Muzica

Sunt momente in care simt nevoia sa fiu trista. Nu înțeleg de ce, pur și simplu ma cuprinde un val de sentimente ce ma sufoca și singurul lucru pe care vreau sa îl fac este sa stau nemișcată și sa ma scufund in ele.

Atunci apelez la singurul lucru care ma poate ajuta in acel moment. Muzica. Ascult muzica trista și, pentru jumătate de ora, îmi permit sa simt tot. Și chiar ma ajuta. Nu știu ce m-aș fi făcut fără melodiile Irinei Rimes sau ale lui Carla’s Dreams in astfel de momente, pentru ca uneori, când nu pot sa explic ce simt, acestea o fac pentru mine mult mai bine decât as putea eu.

Vreau sa vorbesc despre una dintre acestea acum și despre ce simt atunci când o ascult. Cea care a fost pe repeat in ultimele zile este „Karma” de la Carla’s. Simt ca versurile sale descriu exact situația in care ma aflu acum, versuri ca „Suntem in lista neagră, unul la altul, fără șanse de mâine, Las un loc in suflet, loc de buna ziua”. Le simt mai mult decât as vrea pentru ca exact așa sunt eu cu el acum. Nu ne mai vorbim, nu mai exista nicio șansă, dar eu încă am lăsat un loc in suflet pentru el, in cazul in care se va decide sa se întoarcă și sa îl dea peste cap încă o data.

Dar exista și versuri pe care as vrea sa fiu destul de puternica încât sa pot sa mi le însușesc. „Nu-ți face griji, eu voi fi bine, Mi-e sete rău, dar nu de tine”. Sper ca intr-o buna zi sa pot spune asta, fără sa simt ca ma mint singura, sa pot spune ca nu el este cel de care îmi este sete și ca voi fi bine in lipsa lui.

Versurile din final, acelea sunt cele care ma dor cel mai tare, pentru ca uneori am senzația ca sunt scrise special pentru noi doi. „Nu l-ai stins, eu nu știu de ce, L-ai lăsat sa ardă încet”. Este exact ce ai făcut tu. Ai aprins un foc in mine pe care l-ai lăsat sa se consume singur, iar eu habar nu am de ce ai făcut asta, când ar fi fost mult mai simplu pentru amândoi sa-l stingi când încă nu era destul de puternic încât sa ardă ultimele părți vii din mine.

Ma simt agitata azi, lipsită de inspirație, dar in același timp simt și o nevoie constanta de a scrie. Voi lasă aici o lista cu melodiile mele preferate in astfel de momente, in speranța ca dacă exista cineva care simte aceleași lucruri, le va asculta și se va simți puțin mai bine după aceea.

Halsey-Without me

Mark Stam-Vina mea

Minelli-Haos

Nane-La piept

Vanotek-Back to me

Liviu Teodorescu-Scris in stele

Dean Lewis-Be alright

Nicole Cherry-Ceasul

The Motans-Tu

Kaleo-I can’t go in without you

Sam Smith-Too good at goodbyes

Snow Patrol-Chasing cars

Lord Huron-The night we met

Flo-Am amintiri

Smiley-Vals

Carla’s Dreams-Karma, Praf de stele

Irina Rimes-Nu știi tu sa fi bărbat, Sarea de pe rana, Dorule, Ce se întâmpla doctore, Beau, In locul meu

Ghid de supravietuire, partea a III-a

Reclame

Replica de “prea târziu”

Cred cu tărie ca nu sunt singura căreia i se întâmplă asta. După aproape orice argument, sau pur și simplu după o conversatie normala, îmi apar in cap peste câteva ore o sumedenie de replici mult mai bune pe care as fi putut sa le spun.

In momentul de fata, trei cuvinte mi se tot plimba prin minte și nu îmi dau pace. „Nu, nu înțelegi”. Asta ar fi trebuit sa spun, din cauza acestor cuvinte simt ca ultima conversatie cu el este neîncheiată.

