De ce nu am mai scris

M-a intrebat cineva recent de ce nu a mai primit mail-uri care il anuntau ca am postat. Si m-a pus pe ganduri…locul asta era jurnalul meu de suflet, de ce l-am abandonat?

Dar imi este prea greu sa analizez asta doar cu ajutorul gandurilor mele, asa ca o voi face aici. Ultimii doi ani din viata mea. Ce s-a intamplat?

Sa vedem, vara 2020. Cam in perioada in care inspiratia mea m-a lasat in sfarsit balta, si teoretic, si practic. M-am cufundat in munca, doar ca sa nu am timp sa ma gandesc la el. Si am fost atat de determinata sa o fac, incat am muncit 7/7, de dimineata pana seara, ceea ce chiar a ajutat pentru ca, tin minte ca intr-o seara, fara sa vreau mi-am adus aminte de el, si m-am surprins singura de cat de mult trecuse de cand ma gandisem la noi si la ce s-a intamplat.

Am inceput sa ma vad cu cineva in acea perioada, un barbat cu 11 ani mai mare decat mine care, la inceput, mi-a placut foarte mult, dar m-a speriat apoi nivelul de seriozitate pe care si-l dorea de la mine. In niciun caz nu eram pregatita pentru intemeierea unei familii atunci, voiam doar sa ma distrez. Asa ca, in toamna, i-am dat papucii, spus pe romaneste, intr-o dimineata. Venise la mine in seara aia, desi nu aveam deloc chef sa si dormim impreuna, voiam doar sa ne facem treaba si sa plece, dar whatever, am acceptat sa ramana. Apoi, dimineata, l-a sunat un prieten si l-am auzit ca i-a spus ca este la iubita lui, moment in care m-a lovit gandul ca nu vreau asta, ca nu imi place cum suna asta si, in dupa amiaza aia i-am spus „Gata”. Nu a luat-o prea bine si inca ma mai cauta din cand in cand, dar este degeaba.

Cum am spus, venise toamna deja. Ciudat ce repede trece timpul cand nu te gandesti la el. Problema mea atunci era ca munca se imputinase extrem de mult, ceea ce insemna ca aveam timp de gandit, iar asta nu era un lucru bun. Insa ma simteam in continuare motivata, simteam ca vreau sa reusesc pe cont propriu, ca vreau sa fiu singura si sa am grija de mine si de nevoile mele. Dar, asta nu a durat prea mult, pentru ca l-am cunoscut pe omul care m-a facut sa sufar mai tare decat oricare altul.

Am avut o relatie asa frumoasa, eram gand in gand mereu, ne completam unul pe altul, era parca prea frumos sa fie adevarat. Datorita lui am reusit sa scap temporar si de atacurile de panica ce imi faceau viata grea din primavara, dar vom vorbi despre asta mai tarziu. Deci, relatia perfecta, sau ceea ce credeam ca era relatia perfecta, s-a incheiat asa repede cum a si inceput. Si stiu! Stiu cum suna cand spun ca dupa el am suferit cel mai mult, dupa doar 3 saptamani impreuna, m-am judecat singura foarte mult timp pentru asta. Dar acum realizez ca nu a fost vorba doar despre el. Au fost toate sentimentele ignorate si adunate de-a lungul anilor, speranta ca in sfarsit sunt fericita, care a fost zdrobita atat de brutal.

Am simtit durerea aia mai tare decat am simtit iubirea vreodata. Acum stiu ce inseamna sa te doara inima. Stiu cum e sa o simti fizic, atat de tare incat sa cazi din picioare si sa nu te mai poti ridica. Stiu cum e sa il implori pe Dumnezeu sa te asculte si sa nu iti faca asta. Si stiu cum e si sa iti doresti cu adevarat sa mori, pentru ca simti ca nu mai suporti atata durere.

A fost cu siguranta cea mai urata perioada din toata viata mea. M-a aruncat intr-o depresie meschina pentru trei luni, timp in care abia daca m-am putut da jos din pat. Totul imi facea rau, nu puteam sa mananc, nu puteam sa zambesc, nu puteam nici sa ma dau jos din pat si sa ma spal. Plangeam zilnic, de la cele mai mici lucruri, seara mai ales. Oh, da, noptile erau oribile. Ajunsesem sa urasc linistea si singuratatea si totusi, nu puteam trage de mine sa fac ceva si sa-mi schimb situatia. Tot ce era in capul meu era ca asa voi fi mereu, singura, ca nimeni nu ma va iubi vreodata, pentru ca nu au ce sa iubeasca la mine, ca sunt urata, prea slaba, proasta, etc. M-am izolat de toata lumea, pentru ca oricum simteam ca nimeni nu ma mai suporta.

