar pentru ea nu a putut sa facă asta. Poate ca a fost din cauza vârstei. La 19 ani, se considera invincibil. Credea ca orice își va propune, va reuși. Și a luptat, într-adevăr pana la „ultima suflare” pentru visul sau. Păcat ca nu a făcut asta și pentru fata care și-ar fi dat și viața pentru el.

Mi se pare nedrept. Nu ar fi trebuit sa renunțe la ea când a regăsit-o, nu ar fi trebuit sa o lase sa se răzgândească, nu după ce i-a reaprins scânteia in suflet. Da, ea a spus ca nu ar fi fost la fel. Dar pe bune…asa suntem noi femeile! Avem instinctul de a renunța, pentru ca ne este frica sa nu avem parte de același final dezastruos ca prima data. Avem nevoie de voi, bărbații, sa ne arătați ca suntem nebune și ca nu va fii așa. Pentru ca noi suntem mai slabe, noi supra-analizam totul, ne trec prin cap toate scenariile posibile in care lucrurile merg prost. Și ne speriem și renunțam. Dar atunci trebuie ca voi sa interveniti. Sa ne spuneti „O sa fie bine”. De atât este nevoie.

Dima trebuia sa lupte pentru ea. Și nu ar fi fost o lupta grea. Pentru ca ea, deși a spus nu, sunt sigura ca tot pe el l-ar fi ales, doar dacă acesta i-ar fi demonstrat ca nu va fii la fel ca prima data, va fii mult mai frumos. In schimb, s-au mulțumit amândoi cu realitatea ce le-a fost impusă de către destin. Au ignorat ce au simțit unul pentru celălalt și și-au spus „Adio”.

Mi se pare tragic, sincer. Nu am înțeles niciodată și nici nu cred ca voi înțelege se ce se întâmpla asta. De ce unii oameni intra in viața noastră doar in vizita, nu ca sa și rămână. Și de ce rămân doar oamenii care nu trezesc in noi focul de care avem nevoie ca sa simțim cu adevărat ca trăim? Dima și Lotte s-au mulțumit cu mai puțin decât meritau. Pe de o parte, sunt consternata de decizia lor, pe de alta, ii înțeleg. Poate ca s-au temut nu de posibilitatea de a nu mai fii la fel, ci de a fii arsi chiar de focul ce încă ardea mistuitor înăuntrul lor.

Nu mai simt nimic. Doar dezamagire și o urma de regret, cauzată de prea mult sperat.

Vorbește cu mine

Am crezut ca sunt bine. Am crezut ca nu o sa ma mai simt așa, mai ales pentru o persoana cu care mi-am intersectat drumul pentru nici măcar doua săptămâni. Acum îmi vine sa renunț. Deși cu doar câteva zile in urma eram sigura ca mai este ceva ce pot face, in momentul asta îmi vine doar sa ma bag sub plapuma și sa plâng pana mi se golește inima de tine.

Ma simt atât de trista încât parca nici nu pot sa scriu. Îmi plânge sufletul când ma gândesc la tine. La cum ai ajuns sa însemni atât de mult pentru mine…și cum eu pentru tine nu contez.