Mi se pare foarte amuzant, sincer, comportamentul bărbaților (sau ar trebui sa spun, băieților) din ziua de azi. Când ma gândesc la asta, îmi vine in cap o întâmplare prin care am trecut când eram la grădinița, pe care o voi povesti ca sa ma fac mai bine înțeleasă. Am plecat împreuna cu educatoarea și colegii mei sa vizitam un punct de atracție din orașul nostru, la doar doua străzi distanță de grădinița. Dar, fiind copii și fiind la vârsta la care tot ce voiam era sa ne jucam și sa facem prostii fără a realiza gravitatea lor, ne-am plictisit repede de acea excursie și, ne-a venit o idee ce noua ni s-a părut foarte buna la momentul respectiv. „Ce-ar fi dacă am pleca de aici și ne-am întoarce singuri la grădinița?” Nu eram departe, cum am mai spus, așa ca am plecat. O ora mai târziu, când am fost găsiți de o educatoare ce probabil ca urma sa leșine de frica pentru ca a pierdut patru copii, ne-am dat seama(in mare parte) ce am făcut și cât de greșit a fost. Acum, de ce am povestit asta? Pentru ca așa văd eu băieții in ziua de azi. Niște copii de grădinița. La fel de curajoși și încrezători in ei când este vorba de cucerirea unei fete, fără nicio problema sa minta atâta timp cât își vor îndeplini scopul, dar…când este momentul sa ofere o explicație, tăcerea este singurul răspuns pe care îl pot da. Sau, dacă ești norocoasa, îți vor oferi doua, maxim trei cuvinte, doar ca sa te simți puțin mai bine.

Asta a făcut și el. Când a fost momentul să-mi ofere o explicație, s-a prefăcut ca nu știe despre ce vorbesc. „Adică?”, „In legătura cu ce?”, asta a fost tot ce am primit, doar pentru ca la sfârșit sa îmi spună ca ma înțelege. Și tocmai de aceea, acum regret ca nu i-am spus „Nu, nu înțelegi.” Dar o spun acum. Ma descarc aici. Pentru ca este tot aia. Chiar dacă i-as fi spus-o lui, nu ar fi făcut nicio diferența. Deci, nu. Nu înțelegi. Pentru ca dacă ai fi înțeles, nu ai mai fii făcut-o. Dacă ai fii înțeles și ai fii știut cum este, nu ai fii făcut un alt om sa treacă prin așa ceva. Nu înțelegi, nici de departe. Te prefaci ca înțelegi, probabil in speranța ca o sa ma satur și o sa spun „Gata”. Dar eu nu o sa spun așa ceva pentru ca sunt mult prea slaba.

Eu te las. Te iert, pentru ca nu vreau sa încep noul an cu sufletul pătat. Din cauza ta, acum trebuie sa-l bag in mașina de spălat și sa-l dau peste cap din nou, doar ca sa-l curăț de tine, dar voi face asta pentru ca nu am alta soluție. Sunt multe alte lucruri pe care as mai fii vrut sa le spun, și probabil ca le-as fii spus dacă as fii știut ca vor schimba ceva, dar nu o vor face. Pentru ca tu încă ești la gradinita și încă ești de părere ca nu este nimic greșit sa pleci fără sa anunți. Iar asta nu este problema mea, fiind ca am învățat ca nu poți schimba o persoana, oricât de mult ai încerca.

E ok, te înțeleg, ții la altcineva, cine sunt eu sa ma bag? Eu nu o sa bat cu pumnul in masa și nu o sa spun „Nu! Tu mie mi-ai spus ca ții la mine, așa ca tu cu mine vei fii!” Nu. Nu o sa fac asta. Cine știe, poate așa a fost sa fie. Eu una nu simt ca am pierdut nimic, din contra, am mai învățat încă ceva despre viața și despre cum trebuie sa o trăiesc. Tu, in schimb…nu voi spune ca ai pierdut o persoana frumoasa sau deșteaptă sau orice alt compliment pe care as putea sa mi-l fac singura, pentru ca nu sunt atât de narcisista. Tu ai pierdut doar respectul acelei persoane. Și deși poate ca tie nu ți se pare ceva atât de important acum, sfatul meu este sa încerci sa schimbi ceva la tine ca si persoana, pentru ca este destul de grav sa ajungi la vârsta asta și sa nu fii destul de matur încât sa apreciezi respectul pe care cineva ți-l poarta și sa nu te intereseze dacă l-ai pierdut sau nu.

Nu înțelegi, dar sper ca intr-o zi o vei face. Nu pentru mine, dar pentru toate celelalte persoane ce îți vor intra in viața, sper din suflet ca pe ele le vei respecta mai bine decât ai făcut-o cu mine.

Ghid de supraviețuire, partea a II-a.

Cele cinci stadii ale durerii

Elisabeth Kubler-Ross spune ca exista cinci stadii ale durerii.

1. Negarea;

2. Mânia;

3. Negocierea;

4. Depresia;

5. Acceptarea.

Are totala dreptate. Fiecare dintre noi trece prin aceste stadii măcar o data in viața. Fie ca este vorba despre un eșec pe plan profesional, fie ca este vorba despre o despărțire, sau pur și simplu pentru ca un lucru pe care îl doream foarte mult nu s-a întâmplat, cu toții am simțit aceste stări, exact in ordinea data.

Se aplica cel mai bine in cazul unei despărțiri, într-adevăr. Poate dura o ora, sau poate dura un an, este nevoie sa le simțim pe toate pentru a putea spune ca am trecut peste.

Eu am trecut prin ele de câteva ori deja, in mare parte stiu la ce sa ma aștept și cum voi reacționa la fiecare. Momentan ma aflu la al doilea stadiu, cel in care sunt furioasa pe el pentru ce mi-a făcut, pentru ca a ales pe altcineva in locul meu. Dar voi încerca sa le iau pe fiecare in parte in acest articol. Voi povesti din experiența mea personală cum se manifesta fiecare și, mai ales, cum sa trecem cât mai ușor posibil prin ele.

Primul stadiu. Negarea. Acesta apare foarte devreme, uneori chiar inainte ca totul sa se termine. In cazul meu, așa este. Am simțit negarea in timpul ultimei discuții cu el, și i-am spus-o și lui. „Nu-mi vine sa cred.” Și chiar nu îmi venea sa cred, ca omul pentru care am început sa am sentimente a profitat de asta, pentru propriul sau amuzament. Acesta este momentul in care nu poți sa concepi ce se întâmpla, îți impui singur sa nu crezi ca este adevărat, pentru ca știi ca in secunda in care ai acceptat asta, totul s-a terminat. După părerea mea, este cel mai greu, mai greu chiar și decât Depresia, pentru ca este nevoie de foarte multă putere din partea cuiva sa treacă peste el și sa accepte realitatea in care toate speranțele pe care le-a nutrit pana in acel moment, au fost ucise de persoana care le-a dat viața.

Al doilea stadiu. Mânia. Furia. Este cel in care ma aflu acum și, dacă e sa fim puțin masochiști, stadiul meu preferat. Este momentul in care te simți puternic, in care spui „La naiba cu el! Nu știe ce a pierdut!” Este momentul in care totul este despre tine, nu despre el. In punctul asta, el este doar un fraier care nu a putut sa vadă ce era chiar in fata ochilor săi, adică o persoana care ar fi făcut orice pentru el. Deși te simți nervos și rănit, in același timp, simți o energie atât de mare încât ar putea sa te consume cu totul. Și chiar o va face, putin mai târziu.

Al treilea stadiu. Negocierea. Acum simți ca începi sa pierzi puterea pe care o simțeai cu doar puțin timp înainte. Îți faci planuri, încerci sa găsești o metoda sa nu suferi, sa fie totul bine. Nu mai ești nervos pe acea persoana care te-a rănit, ci începi sa vezi „the big picture”. Analizezi totul in amănunt. Observi greselile amândurora și toate evenimentele care au făcut ca viața ta sa ajungă in acest punct. Îți apar idei despre cum ai putea totuși sa te întorci sau sa-l faci sa se întoarcă, speranțele încep sa ia naștere din nou și le simți permanent in tine, ca niște copii ce te îndeamnă sa intri in jocul lor măcar încă o data.

Al patrulea stadiu. Depresia. Acum te simți trist. Toată lumea se prăbușește in jurul tău. Cerul cade peste tine. Ai ajuns in ochiul uraganului, unde este o liniște mormântală, la fel ca in sufletul tău. Speranțele au murit din nou, nu au făcut fata vântului prea puternic. Plângi, zbieri, implori cerurile sa te ajute și sa nu te mai lase sa suferi pentru ca te doare mult prea tare. Ai senzația ca nu vei mai fii fericit vreodată, ca vei rămâne singur mereu și ca dacă nu e El, nu e nimeni. Simți ca nu vei mai iubi vreodată pe altcineva, ca ai consumat toată portia pentru cineva care era deja satul. Inima ta îți părăsește corpul, iar in locul in care a stat pana acum, simti doar durere. Te sufoca. Este atât de intensa încât devine fizica. Îți simți tot corpul lipsit de energie, însă ceva din pieptul tău doare atât de tare încât îți este frica sa te miști.