Pe la sfarsitul lunii ianuarie, am avut un moment de revelatie, in care mi-am spus ca trebuie sa imi revin. M-am mutat inapoi acasa, profitand de faptul ca aveam doua luni in care eram libera de la munca, si mi-am auto-implementat un program strict, de care m-am tinut cat de bine puteam. Ma trezeam in fiecare dimineata la ora patru, faceam sport pana la 6, apoi ma pregateam de facultate. Intram la cursuri la opt, dupa masa dormeam doua ore, seara invatam pana la opt, dupa care faceam inca o ora de sport, si la noua ma culcam. Asta, in combinatie cu o dieta super sanatoasa, m-au ajutat sa-mi revin si mi-au acordat iar incredere in mine. Incepuse in sfarsit sa-mi placa cum arat, dupa atatea ore de exercitii fizice.

Dar atacurile de panica nu incetasera, din contra, in februarie au devenit cel mai agresive de pana atunci. Ma epuizau fizic, daca indrazneam sa ies din casa si ajungea sa mi se faca rau, doua zile dupa asta nu ma puteam da jos din pat. Asa ca am decis sa merg la psihiatru. Si a fost, cred, cea mai buna decizie pe care am luat-o in viata mea. Eram un dezastru cand am ajus la ea. Chiar si inainte sa intru in cabinet am simtit ca mi se face rau. Cu vocea si tot trupul tremurand, i-am povestit viata mea si i-am cerut ajutorul. Am intrat imediat pe tratament cu pastile si psihoterapie saptamanala. Si ce proces a fost! Am aflat atat de multe lucruri despre mine, despre trecutul meu, lucruri pe care le-am ascuns mereu, traume din copilarie pe care am incercat sa le ascund, dar care inca traiau in mine si care ma ingrozeau fara sa realizez asta.

Am reusit sa trec peste tot. Sa ma accept pe mine, si, cel mai important, sa ma iubesc pe mine, si sa constientizez cate am de oferit, si ca merit sa fiu iubita. Si nu a durat mult, pana l-am cunoscut pe omul care ma face mai fericita decat mi-am imaginat vreodata. De aproape un an, am relatia la care am visat mereu, cu omul la care am visat mereu. Ma asculta, ma intelege, ma protejeaza, imi ofera mereu incredere in mine, si ma face sa simt ca pot face orice imi propun.

Asa ca da, acum sunt fericita, dar nu a fost un proces usor sa ajung aici. El, cel care mi-a fost inspiratie, si care m-a ranit atat de tare, lui ii datorez totul, pentru ca, daca nu ar fi fost el, probabil nu as fi ajuns niciodata la doctor si nu l-as fi cunoscut pe cel care imi face acum viata mai frumoasa.

Mult timp m-am blamat singura pentru ca l-am iubit. Mi-am spus ca nu merita asta, aproape ca regretam ca l-am cunoscut. Dar acum nu mai fac asta. Sunt recunoscatoare pentru el. Si nu voi regreta niciodata ca l-am iubit, pentru ca stiu ca acea iubire m-a facut sa fiu un om mai bun. Nu, nu am fost naiva, am fost indragostita, nu este acelasi lucru. Am vazut ceva in el, un potential imens. Si nu la modul egoist, am crezut cu adevarat ca, impreuna, am putea ajunge unde ne-am dorit mereu. Sunt recunoscatoare chiar si pentru suferinta adusa, pentru ca fara ea, probabil nu mi-as fi redescoperit pasiunea pentru scris.

Cand ma gandesc la el, imi vin in minte niste versuri : „I’ve spent all the love I saved, we were always a losing game”. Pentru ca da, m-a secatuit de iubire pentru o perioada foarte mare de timp, toata dragostea pe care o aveam, i-o oferisem lui. Poate ca nu in cel mai bun mod, stiu asta. Dar numai Dumnezeu stie cat de sigura eram in privinta lui. Iar acum, dupa doi ani, am reusit in sfarsit sa realizez ca aveam nevoie de asta, de el si ca, desi nu este omul pe care mi l-am imaginat in mintea mea de fata indragostita, o parte din mine va tine mereu la el, in memoria tuturor momentele in care m-a facut fericita, pe care aleg sa mi le aduc aminte cand ma gandesc la el.

Deci, da, nu am mai scris deoarece calatoria prin care am trecut a fost plina de suisuri si coborasuri, de momente in care ma simteam goala, si de momente in care aveam mintea atat de plina de ganduri incat imi era fizic imposibil sa aleg doar unele dintre ele pentru a le scrie. Dar mi-am revenit si, de ceva timp, lucrez la ceva ce imi doresc din suflet sa imi implineasca unul dintre cele mai mari visuri ale mele.

Suntem oameni. Cu totii gresim. Eu i-am iertat pe toti si pe toate, pentru ca nu vreau sa-mi patez sufletul cu sentimente negative. Sunt atat de linistita suflesteste, incat nu am nici cel mai mic dubiu ca orice lucru ni se intampla in viata asta are un rost, si ca tot ceea ce ne dorim, este complet realizabil.

Autor: happinesscomesfromwithinyou

Sunt doar o simpla persoana, ce nu doreste nimic mai mult decat sa fie fericita. Aștept mesaje, păreri, sau pur și simplu dacă simțiți nevoia de o simpla conversatie sau un sfat, pe Instagram: andracristina27

Un gând despre „De ce nu am mai scris”

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Creează-ți site-ul web cu WordPress.com
Începe
%d blogeri au apreciat: