Nu este nevoie de o explicație

Nu înțeleg de ce sunt așa. In sine, nu este și nu fac un lucru rău. Pentru ca nu este rău sa te simți bine, viu, plin de energie. Așa ca, teoretic, nu este nimic greșit, nu? Avem doar o viața, de ce sa o complicam și sa nu ne bucurăm de lucrurile care ne fac fericiti?

El ma face fericita. Nu este o stare constanta, dar atunci când este prezenta, este destul de puternica încât sa nu conteze restul momentelor, când tânjesc după el. Îmi umple golurile, face ca nimic altceva sa nu mai conteze. Sunt putine lucruri sau persoane care ma fac sa ma simt vie. In majoritatea timpului, simt ca doar exist, nimic nu ma mulțumește pentru ca mereu vreau mai mult, vreau totul sau nimic. Dar cu el este altfel. El este singura excepție, pentru ca nu îmi oferă totul, dar când sunt in brațele sale ma simt mai plină de viața decât m-am simțit vreodată. Este contradictoriu, intr-un fel foarte ciudat, dar și plăcut.

Eram in autobuz, la 6 dimineața, când am scris fragmentele de mai sus. Pur și simplu am simțit nevoia sa scot asta din mine. De obicei încerc sa găsesc un sens in ceea ce scriu, dar de data asta, in timp ce ma gândeam la un titlu pentru articol, mi-am dat seama ca nu este nevoie, pur și simplu asta simt și nu trebuie sa ma explic. Așa ca, as vrea sa încep un nou proiect. Am constat ca de foarte multe ori noi, oamenii, analizam mult prea mult motivele pentru care suntem fericiti, atât de mult încât ajungem sa ne întristăm singuri, pentru ca găsim defecte inexistente, sau pe care nu trebuie sa le luam in considerare. Așa ca, voi încerca sa postez in fiecare zi câte un motiv extrem de simplu, dar foarte important, pentru care trebuie sa fim fericiti, sa zâmbim și sa ne bucurăm de viața. Suntem pe acest pământ pentru o perioada foarte scurta de timp, de ce sa nu profitam și sa ne simțim cât de bine putem?

Enjoy!

Reclame

I’m back!

Cred ca mi-a ajuns aceasta vacanța de la lume. Teoretic vorbind, pentru ca nu a fost chiar o „vacanța”, ci doar o foarte mare lipsa de energie și de inspirație. In ultimii ani, luna Martie a fost aproape mereu luna in care nu sunt in stare de nimic, iar anul acesta nu a făcut excepție. De aproape doua săptămâni îmi tot propun sa fac anumite lucruri, dar mereu sfarsesc in pat, uitându-ma la filme, fără sa fac nimic productiv. O sa iau faptul ca scriu ca pe un început, sper sa ma țin de cuvant și sa duc la capăt și restul lucrurilor pe care trebuie sa le îndeplinesc. Am mai multe lucruri despre care vreau sa scriu, așa ca o voi lua cu începutul.

SuperBlog 2019. In articolul precedent am scris ca voi participa, dar odată ce am fost acceptata și am văzut temele despre care ar trebui sa fie articolele, am decis ca nu este pentru mine. Nu am nimic împotriva acestui concurs, le urez succes celor care participa, dar consider ca nu este potrivit pentru mine, deoarece nu am de gând sa îmi folosesc blogul pentru a face reclama anumitor companii sau produse. Acest blog este despre mine, despre ce simt, despre ce mi se întâmpla și cum îmi afectează asta viața de zi cu zi, pur și simplu nu se potrivește cu tematica respectiva.

Al doilea lucru despre care vreau sa scriu și pe care îl voi detalia, sper, in viitor. Îmi propusesem ca pe 10 Martie sa dedic un articol mamei mele, care ar fi trebuit sa își serbeze ziua de naștere in acea zi. Voi spune datorită, nu din cauza unor întâmplări, pentru ca motivul pentru care nu am putut sa scriu atunci nu a fost lipsa de energie sau inspirație, ci deoarece am avut o zi destul de plină și destul de frumoasa încât sa uit pentru câteva momente de faptul ca nu mai este aici. Dar îmi propun in continuare sa îmi rup o ora sau cât va fi nevoie și sa scriu despre ea, pentru ca mi se pare un mod foarte frumos de a o comemora.