Am simțit ceva azi. Când am plecat de acasă, am simțit ca o sa se întâmple ceva. De fapt, cred ca de ieri ceva din mine știa, altfel de ce as fi simțit nevoia disperata de a-mi cumpara haine roșii…culoarea ta preferata. Parca ceva m-a pus sa fac asta, pentru ca știa ca o sa te văd azi și o sa arat exact așa cum îți plăcea ție. In momentul in care am intrat in cafenea, m-am gândit la tine fără sa vreau. Dar am presupus ca este doar din cauza ca acolo ieșeam cu tine, nici prin gând nu îmi trecea ce urma sa se întâmple. Vezi tu, când am văzut ca toate pozele cu citate nu își fac efectul, m-am descurajat. Pentru ca doar așa mai pot sa „comunic” cu tine. Teama de a-ți da mesaj fără a primi un răspuns este mult prea mare. Așa ca am încercat sa ies cu cineva, sa văd dacă pot sa trec peste. Dar nu ma lasă. Soarta asta cruda…Nici nu mai înțeleg ce vrea. Pentru ca nici bine nu m-am asezat la masa, ca apoi sa ridic privirea și sa te văd intrând pe usa. Te-am recunoscut imediat, deși erai cu spatele. Dar in prima secunda, nu am putut sa cred ca ești chiar tu. Apoi te-ai întors și m-ai văzut. Și ne-am blocat amândoi. Pe fata ta am putut sa citesc doar șocul de a ma vedea. Iar cealaltă expresie pentru mine este indescifrabilă. Așa ca spune-mi soarta, ce vrei de la mine? Pentru ca eu nu știu ce trebuie sa înțeleg. Ce a însemnat asta? Ca nu trebuie încă sa trec peste? Pentru ca in secunda in care am făcut asta, mi l-ai adus in fata? Sau ca trebuie sa fac asta? Pentru ca deși m-a văzut, și a vazut și ce am postat după, nu m-a căutat, ca și cum acel moment nu s-a întâmplat. Ca și cum tot ce postez despre el, nu este adevărat. Sau din nou…sa nu trec peste? Pentru ca la fel cum m-am blocat eu când l-am văzut, așa s-a blocat și el?

As fi vrut atât de mult să-i dau mesaj și sa ii spun ca îmi este dor de el. Ca eu încă nu înțeleg ce s-a întâmplat. Pentru ca eu îmi cred instinctul, iar instinctul meu îmi spune ca nu știu tot adevarul. Îmi spune ca propriul meu verișor, pe care îl credeam parte din familia mea, a avut ceva de a face cu ce s-a întâmplat. Pentru ca, pentru mine una, este imposibil ca un om sa-mi spună in continuu cât însemn pentru el, pentru ca apoi sa nu îmi mai răspundă la niciun mesaj. Și voi afla ce s-a întâmplat. Dar îmi este frica de acel moment pentru ca știu ca este foarte posibil sa îmi pierd verișorul, și asta doar pentru ca nu a fost de acord cu relația dintre mine și prietenul sau. Pentru ca el nu știe cum este. El nu știe ce înseamnă sa pierzi și sa suferi după persoane la care ții. El nu a realizat cât de fericita ma făcea el și cât ma bucurăm ca in sfârșit a apărut cineva și pentru mine.

Așa ca spune-mi, soarta. Ce sa fac? Sa risc sa rămân fără niciun gram de demnitate și sa-l caut? Sau sa-l las pe el sa facă acest pas? Pentru ca eu nu mai știu. Și da, te învinuiesc pe tine. Pentru ca lumea are dreptate, chiar ești cruda. Pentru ca din cauza ta, in noaptea asta ma doare inima și plâng. Pentru ca nu ma lași sa fiu fericita. Cu atât mai mult…de fiecare data când simt ca in sfârșit se îndreaptă lucrurile, tu ții să-mi arați ca pentru mine fericirea este temporara.

Nu mai știu ce sa fac. Încerc pe cât pot sa fiu o persoana buna, sa gândesc frumos, sa ajut oamenii din jurul meu, sa nu fac rău. Dar aparent este degeaba. Pentru ca tu pe mine nu ma vezi decât atunci când este momentul sa-mi faci rău. Pentru ca uneori am senzația ca sunt blestemata, parca îmi este interzisă fericirea. Nu este pentru mine. In schimb, suferința nu ai ezitat sa-mi aduci in viața. Nu a fost de ajuns ca mi-ai luat mama de lângă mine. De atunci, tot ce continui sa faci este sa-mi iei din jur toate persoanele la care țin. Sa fiu singura, a nimănui.

Dragul meu, acum ma adresez ție. Spune-mi ce ai. Spune-mi ce s-a întâmplat. Nu ma mai lasă sa sufăr. Dacă nu ma mai vrei, înțeleg, nu te pot obliga, dar măcar oferă-mi încheierea de care am nevoie ca sa mi se liniștească sufletul.