Al cincilea stadiu. Acceptarea. Soarele răsare din nou. Corpul tău prinde viața. Inima s-a întors din vacanța mai puternica decât atunci când a plecat și este pregătită sa o ia de la capăt. Te simți ca un veteran de război. Ai rămas lovită, cu niște cicatrici care îți vor aduce mereu aminte de lucrurile prin care ai trecut, dar care îți aduc aminte in mod constant cel mai important lucru, și anume ca ai supraviețuit. Sunt genul acela de cicatrici care te fac mai frumoasa și mai puternica. Pentru ca acum cunosti durerea și știi cum sa te lupți cu ea. Știi ca nu te poate ucide, ci ca tu ești destul de puternica încât sa o distrugi pe ea. Pentru ca ai trecut peste. Ai lăsat in urma tot, ai plâns, ai suferit, dar ți-ai revenit, iar acum ești pregătită pentru viața ce te așteaptă, indiferent ca El nu va mai face parte din ea. Vezi totul ca pe o lecție din care ai învățat ceva esențial. Te-ai invatat pe tine.

Asta este părerea mea despre cele cinci stadii ale durerii. Sunt sigura ca nu se aplica la fel tuturor. Poate ca sunt unele persoane pentru care durerea este atât de intensa încât nu pot trece peste negare, sau poate ca sunt unele persoane mult prea puternice, care nici măcar nu le simt. Fiecare trece peste in modul sau. Eu una aleg sa-mi fac o Cuba Libre, sa fumez o tigara și sa scriu, sperând ca suferința mea poate fii o lecție pentru altcineva, care poate ca in momentul asta sta singur in ochiul uraganului.

Ghid de supraviețuire, partea I.

Ghid de supraviețuire

Noapte. Ora 4. Sau ar trebui sa spun dimineața? Irelevant. Tot ce contează este ca atunci mi-a venit o idee ce îmi va ocupa destul de mult timp, dar pe care voi face tot posibilul sa o pun in practica.

„Ghid de supraviețuire”. Asta este numele proiectului pe care vreau sa îl încep aici, singurul loc unde simt ca ar conta. Nu ma refer la supraviețuirea in jungla sau in desert, nu. Ma refer la cu totul altceva. Cum poți sa trăiești in continuare, atunci când simți ca mori pe dinăuntru? Asta voi încerca sa aflu, și vreau sa o împărtășesc cu toți cei care își rup cinci minute din zi, pentru a a-mi citi gândurile.

Eu nu sunt o experta. Dar nu sunt nici începătoare când vine vorba de inimi frânte, dezamăgiri, drama și toate cele. Am pierdut mult mai multe persoane in ultimii ani decât alții intr-o viața. Așa ca știu câte ceva despre cum poți sa treci prin asta.

Ultima pierdere m-a lovit mai tare decât m-aș fii așteptat. Singurul lucru care ma ajuta in momentul de fata este ca am prevazut-o și cred ca, intr-un fel, subconștientul meu s-a pregătit din timp pentru ea. Dar nu despre asta vreau sa scriu acum. Despre asta voi scrie in următoarele articole. Plănuiesc sa îmi transform blogul intr-un jurnal electronic pentru următoarea perioada, nu știu exact cât timp, probabil cât va fii nevoie ca sa pot spun ca mi s-a eliberat inima de el.

Sper sa ma ajute. Sper ca, prin scris, sa ma descopăr pe mine din nou. Sper sa ajute și alte persoane, deși ma rog sa nu fie nevoie, pentru ca nu as dori nimănui sa treacă prin așa ceva. Dar, dacă exista și altcineva la fel de ghinionist ca mine, ia un loc și citește, poate te va ajuta sa te simți puțin mai bine. 🙂

Crăciun fericit și ție

Crăciun fericit, dragule. Nu am mai apucat să-ți spun asta, știi foarte bine de ce. Nu știu dacă o sa citești asta, poate ca o vei face, dar sincer, in momentul asta, chiar nu ma mai interesează.