Al treilea, și ultimul lucru, cel care m-a făcut sa iau o pauza și sa scriu. Motivul pentru care nu am mai fost activa este destul de ciudat, sincer, nici eu nu prea îl pot explica. Nu mi s-a întâmplat nimic rău, care sa ma facă sa ma distanțez de lume, pur și simplu nu m-am simțit eu in stare de nimic in aceasta perioada. Inițial mi-am petrecut tot timpul in pat, singura, fără sa vorbesc cu nimeni, dar apoi mi-am dat seama ca o sa înnebunesc dacă o voi tine tot așa. Încet, încet, am început sa mai ies din casa, am început sa fac iar mișcare, sa comunic. Asta pana când am redescoperit o carte pe care am citit-o in liceu…acolo s-a terminat tot. In ultimele patru zile tot ce am făcut a fost sa stau și sa citesc, dar de data asta a fost un „stat in pat” productiv pentru ca simt ca a avut loc o schimbare foarte mare in interiorul meu. Nu voi spune numele acelei cărți, de fapt sunt mai multe, momentan mai am câteva capitole și termin a doua carte, urmând sa o încep pe a treia. Oricum, ideea este alta. Aceste cărți au fost inițial un fan-fiction pe Wattpad, iar evident, ca majoritatea cărților de acolo, personajul masculin era numit Harry Styles. Cred ca a fost pe la sfârșitul primei cărți când mi-am spus…”dacă tot este inspirat ca sa spun așa de Harry Styles, nu strica sa intru puțin pe YouTube și sa văd dacă a mai scos melodii noi”. Eu am fost și încă sunt fan One Direction, deși multă lume are o părere proasta despre ei, eu una mereu le-am apreciat muzica, iar unele dintre melodiile lor chiar m-au făcut și încă ma fac sa simt anumite lucruri de care am nevoie in acel moment. Însă de când au luat o „pauza”, nu prea i-am mai urmărit, in afara de doua melodii care au avut un succes mai mare și pe care le-am tot auzit și la TV și la radio, n-am mai căutat și restul albumelor. Iar acum ghici ce? Doua zile. In doua zile m-am uitat la aproape toate filmulețele și toate videoclipurile pe care le-am ratat in ultimul an. Am rămas socata când am ascultat albumul întreg al lui Harry Styles. Este genial, o spun cu toată sinceritatea. Extrem de diferit fata de melodiile trupei, dar simt ca i se potrivește perfect. Nu exista nicio melodie in albumul ăla care sa nu te facă sa simți ceva, nu este nicio melodie cântată doar de dragul de a fi cântată sau doar pentru ca prinde la public. Sunt melodii cu un mesaj, ca sa nu mai spun de stilul sau muzical, cu influente The Beatles, Rolling Stones…mai pe scurt, muzica foarte buna.

M-am trezit nu doar o data râzând singura când m-am uitat la secvențe din concertele sale și chiar m-a făcut sa ma interesez și mai mult despre el. Așa am aflat ca, deși nu îl cunosc personal, deși îmi doresc din suflet ca măcar o data in viața asta sa am plăcerea sa îl întâlnesc (voi visa in continuare), cred cu tărie ca este un om foarte bun. Felul in care vorbește și in care tratează oamenii din jurul sau, faptul ca este foarte generos, sau ca donează milioane de dolari fundațiilor ce au nevoie de ajutor…ma simt ca la 15 ani când eram 100% sigura ca m-am îndrăgostit de el. Acum ca am crescut, sunt conștientă ca nu te poți îndrăgosti de un cântăreț sau de un actor, ci doar poți sa ai o „pasiune” și sa îl placi foarte mult. Desigur, asta nu înseamnă ca dacă Dumnezeu s-ar decide sa-mi facă o surpriza și sa facă o schema cum numai El poate, in urma căreia as fi probabil una dintre cele mai fericite fete de pe planeta asta…cum as putea sa spun nu?

