Îmi este dor de tine

Mereu. Este o stare constantă, cu care m-am obișnuit să trăiesc. Sunt așa liniștită și optimistă aproape tot timpul, dar există și momente în care mă năpădește un dor nebun, dor să te văd, să îți aud vocea. Acea voce care m-a făcut să îmi pierd capul și inima. Vocea aia care m-ar putea convinge să fac orice lucru îmi propune.

Nici nu știu despre ce vreau să scriu acum, sincer. Pur și simplu m-a copleșit o nevoie foarte mare să scriu despre tine. Sau poate că îmi doresc să vorbesc cu tine și, din moment ce nu pot face asta acum, mă mulțumesc cu blogul meu, locul în care îți pot spune toate lucrurile pe care nu le pot spune în mod normal.

Urăsc momentele în care mă faci să mă îndoiesc de decizia pe care am luat-o. Ai putea atât de ușor să ma ții lângă tine, dar uneori am impresia că nu încerci deloc. Și te înțeleg, pe bune, chiar nu scriu asta acum ca să-ți reproșez ceva. Știu ce am ales și știu în ce m-am băgat. Nu am apucat să-ți spun, dar de ceva timp am început să mă pregătesc psihic pentru posibilitatea ca totul să se termine, nu știu de ce, pur și simplu nu vreau să mă prindă nepregătită momentul, în cazul în care se va întâmpla. Eu sper să nu, desigur, dar știi vorba aia „Speră la ce e mai bun, dar pregătește-te pentru ce este mai rău”. Așa sunt și eu când este vorba de tine. Mă bucur atât de mult și sunt atât de recunoscătoare pentru toate momentele minunate pe care le-am petrecut împreună și sper din tot sufletul să am parte de ele în continuare, dar în același timp, nu vreau să mă pierd de tot și să aleg să fiu iar oarbă când este vorba de tine, pentru că mă simt mult prea bine cu viața mea în momentul de față ca să îmi permit singură să sufăr din nou.

Stau singură în camera mea și, indiferent de ce aș face în acel moment, atunci când îmi apari în gând, zâmbesc involuntar și mă simt fericită. Să mă ierte Dumnezeu dacă știu de ce, altcineva în locul meu nu cred că ar zâmbi, dar eu o fac pentru că aleg să văd mereu partea plină a paharului. Eu nu sunt realistă ca tine, știi asta, eu mă bucur de viață și de lucrurile frumoase. Iar tu pentru mine ești o persoană frumoasă, nu doar ca aspect, ci cu totul. Încă nu am găsit răspunsul la veșnica întrebare „De ce m-am atașat?”, dar nici nu îl mai caut, doar savurez timpul petrecut vorbind cu tine sau, acele momente în care parcă aud cum și îngerii cântă de fericire pentru mine, acele momente când pot să te iau în brațe și să mă simt întreagă. Aș putea spune că trăiesc pentru acele momente.

Dacă mi-ar fi spus cineva acum cinci sau șase luni de zile că fostul meu prieten, cu care am fost împreună atât de mult timp, cu care am dormit în același pat un an de zile, pe care l-am considerat iubirea vieții mele, o să mă caute acum și o să-și dorească să ne împăcăm, dar ca eu nu voi mai dori acest lucru pentru că a apărut altcineva în viața mea, sunt sigură că i-aș fi spus acelei persoane să verifice dacă are vreo traumă craniană pentru că așa ceva este efectiv imposibil. Dar nu. Ca de obicei, soarta mi-a dovedit exact opusul, mi-a arătat încă o dată că nu trebuie niciodată să spun ca sunt 100% sigură de un lucru, pentru că nimic nu este bătut în cuie în lumea asta. Nu mai am loc în inimă pentru altcineva, ai ocupat-o pe toată. Îmi asum riscul de a fi naivă, de a fi rănită și de a mă predispune la o nouă perioadă de suferință. Dar fac asta doar pentru că ceea ce aș putea câștiga întrece cu mult riscurile la care mă predispun.

Când am reluat legătura cu tine, am spus că de data asta nu mă voi mai implica. Pentru că nu mă așteptam să dureze și să mă simt așa. M-am gândit la acest blog, m-am gândit la ce rânduri am scris despre tine până în momentul acela, m-am gândit la cât de mult te doream și am spus următorul lucru „Mă sacrific de dragul artei”. Culmea este că nu am putut și nici nu cred că voi reuși vreodată să scriu despre acel prim moment. Este mult prea frumos că să îl împărtășesc. Este momentul nostru, pe care vreau sa îl păstrez doar pentru mine.

Revenind la subiectul de la care am început să scriu, îmi este dor de tine. În momentul ăsta mai mult decât în altele. Aștept cu nerăbdare să te aud, te voi lăsa să râzi de locul în care stau (știi tu la ce mă refer) și despre orice altceva dorești tu, fără să mă enervez și să mă atac, doar să îți aud vocea. Iar despre momentul în care o sa te văd, dacă îți vei mai dori asta, sunt sigură că dacă voi avea aceeași stare pe care o am acum, primul lucru pe care îl voi face va fi să te iau în brațe și să te strâng atât de tare, până te voi simți că îmi intri în suflet, loc în care te voi păstra până data viitoare.

Reclame

4

Când m-am trezit azi dimineață, nu știam la ce sa ma aștept de la ziua de asta. Aseară m-am simțit trista, aparent fără motiv și, sincer, îmi era teama sa nu intru iar in acel ciclu continuu de sentimente negative din care am reușit cu greu sa ies acum ceva timp. Dar, spre norocul și bucuria mea, m-am trezit cu o stare surprinzător de buna.

De ceva timp mi-am tot spus ca o sa mai scriu, dar mereu am fost prinsă cu alte lucruri. Însă acum, deși nu mai simt atât de intens toate acele emoții pe care voiam sa le imprim aici, savurez o bine meritata cana de cafea și ma relaxez punându-mi gândurile pe o foaie electronica ce ma face mereu sa ma simt mai bine.

Au început sa ia naștere anumite gânduri in mintea mea, gânduri ce ar putea sa intervină intr-un mod negativ și care ar putea să-mi strice constanta buna dispoziție de care ma tot bucur. Simt cum acea agitație, care m-a făcut de prea multe ori sa ma întristez, încearcă să sape iar spre suprafață, dar de data aceasta voi acționa înaintea ei și nu o voi mai lăsa sa-mi domine ființa. Pentru ca acum nu o voi mai ignora, o voi analiza in detaliu și ma voi gândi la ce și cum trebuie sa acționez de acum înainte.

Îmi place sa ma autoanalizez din când in când, sa observ schimbările care au survenit in comportamentul si personalitatea mea. Pentru ca așa îmi pot da seama dacă trebuie sa continui sau nu, dacă sunt într-un loc bun sau dacă trebuie sa schimb direcția. Așa ca am ajuns la unele concluzii, unele bune, altele incerte, dar care sper ca se vor finaliza in bine in timp. Primul lucru de care mi-am dat seama este motivul pentru care m-am simțit trista noaptea trecută. In ultima luna de zile am fost mai fericita decât in ultimii ani la un loc. Credeam ca totul i se datorează lui dar, mi-am dat seama acum. El a fost impulsul de care aveam nevoie, in rest, totul mi se datorează mie. Aceasta stare de fericire constanta pe care o simt este meritul meu. Și de ce? Pentru ca mi-am impus-o. Mi-am impus sa ma simt bine, sa iau lucrurile așa cum sunt, bune sau rele, sa fiu optimista și sa cred cu adevărat atunci când spun ca va fi bine. Mi-am dat seama de asta când, deși m-ar fi întristat un anumit lucru pe care el l-a făcut, reacția mea a fost „Și ce? Nu pot controla ce fac oamenii din jurul meu și, cu atât mai mult, nu am de gând sa-l las sa ma influențeze și sa ma întristez pentru ca, intr-un final, o sa fie bine.” Așa ca, da, aseară m-am simțit trista, nu din cauza lui ci pentru ca, trebuie sa recunoaștem, in ziua de azi este foarte greu sa fi optimist 24/7, lumea nu te lasă. Deci, o data la ceva timp, trebuie sa îți permiți sa dai totul afara din tine, sa te uiți la un film in care personajele principale nu rămân împreuna și sa plangi din cauza asta, sa faci orice e nevoie, doar ca sa te simți mai bine următoarea zi. Sa-ți dai un restart bine meritat. Eu asta am făcut și cred cu tărie ca m-a ajutat pentru ca, uita-te la mine acum, deși nu pot spune ca azi a fost o zi de succes, din orice punct de vedere, reușesc sa ma mențin calma și sa las lucrurile sa curgă de la sine, știind ca se vor aranja ele in ordinea perfecta in care trebuie sa fie, indiferent de ce încerc eu sa fac.