Sunt atât de nervoasa de doua zile, dar nu pe tine, pe mine. Pentru ca in ciuda a tot ceea ce ai făcut, singurul lucru la care ma pot gândi este ca nu ți-am urat „Crăciun fericit”. As fi preferat sa ma minți in continuare, măcar pentru câteva zile. Pentru ca nu suport gândul ca ma simt așa fix in perioada mea preferata a anului. As fi preferat sa trăiesc in minciuna măcar încă trei zile, sa ma știu fericita de Crăciun. Dar evident, nu s-a putut. Așa ca sunt nervoasa pe mine. Pentru ca este vina mea mai mult decât a ta. Pentru ca eu sunt aia care a crezut in tine și in ce mi-ai spus. Pentru ca sunt atât de proasta încât încă sper ca m-am înșelat și ca nu am înțeles eu bine. Încă sper ca in orice moment o sa ma suni și o să-mi oferi o explicație atât de buna încât o sa te cred și o sa fie totul bine.

Dar sper degeaba. Nu pentru ca nu ai putea sa ma convingi, dar pentru ca nu eu sunt persoana pentru care tu ai face asta. In timp ce tu ești cea mai importantă persoana pentru mine, situația nu se aplica și invers. Nu ma întreba de ce ești tu cel mai important pentru ca nu o sa știu sa îți răspund. Încă de când te-am cunoscut ma tot întreb asta, dar niciodată nu pot sa găsesc un motiv destul de bun. Și dacă eu singura nu îmi pot raspunde, atunci cum as putea să-ți răspund ție?

Este despre tine. Totul a ajuns sa fie despre tine in viața mea. Ma urăsc singura pentru asta pentru ca nu reușesc sa ma înțeleg. Am tot analizat și m-am tot gândit la ce ai făcut sa ma faci sa țin la tine și nu pot sa înțeleg. In afara unor replici pe care le-am mai auzit și de la alți băieți, dar care nu au avut impact atunci (deși ale lor poate ca erau sincere, pe când ale tale nu au fost), nu găsesc nimic special. Singurul lucru care îmi apare in cap când ma gândesc la asta, este fata ta. Nu mai știu ce trebuie sa înțeleg…

Ma simt rănită in atât de multe feluri acum. Îmi simt mândria rănită, demnitatea, încrederea, inima, tot. Parca m-ar fi bătut cineva, cred ca nici atunci nu as fi fost așa. Nu mai am răbdare pentru nimic, tot ce vreau sa fac este sa stau in pat și sa ma holbez la pereți. Dar nici asta nu pot sa fac pentru ca in secunda in care îmi permit sa gândesc, ma gândesc la tine. Așa ca încerc pe cât de mult pot să-mi ocup timpul cu ceva, orice. Doar sa nu ma gândesc. Serialele și filmele au devenit prietenii mei cei mai buni pentru ca ma ajuta sa uit. Noaptea stau treaza pana ma simt epuizata, doar ca sa știu ca in secunda in care pun capul pe perna adorm imediat și nu am timp sa îmi aduc aminte.

Este penibil, știu. Cum sa ții in halul asta la cineva cu care ai ieșit o singura data și cu care ai împărțit doar niște discuții la telefon in ore târzii ale nopții? Dacă as fi auzit asta la altcineva, cred ca as fi ras de prostia acelei persoane. Și uite totuși ca am făcut-o. Uite ca mi s-a întâmplat chiar mie. Îmi este rusine fata de mine, pentru ca am simțit-o. Au fost atâtea momente când îmi apăreau semne de întrebare imense in cap și am ales sa le ignor pe toate și sa îți acord prezumția de nevinovăție pe clar nu ai meritat-o.

Dar asta este. Am ajuns la concluzia ca inima mea este proasta și nu are buton de stop când este vorba de anumite persoane. Așa ca iert tot. Orice lucru pe care nu l-ai crezut nici tu probabil, atunci când l-ai spus. Orice gest urat, orice moment in care m-ai făcut sa simt ca nu sunt destul de buna. Poate ca nu sunt destul de buna pentru tine, cine știe? Eu cu siguranța nu, pentru ca nu ai vrut sa-mi explici nimic, te-ai prefăcut ca nu înțelegi. Iar eu nu te pot obliga sa vorbești cu mine. Îmi este de ajuns cât m-am umilit pana acum, nu o sa o mai fac de acum încolo. Nu o sa te mai caut, nu o sa te mai port conștient in gând. O sa te port in mine inconștient. O sa te port intr-un colț, intr-o cutie foarte bine împachetată, de unde nu vei mai putea sa ma atingi.