Revenind la lucruri mai serioase și încercând sa îl lăsam pe Harry și ochii săi in urma, înainte sa fiu considerată nebuna de oricine ar citi asta, ce vreau eu de fapt sa spun? Ca mi-am dat seama de ceva. Sunt multe critici adresate acelei cărți, dar mie sincer, mi-a deschis ochii. Vreau asta. Vreau povestea de dragoste. Vreau pe cineva care sa lupte pentru mine, sau împreuna cu mine, așa cum o fac și acele personaje. Nu știu, nu cred ca m-am schimbat vreodată in viața mea așa brusc, dar m-a făcut sa ma simt foarte puternica. Mi-a adus aminte ce vreau și de ce mi-am petrecut majoritatea timpului singura. Pentru ca niciodată nu m-am mulțumit cu mai puțin, mereu am ocolit monotonia, mereu am căutat acel foc intens. Și asta voi face in continuare. Poate ca îl voi găsi curând, sau poate ca va dura mai mult, dar nu contează. Voi aștepta oricat de mult este nevoie, pentru ca știu ca atunci când îl voi găsi, va merita fiecare secunda de așteptare.

Singura mea problema este el…sursa mea de inspirație. Nu vreau sa renunț la el, pentru ca in unele momente ma face mai fericita decât am fost vreodată. Dar in același timp, sunt conștientă și ca nu este ce vreau eu. Adică, el este ce vreau eu, doar ca situația in sine lasă foarte mult de dorit. In privința asta am decis ca voi lasă timpul sa decidă. Cineva mi-a spus o vorba : „Ce-i al tău, e pus deoparte.” Ma voi gândi la asta atunci când vor veni momentele in care ma voi simți singura, pentru ca știu ca se va întâmpla și asta, dar important este sa nu îmi pierd speranța ca voi avea parte de ceea ce caut. Poate ca va fi el, poate ca nu. Asta nu decid eu, însă trebuie sa recunosc, sunt extrem de nerăbdătoare sa împărtășesc cu cineva acel tip de dragoste ce depășește orice alta forța existenta in univers.

Nu tot, dar pe aproape

Am început sa scriu articole sub semnătura „Anonim”. Încă nu le-am trimis, încă ma decid dacă sa fac asta sau nu pentru ca, oricat de mult mi-as turna eu sufletul in blogul asta, acele articole sunt mai personale decât orice altceva ce am scris vreodată in viața mea.

Aici nu le pot posta, pentru ca ar însemna sa-ți recunosc niște lucruri tie, „Ispiratia mea”, iar tu nu trebuie sa afli asta…încă. Te mai țin puțin in suspans, așa cum o faci și tu zilnic cu lucrul pe care nu vrei sa mi-l explici. In fine, ideea este ca am avut o pauza destul de lunga pentru mine. In ultimele zile m-am simțit secata de tot, inclusiv inspirație. Mai ales inspiratie, de fapt. M-am tot gândit la ce și cum sa scriu. La cum sa scot iar din mine acele articole puternice, in care eram sinceră cu mine și cu ce trăiam in acel moment.

Eu scriu ce simt. Iar acum, nu știu exact ce simt. Am un amalgam de gânduri in cap, ce nu îmi dau pace uneori și care ma obosesc. Încerc sa le găsesc o explicație, dar nu pot. Singura persoana care ma poate ajuta ești tu, dar nu vreau sa stric magia și sa vorbesc cu tine despre asta. Așa ca aleg sa le ignor, pentru ca știu ca atunci când numele tău apare pe ecranul telefonului meu…toate acele întrebări fără rost dispar, pentru ca nu cântăresc atât de mult ca fericirea pe care o simt când vorbesc cu tine.

As vrea o pauza. De la tot, de la viața mea in general. As vrea câteva zile in care sa plec, sa fiu doar eu cu mine, sa ma plimb, sa explorez, sa vizitez, efectiv…sa ma liniștesc. Știu ca asta ar fi cel mai bun lucru pe care l-as putea face acum, sa iau o pauza si de la tine, sa îți duc dorul pentru câteva zile, doar ca sa îmi reamintesc de ce ești atât de important. Dar, Doamne…cât de greu mi-ar fi! Numai când ma gândesc la asta, la a nu vorbi și a nu știi nimic de tine pentru, o săptămâna sa spunem, este de neconceput. Cu atât mai mult cu cât as știi ca a fost ideea mea. Și pe lângă asta, nici nu știu cum as putea sa-ți spun asta. „Hei, buna, am vraiște in cap și am nevoie de o pauza ca sa îmi fie dor de tine și sa îmi aduc aminte de ce am acceptat asta de la bun început.” Nu pot sa fac asta. Fostul meu iubit mi-a făcut asta. De foarte multe ori. Și, deși tu nu ești iubitul meu, doar sursa mea zilnică de inspirație, îmi aduc aminte de cum ma simteam eu când auzeam așa ceva. Și știu ca singurul lucru la care ma puteam gândi era ca dacă ar fi ținut la mine, nu ar fi avut nevoie de o pauza in care sa-și confirme singur asta.

Este o situație super complicata. In teorie, unde totul este perfect, eu m-am ținut de cuvânt și nu m-am atasat, toate sunt bune și frumoase, viața este roz, caii zburda fericiti pe câmpii, in concluzie…All is well. Doar ca, vezi tu, acel „all” nu este chiar așa „well”. E cam confuz. Nu pentru ca simte ce nu trebuie, ci pentru ca ii este frica tocmai de asta. As vrea sa înțeleg natura umană, de ce suntem făcuți sa fim atât de paranoici când ne atașam de ceva sau de cineva. De ce in secunda in care acceptam asta, in loc sa ne bucurăm și sa trăim din plin acel sentiment, tindem sa îl molipsim cu gânduri dominate de paranoia, despre cum o sa îl pierdem? Nu aveam problema asta înainte, când nu ma implicam și când chiar ma credeam atunci când afirmam tare și răspicat ca ma las dusa de val și ca nu ma stresez. Ce-i drept, nici acum nu ma stresez, in sensul ca știu ca as face-o degeaba, pentru ca nu este in puterea mea sa schimb lucrurile deja menite sa se întâmple. Eu pot doar sa fiu optimista in continuare, sa ma bucur de moment și sa sper mereu la ce e mai bine. Și asta fac, doar ca sunt om, și uneori este mai greu.

Te vreau atât de mult. Deși nu ar trebui, deși nu este dreptul meu, deși știu sa îți enumăr pe puțin 10 motive pentru care nu ar trebui sa fac asta. Dar nu ma pot abține. Este ceva incontrolabil, mai multe șanse ai sa convingi un copil ca acadelele nu sunt bune la gust, decât sa convingi o inima încăpățânată ca a mea. Încerc pe cât de mult pot sa nu îmi fac speranțe pentru ca știu ca tu ești imprevizibil și ca nu trebuie niciodată sa ma aștept la un anume lucru de la tine, trebuie sa te las pe tine sa conduci jocul asta la care luam parte. Și ceea ce este culmea este ca, de obicei, atunci când doua persoane sunt intr-o relație, momentul in care își dezvăluie sentimentele unul fata de celălalt, este momentul in care relația devine și mai puternica. Însă eu simt ca dacă vreodată ti-as recunoaște cât de mult ai ajuns sa însemni pentru mine…aia ar fi. Ori te-ai speria, ori vei spune ca nu e bine pentru mine sa o continuam in condițiile astea, ori habar n-am, ai găsi tu ceva. Așa ca încerc sa ma mențin normala, sa îți vorbesc așa cum îți vorbesc mereu, te ascult cum razi de mine in continuu, așa cum fac mereu, fără sa ma plâng, pentru ca îmi place, ma simt mult prea bine și ma faci sa rad atât de mult și sa uit de tot, încât nu ma pot opri.

Provoci dependentă, omule! Și nu știu ce o sa ma fac atunci când o sa se instaleze sevrajul, dar sper sa nu aflu niciodată sau, măcar, nu in viitorul apropiat.

Vreau să pot să merg cu tine la Mega să ne luăm dulciuri

Blogul unei alte tipe ciudate

_MG_1859

Vreau să pot să mă trezesc lângă tine într-o dimineață târzie de duminică, să ne bem cafeaua în pat și să facem clătite. Vreau să ajung seara acasă obosită și să pot să adorm la tine în brațe. Vreau să ne plimbăm ținându-ne de mână pe străduțe pustii, să zâmbim la cățeluși sau copii și să râdem din tâmpenii. Să fim aproape și să (ne) descoperim. Vreau toate clișeele astea cu sirop de parcă am ieșit din poveștile de dragoste. De fapt, nici nu contează ce facem. Pentru că aș fi fericită și dacă doar am sta în liniște în același loc.

Distanța. Acest concept cu care te-ai familiarizat acum ceva timp și care te face în fiecare zi să înjuri în gând. Voi nu puteți să aveți activități de oameni normali prea des (și asta nu doar pentru că voi doi nu sunteți normali). Nu poți să fii acolo…

Vezi articolul original 343 de cuvinte mai mult

Scrisoare către mine

Ai făcut o alegere, acum asumă-ți-o. Poate că a fost greșită și o să suferi și o să te dai cu capul de pereți, încercând să-ți dai seama care a fost momentul în care lucrurile au luat întorsătura greșită, încercând să realizezi de ce nu ai fost tu de ajuns pentru el, ce îți lipsește. Sau poate că a fost corectă și, deși nu pare așa acum, totul se va schimba și vei trăi fericită până la adânci bătrâneți alături de persoana iubită.

Greșeala ta nu a fost că ți-ai permis să simți pentru el și că ai găsit puterea în tine să îți deschizi inima pentru o ultimă dată. Greșeala ta a fost că nu ai respectat regulile pe care ți le-ai impus singură. Ce ți-ai spus? Că lași totul să curgă de la sine. Ce ai făcut? Ai început să visezi și să-ți faci speranțe. Astea doua nu se pupă. Ai trișat pentru o perioadă, iar acum, când trebuie să accepți realitatea, nu mai vrei. Pentru că te-ai simțit cu capul în nori când ți-a spus că te adoră sau când, doar pentru câteva secunde, ai deschis portița speranței și te-ai imaginat pe tine lângă el, doar voi doi și nimeni altcineva.

Iar acum ce e de făcut? Ce poți face să îți revii și să menții puținul pe care îl ai cu el fără să intervină sentimentele pe care le ascunzi? Cum te poți transforma la loc în persoana cu care el râde aproape seară de seară, cu care poate glumi și față de care nu are obligații? Știu că e greu. Încerci să ascunzi tot ce simți, toată iubirea pe care nu vrei să o recunoști, îți sapi adânc în inimă și o arunci după ce ai încuiat-o cu grijă într-un cufăr pe care doar voi doi știți să îl deschideți. Deși este în inima ta, acel cufăr nu îți aparține. Există o singură persoană care are dreptul să îl deschidă, iar acela este El. Nu tu. Dacă tu îți permiți să umbli printre sentimentele despre care te minți că nu există…ești sortită pieririi, draga mea. Pentru că acela este un teren minat pentru care tu nu ai fost niciodată pregătită.

Lasă-l. Continuă să fi optimistă și să gândești în așa fel încât să influențezi lucrurile din jurul tău să fie bune. Redevin-o acea persoană cu care se poate glumi, acea persoană pe care lumea iubește să o aibă în jurul său pentru că radiază energie și stare bună. Nu rămâne în starea asta negativă. Te transformi încet încet intr-o bombă cu ceas, iar singura victimă a detonării vei fi doar tu. Eventual, el va fi doar o victimă colaterală, asta dacă există un gram de sentiment fața de tine în el. Și da, te ameninț cu asta tocmai pentru că știu că în punctul ăsta ții mai mult la el decât la tine, iar posibilitatea ca el să se simtă prost din cauza ta iese din discuție.