Un alt lucru pe care l-am realizat este ca, atunci când ții cu adevărat la cineva, ii vezi și defectele. Obișnuiam sa cred ca vezi persoana din fata ta ca fiind perfecta, ca dragostea este oarba, dar nu este așa. Într-adevăr, înfrumusețează foarte mult omul la care ții, dar nu îl face perfect. Cred ca asta este și ideea, te atașezi de cineva doar atunci când ii poți vedea și părțile întunecate, dar reusesti sa treci peste ele. Nu știu dacă a fost in mod intenționat sau nu, dar in ultima perioada m-a făcut sa ma simt subestimată. Și, recunosc, frustrata, pentru ca nu știu cum sa ii arat ca sunt mult mai mult decât i-am dat impresia. Eu ma cunosc foarte bine, îmi știu calitatile și defectele, sunt conștientă ca nu sunt perfecta, dar in același timp știu și ca pot mult mai mult. Știu ca sunt o persoana care a trecut prin foarte multe lucruri pe care poate ca nu le-a meritat, dar pe care le-a acceptat și din care a învățat. Știu ca încerc pe cât de mult pot sa fiu o persoana buna cu cei din jurul meu și, cu toată lumea in general. Știu ca sunt loiala celor la care țin și ca as merge pana in pânzele albe pentru ei. Știu ca mi-am revenit și ca ambitia mea de a face ceva bun, intr-o lume mult prea trista, creste in fiecare zi. Mai știu și ca, atunci când ma atașez cu adevărat de cineva, dau totul din mine și ca iubesc intensitatea sentimentelor pe care le dezvolt fata de acea persoana. Dar, cel mai important, știu ce merit și, atunci când ma mulțumesc cu mai puțin de atât, înseamnă ca acea persoana este foarte specială pentru ca, nu mai accept jumătăți de măsura de ceva timp. Atunci când ma ofer cu totul, ma aștept ca, la rândul meu, asta sa primesc. Și dacă ma faci sa accept acea jumătate de măsura, ma aștept ca măcar sa o primesc așa cum trebuie.

Sunt unele lucruri pe care le fac și de care sunt conștientă ca sunt greșite, dar care, in mod ironic, ma fac fericita. Cred ca tine de natura umană, pericolul ne atrage, ne incita, in timp ce normalul și monotonul de plictisesc. Ma simt vie in acele momente, simt ca lucrurile sunt așa cum trebuie sa fie. Și sunt conștientă ca sunt egoista, dar uneori mai trebuie sa fi și egoist atunci când vine vorba de fericirea ta, mai ales dacă ai fost servit cu mult prea multe portii de tristete. As vrea in schimb, sa fiu mai puternica. Ma enervează un singur lucru la mine in momentul de fata. Ma pierd mult prea tare când este vorba de el, probabil din cauza asta ma și simt subestimată, pentru ca sunt prea moale, iar varianta mea cea mai buna este cea puternica, fara griji, pe care nu o interesează părerea altora despre ea, care nu se consuma și pe care nu o mai afectează nimic pentru ca știe deja ca poate supraviețui oricărui lucru i se întâmpla. Dar, bănuiesc și sper, voi corecta asta in timp.

De ce am numit acest articol „4”? Pentru ca azi este o zi specială. Nu știu cum reușesc, deși am o memorie foarte buna, mereu îmi aduc aminte in cursul zilei respective faptul ca acea zi înseamnă ceva important. Așa a fost și azi. Eram in autobuz, doar ce plecasem de la un interviu și, mi-am dat seama. Azi s-au făcut trei luni de când l-am cunoscut. Acum trei luni s-a schimbat totul la 180 de grade, intr-un mod in care nu m-as fi așteptat niciodată, dar care ma bucura foarte mult. Nu înțeleg de ce, dar mereu am simțit ceva ce nici eu nu pot explica in zilele „aniversare”. Deși este un lucru aparent neînsemnat, pentru mine contează pentru ca in aceste zile simt nevoia sa fac o evaluare ca cea de care am menționat mai sus. Iar azi, realizez cât de mult m-am putut schimba intr-un timp relativ scurt, dar in care s-au întâmplat atât de mult lucruri importante pentru mine. Ma bucur sa pot spune ca schimbarea a fost in bine. Ii sunt recunoscătoare, conștientizând ca a avut un rol foarte mare in transformarea mea intr-o persoana la care doar visam și, sper ca, de azi in trei luni, sa pot spune același lucru sau, poate ca, va avea loc o schimbare chiar și mai buna ca cea de pana acum.

Drogul meu

Am o stare ciudata. Nu știu cum sa o explic, pur și simplu ma simt puțin goală pe dinăuntru. Timpul trece pe lângă mine mult prea repede și cu fiecare secunda in care sunt in continuare singura, fără sa știu nimic de tine, ma întristez și mai tare.