Vei fii acolo mereu, dar nu o sa te mai scot la suprafața. Nu pentru ca nu as vrea, dar pentru ca nu mai pot. Singura persoana care ar mai putea deschide acea cutie ești tu. Cred, sincer, ca nu vei face asta niciodată. Dar dacă vreodată vei vrea asta, o sa te las.

Eu nu o sa te mai caut. Pentru ca simt ca nu mai am ce sa spun mai mult de atât. Acum decizia este a ta. Știi ce simt, am făcut lucrul asta clar de mai multe ori. Dacă vreodată te vei decide ce vrei de la mine, anunța-ma. Voi fii aici, așteptând sa însemn ceva pentru tine. Dar dacă asta nu se va întâmpla niciodată, atunci, te rog, lasă-ma sa trec peste tine. Chiar dacă o sa-mi fie foarte greu, cum îmi este deja. Chiar dacă vor exista momente in care poate ca îmi va fii și mai dor de tine decât îmi este deja. Dacă știu un lucru despre mine, este ca sunt destul de puternica încât sa fac asta.

Crăciun fericit!

Nevoia de afecțiune

Fiecare dintre noi simte nevoia de afecțiune, de a fii iubit și de a ni se arată ca suntem importanți și contăm. De cele mai multe ori, simțim nevoia de toate aceste lucruri atunci când ne atașam de o anumită persoana și, singurul lucru pe care ni-l dorim, este ca acea persoana sa simtă la fel. Este tulburător, ce se întâmplă cu noi atunci când începem sa dezvoltăm sentimente fata de cineva. Întregul nostru corp îl dorește. Inima face bungee jumping de bucurie, considerându-l cea mai minunata persoana, cea mai frumoasa, creierul este fascinat de gândirea lui și își dorește și mai mult, vrea sa-l descopere in profunzime, sa-i afle chiar și cele mai ascunse gânduri, iar corpul tânjește cu fiecare fibra a sa după atingerea lui. Ochii devin orbi pentru orice alta persoana, gura nu mai știe sa pronunțe alt nume decât al sau, iar urechile aud doar vocea sa, care provoacă fiori pe șira spinării, ori de câte ori aceasta spune lucrurile pe care inima le caută.

Deși iubesc toate aceste senzații pe care le-am enumerat mai sus, mai este ceva in plus, care de cele mai multe ori ma face sa fiu cea slaba intr-o relație. Eu iubesc sa ofer afecțiune. Îmi face plăcere sa arat ce simt, sa-i ofer chiar și luna de pe cer dacă asta își dorește. Dar cel mai important, ii ofer lucrul meu cel mai de preț…adică pe mine. Ma implic trup și suflet, 100%, oricât de mult pot, dar…asta doar dacă ajung la concluzia ca acea persoana merita asta.

Eu nu sunt o ființa greu de înțeles. Ba chiar, sunt foarte simpla. Nu am nevoie de gesturi mărețe, de cadouri scumpe, sau de orice alt lucru insignifiant. Cu mine e ușor. Îmi arați ca îți pasa, vei primi înapoi înzecit. Pentru ca așa sunt eu. Dau mai mult decât primesc. Și așa este mereu. Mereu dintre doua persoane, una va da mai mult decât cealaltă. Și nu am nicio problema cu asta, atâta timp cât nu sunt singura care oferă. Pentru ca atunci nu mai este vorba de afecțiune. Atunci este vorba doar despre o persoana care profita de ce simte cealaltă. Iar ăsta, este unul dintre cele mai urate lucruri pe care i le poți face unei alte ființe umane, după părerea mea. Pentru ca nimeni nu merita sa-și ofere sufletul pe gratis.

Sufletul e scump. Cere mult sacrificiu, multă iubire, multă munca. E greu sa obții sufletul unei alte persoane, intru totul. Exista partea naiva, cea care se oferă încă de la primele dovezi de afecțiune, cea care nu poate face diferența între adevăr și minciuna. Dar exista și acea parte intangibila. Cea pe care nu o poți atinge decât dacă ii dovedești ca meriți sa o atingi. Însă, odată ce ai făcut asta, acea persoana îți aparține in întregime.