Cred ca cel mai frustrant este ca știu ca nu pot face nimic in legătura cu asta. Este ca și cum as fi dependentă de un drog pe care nu îl pot obține, iar acum simt cum se instalează sevrajul. Tu vii și pleci când vrei, iar eu nu pot sa te condamn pentru asta fiind ca am fost de acord sa fie așa. Din doua rele, l-am ales pe cel pe care mi-l doream de atât de mult timp, deși el m-a avertizat ca nu o sa fie bine pentru psihicul meu, totuși am făcut-o. As fi putut sa spun nu, dar asta însemna sa îl pierd de tot. Și nu cred ca o sa fiu vreodată destul de puternica încât sa spun ca trebuie sa fac asta. Am ales sa îl am lângă mine temporar, decât deloc. Și e ok, știu in ce m-am băgat și in toate zilele acestea in care nu am primit niciun semn mi-am tot repetat ca sunt in regula și ca o sa fie bine. Dar acum mi-am dat seama ca problema nu este ca nu sunt bine, pentru ca sunt. Problema este ca nu stiu nimic de el, ca nu știu când sau dacă se va mai gândi la mine. Dacă in momentul asta m-ar suna și mi-ar spune „Ai răbdare”, atunci m-as liniști. Am spus-o chiar eu, cu gura mea. Aștept oricat, doar sa știu ca am ce sa aștept.

Acum îmi dau seama ca ce am simțit mai devreme era nostalgie. Mi-am adus aminte de persoanele care mi-au trecut prin viața in ultimul timp. Și mi s-a făcut dor. De el îmi este mereu dor, dar m-am gândit la altcineva mai devreme. Prima mea relație adevarata. Cel care am crezut ca este omul meu și cu care am crezut ca voi rămâne. Pentru câteva secunde, mi s-a făcut dor de el. De multe ori mi-am dorit doar sa vorbesc cu el, simteam nevoia sa ma destăinui cuiva care ma cunoaște foarte bine.

Mi se pare ciudat cum mereu mi-am pus sufletul pe tava in fata persoanelor pe care le-am iubit, dar niciodată nu am fost de ajuns pentru ei. Mereu a apărut o alta fata pe care au ales-o in locul meu și nu înțeleg de ce. Nu am fost eu destul de buna? Nu au fost ei destul de buni pentru mine? In mod normal, cel puțin in ultimul timp, încerc sa nu ma gândesc la asta și sa fiu optimista in continuare. Mi-am impus sa am numai gânduri bune in ceea ce privește viitorul pentru ca se spune ca dacă tu crezi cu tărie in ceva, acel ceva chiar se va întâmpla. Așa ca asta fac, doar ca sunt momente ca acesta, in care poate ca văd o anumită poza sau aud o melodie care îmi aduce aminte și ma descurajează pentru câteva clipe. Știu sigur ca o sa-mi revin in maxim jumătate de ora, am o voința mult prea mare in mine, doar ca acum știam ca am nevoie sa scriu ce simt.

Cred ca Dumnezeu m-a pus sa trec prin atât de multe lucruri ca sa ma pregătească pentru ceea ce urmează. Iar acum doar El știe cât de mult îmi doresc sa ii arat ca am învățat și ca asta este momentul pe care îl tot așteptăm. Văzusem o poza in care scria sfatul unei mame către fiica sa, aceasta ii spunea sa nu rămână niciodată cu bărbatul care o face sa tremure și sa-i bată inima mult prea tare, ci sa rămână cu cel care o liniștește. Eu nu prea sunt de acord. Eu îl vreau pe el, cel care ma face sa-mi fuga pământul de sub picioare când ii aud vocea aproape adormita, sau când doar sta lângă mine. Nu mai spun de ce simt când ma atinge, in momentul ăla simt cum îmi curge tot universul prin vene. Eu mereu am vrut o persoana care sa ma facă sa tremur și sa-mi bată inima mult prea tare. Pentru ca pentru persoanele acestea am putut sa simt intensitatea aceea maxima pe care o asociez fericirii. Așa ca ma tot rog sa fie asta momentul care o sa schimbe tot. Momentul pe care îl tot aștept. Acum vreau sa arat ca am învățat ceva din toate lucrurile prin care am trecut și ca nu au fost in zadar. Vreau sa se oprească la el. Și ma simt puțin, sau puțin mai mult, ipocrita și rea pentru ca îmi doresc asta. Pentru ca el tine la altcineva și este fericit alături de o alta fata. Așa ca o voi formula in așa fel încât sa nu ma simt ca o persoana care și-ar dori sa strice o relație. Mi-l doresc pe el. Dar nu acum. Mi-l doresc pe el când va ajunge ca mine. După ce va trece prin ce am trecut și eu și va învața cum sa fi matur și ce înseamnă cu adevărat sa ții la cineva. Nu spun ca îmi doresc sa sufere cum am suferit și eu. Spun doar ca îmi doresc sa-și trăiască viața, sa se plimbe, sa se distreze, sa iubească. Dar la final, sa se întoarcă la mine. Poate ca se va întâmpla asta, poate ca nu. Indiferent de cum ar fi, eu voi continua sa-mi doresc sa ne fie bine amândurora, in speranța ca poate intr-o buna zi, ne va fi bine împreuna.

Am ieșit in club

www.youtube.com/watch

Noaptea trecută am ieșit in sfârșit din casa, după aproape doua săptămâni. Ma rog, dacă nu pun la socoteala seara in care m-am întâlnit cu el, noaptea aia este specială, nu se clasează in categoria de ieșit in oraș.

Inițial nu aveam deloc starea necesară, cel puțin așa am crezut. Dar, odată ajunsă acolo, după ce m-am împrietenit cu un barman foarte amuzant și amabil și, după ce am constatat ca muzica este mult mai buna decât de obicei, m-am lăsat dusa de val și m-am simțit mult mai bine decât m-as fi așteptat. Pentru mine a fost o realizare foarte mare noaptea trecută, nu doar in privința distracției, ci și pentru ca, oricâte pahare de Cuba și shot-uri ale căror nume nu le cunosc, as fi consumat, nu l-am căutat. Recunosc, a fost foarte greu sa ma abțin si nu doar o data am fost la un pas de a face asta pentru ca fiecare celula din corpul meu tipa de dorul lui, dar am reușit, mi-am călcat pe inima și nu i-am dat niciun mesaj. Speram sa o facă el. Pentru ca știa unde sunt, nu a fost greu sa observ ca a văzut toate poveștile de pe Facebook. Probabil ca dacă nu s-ar fi uitat, i-as fi spus ceva, dar m-am gândit in felul următor: știe unde sunt, știe ca vreau sa vorbesc cu el, dacă i se face dor de mine, poate sa ma sune, eu mereu voi raspunde. Dacă citești asta, da, voiam sa te sun, dar am așteptat sa o faci tu. Asta ca sa nu-mi scoți ochii pentru ca nu am făcut-o, dacă mai ai de gând sa ma cauți vreodată.

Acum, in alta ordine de idei, pe la mijlocul nopții îmi veniseră niște idei pentru un eventual articol, dar când le-am citit in seara asta mi-am dat seama ca nu trebuie niciodată sa scriu sub influența alcoolului pentru ca nu-i a buna. Însă, m-a străfulgerat o alta idee acum foarte puțin timp. Mi-am setat playlist-ul pe modul aleatoriu și, când a început melodia pe care am atasat-o mai sus, mi-am dat seama ca de fapt nu sunt chiar așa puternica pe cât credeam eu. Singurul motiv pentru care am reușit sa ma abțin noaptea trecută a fost muzica. Sunt 100% sigura ca daca ar fi început la un moment dat melodia asta, m-as fi pierdut complet și l-as fi sunat. Noroc sau semn? Vom afla in curând probabil.

Dar cred ca este ok. Este in regula sa te pierzi când vine vorba de persoana la care ții. Nu ar mai fi vorba de sentimente dacă nu te-ai pierde când te-ai gândi la el, nu? Așa suntem noi, oamenii, ne pierdem in fata iubirii. Și mi se pare foarte frumos, sincer. Unii se prefac și se conving singuri ca sunt tari și ca nu sunt prea afectați și, uneori sunt atât de convingători încât aproape ca se cred cand spun asta. Dar eu aleg sa nu ma mint singura. Da, ma pierd când este vorba de el, tremur când stau lângă el, ce mai, tremur și când ii văd numele pe ecranul telefonului pentru ca numai gândul ca urmează sa ii aud vocea îmi înmoaie corpul complet. Dar, repet, îmi place. Iubesc senzația pe care o am când țin la cineva. Mai ales acum, când simt ca am învățat destul de multe lucruri încât sa pot sa ma bucur de aceasta senzație. Acum pot pur și simplu sa fiu fericita pentru ca simt. Chiar dacă nu vorbesc zilnic cu el si ne vedem mult mai rar decât as vrea, nu mai complic singura lucrurile. Pur si simplu ma bucur de viața, atunci când simt nevoia sa stau singura și sa citesc o carte de dragoste, asta fac, atunci când simt nevoia sa ies in club și sa ma distrez, fac asta. Nu mai complic nimic. Las lucrurile sa curgă de la sine pentru ca am învățat ca orice as încerca eu sa fac, este in zadar, nu pot schimba planul care deja este stabilit pentru mine. Așa ca doar ma bucur de viața, continui sa fiu optimista și sa cred ca lucruri bune se vor întâmpla in continuare, mai ales atunci când ma voi aștepta cel mai puțin, cum a fost mereu când a fost vorba despre el.

Îmi este dor de tine, dar te aștept, când vei fi pregătit pentru mine din nou, voi fi aici, fericita și mereu cu gândul la tine.

Crăciun fericit și ție

Crăciun fericit, dragule. Nu am mai apucat să-ți spun asta, știi foarte bine de ce. Nu știu dacă o sa citești asta, poate ca o vei face, dar sincer, in momentul asta, chiar nu ma mai interesează.

Sunt atât de nervoasa de doua zile, dar nu pe tine, pe mine. Pentru ca in ciuda a tot ceea ce ai făcut, singurul lucru la care ma pot gândi este ca nu ți-am urat „Crăciun fericit”. As fi preferat sa ma minți in continuare, măcar pentru câteva zile. Pentru ca nu suport gândul ca ma simt așa fix in perioada mea preferata a anului. As fi preferat sa trăiesc in minciuna măcar încă trei zile, sa ma știu fericita de Crăciun. Dar evident, nu s-a putut. Așa ca sunt nervoasa pe mine. Pentru ca este vina mea mai mult decât a ta. Pentru ca eu sunt aia care a crezut in tine și in ce mi-ai spus. Pentru ca sunt atât de proasta încât încă sper ca m-am înșelat și ca nu am înțeles eu bine. Încă sper ca in orice moment o sa ma suni și o să-mi oferi o explicație atât de buna încât o sa te cred și o sa fie totul bine.

Dar sper degeaba. Nu pentru ca nu ai putea sa ma convingi, dar pentru ca nu eu sunt persoana pentru care tu ai face asta. In timp ce tu ești cea mai importantă persoana pentru mine, situația nu se aplica și invers. Nu ma întreba de ce ești tu cel mai important pentru ca nu o sa știu sa îți răspund. Încă de când te-am cunoscut ma tot întreb asta, dar niciodată nu pot sa găsesc un motiv destul de bun. Și dacă eu singura nu îmi pot raspunde, atunci cum as putea să-ți răspund ție?

Este despre tine. Totul a ajuns sa fie despre tine in viața mea. Ma urăsc singura pentru asta pentru ca nu reușesc sa ma înțeleg. Am tot analizat și m-am tot gândit la ce ai făcut sa ma faci sa țin la tine și nu pot sa înțeleg. In afara unor replici pe care le-am mai auzit și de la alți băieți, dar care nu au avut impact atunci (deși ale lor poate ca erau sincere, pe când ale tale nu au fost), nu găsesc nimic special. Singurul lucru care îmi apare in cap când ma gândesc la asta, este fata ta. Nu mai știu ce trebuie sa înțeleg…

Ma simt rănită in atât de multe feluri acum. Îmi simt mândria rănită, demnitatea, încrederea, inima, tot. Parca m-ar fi bătut cineva, cred ca nici atunci nu as fi fost așa. Nu mai am răbdare pentru nimic, tot ce vreau sa fac este sa stau in pat și sa ma holbez la pereți. Dar nici asta nu pot sa fac pentru ca in secunda in care îmi permit sa gândesc, ma gândesc la tine. Așa ca încerc pe cât de mult pot să-mi ocup timpul cu ceva, orice. Doar sa nu ma gândesc. Serialele și filmele au devenit prietenii mei cei mai buni pentru ca ma ajuta sa uit. Noaptea stau treaza pana ma simt epuizata, doar ca sa știu ca in secunda in care pun capul pe perna adorm imediat și nu am timp sa îmi aduc aminte.

Este penibil, știu. Cum sa ții in halul asta la cineva cu care ai ieșit o singura data și cu care ai împărțit doar niște discuții la telefon in ore târzii ale nopții? Dacă as fi auzit asta la altcineva, cred ca as fi ras de prostia acelei persoane. Și uite totuși ca am făcut-o. Uite ca mi s-a întâmplat chiar mie. Îmi este rusine fata de mine, pentru ca am simțit-o. Au fost atâtea momente când îmi apăreau semne de întrebare imense in cap și am ales sa le ignor pe toate și sa îți acord prezumția de nevinovăție pe clar nu ai meritat-o.

Dar asta este. Am ajuns la concluzia ca inima mea este proasta și nu are buton de stop când este vorba de anumite persoane. Așa ca iert tot. Orice lucru pe care nu l-ai crezut nici tu probabil, atunci când l-ai spus. Orice gest urat, orice moment in care m-ai făcut sa simt ca nu sunt destul de buna. Poate ca nu sunt destul de buna pentru tine, cine știe? Eu cu siguranța nu, pentru ca nu ai vrut sa-mi explici nimic, te-ai prefăcut ca nu înțelegi. Iar eu nu te pot obliga sa vorbești cu mine. Îmi este de ajuns cât m-am umilit pana acum, nu o sa o mai fac de acum încolo. Nu o sa te mai caut, nu o sa te mai port conștient in gând. O sa te port in mine inconștient. O sa te port intr-un colț, intr-o cutie foarte bine împachetată, de unde nu vei mai putea sa ma atingi.

Vei fii acolo mereu, dar nu o sa te mai scot la suprafața. Nu pentru ca nu as vrea, dar pentru ca nu mai pot. Singura persoana care ar mai putea deschide acea cutie ești tu. Cred, sincer, ca nu vei face asta niciodată. Dar dacă vreodată vei vrea asta, o sa te las.

Eu nu o sa te mai caut. Pentru ca simt ca nu mai am ce sa spun mai mult de atât. Acum decizia este a ta. Știi ce simt, am făcut lucrul asta clar de mai multe ori. Dacă vreodată te vei decide ce vrei de la mine, anunța-ma. Voi fii aici, așteptând sa însemn ceva pentru tine. Dar dacă asta nu se va întâmpla niciodată, atunci, te rog, lasă-ma sa trec peste tine. Chiar dacă o sa-mi fie foarte greu, cum îmi este deja. Chiar dacă vor exista momente in care poate ca îmi va fii și mai dor de tine decât îmi este deja. Dacă știu un lucru despre mine, este ca sunt destul de puternica încât sa fac asta.

Crăciun fericit!

Nevoia de afecțiune

Fiecare dintre noi simte nevoia de afecțiune, de a fi iubit și de a ni se arăta că suntem importanți și contăm. De cele mai multe ori, simțim nevoia de toate aceste lucruri atunci când ne atașăm de o anumită persoană și, singurul lucru pe care ni-l dorim, este ca acea persoană să simtă la fel. Este tulburător, ce se întâmplă cu noi atunci când începem să dezvoltăm sentimente față de cineva. Întregul nostru corp îl dorește. Inima face bungee jumping de bucurie, considerându-l cea mai minunată persoană, cea mai frumoasă, creierul este fascinat de gândirea lui și își dorește și mai mult, vrea să-l descopere în profunzime, să-i afle chiar și cele mai ascunse gânduri, iar corpul tânjește cu fiecare fibră a sa după atingerea lui. Ochii devin orbi pentru orice altă persoană, gura nu mai știe să pronunțe alt nume decât al sau, iar urechile aud doar vocea sa, care provoacă fiori pe șira spinării, ori de câte ori aceasta spune lucrurile pe care inima le caută.

Deși iubesc toate aceste senzații pe care le-am enumerat mai sus, mai este ceva în plus, care de cele mai multe ori mă face să fiu cea slabă într-o relație. Eu iubesc să ofer afecțiune. Îmi face plăcere să arăt ce simt, să-i ofer chiar și luna de pe cer dacă asta își dorește. Dar cel mai important, îi ofer lucrul meu cel mai de preț…adică pe mine. Mă implic trup și suflet, 100%, oricât de mult pot, dar…asta doar dacă ajung la concluzia că acea persoană merită asta.

Eu nu sunt o ființă greu de înțeles. Ba chiar, sunt foarte simplă. Nu am nevoie de gesturi mărețe, de cadouri scumpe, sau de orice alt lucru insignifiant. Cu mine e ușor. Îmi arăți că îți pasă, vei primi înapoi înzecit. Pentru că așa sunt eu. Dau mai mult decât primesc. Și așa este mereu. Mereu dintre două persoane, una va da mai mult decât cealaltă. Și nu am nicio problemă cu asta, atâta timp cât nu sunt singura care oferă. Pentru că atunci nu mai este vorba de afecțiune. Atunci este vorba doar despre o persoană care profită de ce simte cealaltă. Iar ăsta, este unul dintre cele mai urâte lucruri pe care i le poți face unei alte ființe umane, după părerea mea. Pentru că nimeni nu merită să-și ofere sufletul pe gratis.

Sufletul e scump. Cere mult sacrificiu, multă iubire, multă muncă. E greu să obții sufletul unei alte persoane, întru totul. Există partea naivă, cea care se oferă încă de la primele dovezi de afecțiune, cea care nu poate face diferența între adevăr și minciună. Dar există și acea parte intangibilă. Cea pe care nu o poți atinge decât dacă îi dovedești că meriți să o atingi. Însă, odată ce ai făcut asta, acea persoana îți aparține în întregime.

Aș vrea să ating sufletul cuiva. Cu totul. Ăsta a fost mereu scopul meu, atunci când am ținut la cineva. Și am reușit, de două ori. Însă ceva s-a întâmplat pe drum. Ori nu am știut eu să-l păstrez, ori nu au fost menite să fie ale mele. Dar am luptat cât de mult am putut. Le-am arătat mereu ce simt, le-am oferit toată afecțiunea pe care am putut să o ofer și pe care o aveam în mine…în unele momente am senzația că am oferit chiar mult prea mult. Și nici așa nu e bine.

Eu nu suport să fiu sufocată. Da, este o senzație de nedescris când cineva îmi arată că se gândește la mine și că îi pasă, dar niciodată nu mi-a plăcut exagerarea acestor lucruri. Pentru că atunci când dai tot dintr-o dată…ce îți mai rămâne pentru următoarele dăți? E nevoie de timp, să convingi un suflet, dar cel mai important, e nevoie de perseverență în a arăta că îl meriți pe deplin.

Nimic nou

Nimic nou. Doar aceleași lucruri care s-au tot întâmplat pana acum. Ma simt și rece și fierbinte in același timp…o fi de la răceala.

Ieri am terminat „Elevul Dima dintr-a șaptea”. M-a tulburat foarte tare. M-a lăsat cu o senzație ciudata. Acum îmi dau seama se ce. Nu o merita. Dima nu a meritat-o pe Lotte. El nu a știut ce înseamnă iubirea, doar a crezut ca știe. Da, mi se pare un personaj foarte bine structurat, puternic, ambițios, care in aparenta ar fi mers chiar și pana in pânzele albe pentru lucrurile pe care și le dorea. Dar pentru ea nu a putut sa facă asta. Poate ca a fost din cauza vârstei. La 19 ani, se considera invincibil. Credea ca orice își va propune, va reuși. Și a luptat, într-adevăr pana la „ultima suflare” pentru visul sau. Păcat ca nu a făcut asta și pentru fata care și-ar fi dat și viața pentru el.

Mi se pare nedrept. Nu ar fi trebuit sa renunțe la ea când a regăsit-o, nu ar fi trebuit sa o lase sa se răzgândească, nu după ce i-a reaprins scânteia in suflet. Da, ea a spus ca nu ar fi fost la fel. Dar pe bune…asa suntem noi femeile! Avem instinctul de a renunța, pentru ca ne este frica sa nu avem parte de același final dezastruos ca prima data. Avem nevoie de voi, bărbații, sa ne arătați ca suntem nebune și ca nu va fii așa. Pentru ca noi suntem mai slabe, noi supra-analizam totul, ne trec prin cap toate scenariile posibile in care lucrurile merg prost. Și ne speriem și renunțam. Dar atunci trebuie ca voi sa interveniti. Sa ne spuneti „O sa fie bine”. De atât este nevoie.

Dima trebuia sa lupte pentru ea. Și nu ar fi fost o lupta grea. Pentru ca ea, deși a spus nu, sunt sigura ca tot pe el l-ar fi ales, doar dacă acesta i-ar fi demonstrat ca nu va fii la fel ca prima data, va fii mult mai frumos. In schimb, s-au mulțumit amândoi cu realitatea ce le-a fost impusă de către destin. Au ignorat ce au simțit unul pentru celălalt și și-au spus „Adio”.

Mi se pare tragic, sincer. Nu am înțeles niciodată și nici nu cred ca voi înțelege se ce se întâmpla asta. De ce unii oameni intra in viața noastră doar in vizita, nu ca sa și rămână. Și de ce rămân doar oamenii care nu trezesc in noi focul de care avem nevoie ca sa simțim cu adevărat ca trăim? Dima și Lotte s-au mulțumit cu mai puțin decât meritau. Pe de o parte, sunt consternata de decizia lor, pe de alta, ii înțeleg. Poate ca s-au temut nu de posibilitatea de a nu mai fii la fel, ci de a fii arsi chiar de focul ce încă ardea mistuitor înăuntrul lor.

Nu mai simt nimic. Doar dezamagire și o urma de regret, cauzată de prea mult sperat.