As vrea sa ating sufletul cuiva. Cu totul. Asta a fost mereu scopul meu, atunci când am ținut la cineva. Și am reușit, de doua ori. Însă ceva s-a întâmplat pe drum. Ori nu am știut eu sa-l păstrez, ori nu au fost menit sa fie al meu. Dar am luptat cât de mult am putut. Le-am arătat mereu ce simt, le-am oferit toată afecțiunea pe care am putut sa o ofer și pe care o aveam in mine…in unele momente am senzația ca am oferit chiar mult prea mult. Și nici așa nu e bine.

Eu nu suport sa fiu sufocata. Da, este o senzație de nedescris când cineva îmi arată ca se gândește la mine și ca ii pasa, dar niciodată nu mi-a plăcut exagerarea acestor lucruri. Pentru ca atunci când dai tot dintr-o data…ce îți mai rămâne pentru următoarele dați? E nevoie de timp, sa convingi un suflet, dar cel mai important, e nevoie de perseverenta in a arată ca îl meriți pe deplin.

Nimic nou

Nimic nou. Doar aceleași lucruri care s-au tot întâmplat pana acum. Ma simt și rece și fierbinte in același timp…o fi de la răceala.

Ieri am terminat „Elevul Dima dintr-a șaptea”. M-a tulburat foarte tare. M-a lăsat cu o senzație ciudata. Acum îmi dau seama se ce. Nu o merita. Dima nu a meritat-o pe Lotte. El nu a știut ce înseamnă iubirea, doar a crezut ca știe. Da, mi se pare un personaj foarte bine structurat, puternic, ambițios, care in aparenta ar fi mers chiar și pana in pânzele albe pentru lucrurile pe care și le dorea. Dar pentru ea nu a putut sa facă asta. Poate ca a fost din cauza vârstei. La 19 ani, se considera invincibil. Credea ca orice își va propune, va reuși. Și a luptat, într-adevăr pana la „ultima suflare” pentru visul sau. Păcat ca nu a făcut asta și pentru fata care și-ar fi dat și viața pentru el.

Mi se pare nedrept. Nu ar fi trebuit sa renunțe la ea când a regăsit-o, nu ar fi trebuit sa o lase sa se răzgândească, nu după ce i-a reaprins scânteia in suflet. Da, ea a spus ca nu ar fi fost la fel. Dar pe bune…asa suntem noi femeile! Avem instinctul de a renunța, pentru ca ne este frica sa nu avem parte de același final dezastruos ca prima data. Avem nevoie de voi, bărbații, sa ne arătați ca suntem nebune și ca nu va fii așa. Pentru ca noi suntem mai slabe, noi supra-analizam totul, ne trec prin cap toate scenariile posibile in care lucrurile merg prost. Și ne speriem și renunțam. Dar atunci trebuie ca voi sa interveniti. Sa ne spuneti „O sa fie bine”. De atât este nevoie.

Dima trebuia sa lupte pentru ea. Și nu ar fi fost o lupta grea. Pentru ca ea, deși a spus nu, sunt sigura ca tot pe el l-ar fi ales, doar dacă acesta i-ar fi demonstrat ca nu va fii la fel ca prima data, va fii mult mai frumos. In schimb, s-au mulțumit amândoi cu realitatea ce le-a fost impusă de către destin. Au ignorat ce au simțit unul pentru celălalt și și-au spus „Adio”.

Mi se pare tragic, sincer. Nu am înțeles niciodată și nici nu cred ca voi înțelege se ce se întâmpla asta. De ce unii oameni intra in viața noastră doar in vizita, nu ca sa și rămână. Și de ce rămân doar oamenii care nu trezesc in noi focul de care avem nevoie ca sa simțim cu adevărat ca trăim? Dima și Lotte s-au mulțumit cu mai puțin decât meritau. Pe de o parte, sunt consternata de decizia lor, pe de alta, ii înțeleg. Poate ca s-au temut nu de posibilitatea de a nu mai fii la fel, ci de a fii arsi chiar de focul ce încă ardea mistuitor înăuntrul lor.

Nu mai simt nimic. Doar dezamagire și o urma de regret, cauzată de prea mult sperat.