Nu te învinovății. Nu ai fost de ajuns. Asta este. Nu există niciun lucru pe lumea asta pe care l-ai putea face ca să convingi un om care nu te vrea să își schimbe părerea. Tu ai acceptat asta. Acum trebuie să trăiești cu consecințele și cu toate acele semne de întrebare, întrebări ale căror răspuns le vrei, dar de care te și temi.

Ține minte, cea mai importantă persoana ești tu, nimeni altcineva. De tine trebuie să ai grijă în primul rând, de inima ta. A naibii inima naivă și prea fragila, de te bagă numai in belele. Dar asta e, e a ta, trebuie să îi respecți alegerile și săîi fi recunoscătoare pentru toate sentimentele minunate pe care le-ai simțit datorită ei.

Va fi bine, ai răbdare, într-un final, lucrurile se vor aranja așa cum au fost menite, fiecare în locul său perfect.

Îmi sunt cel mai mare dușman

O persoană optimistă. Asta sunt eu. Mereu, indiferent de situație, eu sunt persoana aceea din grup care spune ”Stați liniștiți, o să fie bine.” Îmi place să cred că sunt o sursă constantă de energie pentru cei din jurul meu, că mă văd ca pe o persoană în care pot avea încredere și care îi inspiră în fiecare zi să scoată la suprafață cea mai bună vaiantă a lor.

Însă azi nu vreau să vorbesc despre încredere mea oarbă în binele suprem. Aș vrea să abordez un subiect pe care am observat că mulți apropiați îl evită. Vreau să dezbat cum, când și de ce avem tendința să ne autocriticăm, precum și de ce aceasta este foarte utilă în anumite momente ale vieții noastre. Sunt sigură că foarte mulți dintre noi facem asta, societatea în care trăim este destul de dură, de aceea se întâmplă foarte des să fim nevoiți să ne schimbăm în ceva ce nu suntem doar pentru a ne putea integra.

  1. Aspectul

Probabil cea mai întâlnită formă de autocritică și, din păcate, cea mai nefondată. Simt că ni s-au impus anumite tipare în legăură cu aspectul fizic, mass-media fiind sursa principală de așa numite ”modele ale pefecțiunii”.  Aș spune că se întâmplă mai mult printre tineri, dar apoi mă gândesc la toate acele persoane aflate la vârsta a doua pe care le văd frustrate din cauza greutății sau a altor ”defecte” fizice. Eu văd lucrurile altfel. Mereu am crezut, și îmi voi menține veșnic această părere, că am fost lăsați pe acest pământ la capacitatea noastră maximă și că nu trebuie să schimbăm nimic în ceea ce ține de aspectul nostru. Nu înțeleg de ce oamenii aleg să vadă anumite trăsături ca pe ceva negativ, în loc să le accepte ca pe motivele pentru care sunt unici și diferiți față de restul. Am ajuns să trăim într-o lume de plastic, în care fetele ce folosesc Botox sau Acid Hialuronic sunt la ordinea zilei, ca să nu mai spun de rinoplastii, liposucții și toate cele. De ce suntem lași și apelăm la o operație, punându-ne corpul să treacă prin acea perioadă oribilă de refacere în urma unei operații? Pentru că vom arăta perfect după. Dar stau și vă întreb…nu ar fi mai simplu să vă faceți un bine și să alegeți calea corectă, și anume : sport și mâncare sănătoasă?

Nu mă înțelegeți greșit, sunt 100% pro pentru a te îngriji și a arăta bine. Este un lucru de care avem nevoie ca să ne simțim împliniți, sunt conștientă de asta și mă fac vinovată destul de des acest tip de autocritică, în momentele în care ”parcă fusta asta nu-mi stă bine pentru că sunt prea slabă”. Însă cred că ceea ce contează cel mai mult este că îmi revin în două secunde și mă accept așa cum sunt, așa cum ar trebui cu toții să o facem. Pentru că fiecare este perfect în felul său, acele mici detalii sunt ceea ce ne scoate în evidență, ceea ce ne face remarcați. De ce am vrea să schimbăm asta și să fim toți niște copii ale modelelor pe care le vedem la televizor sau pe Instagram, Facebook etc., când am putea să ne acceptăm și să ne folosim de ele pentru a ne face viața mai bună?

2. Sentimente

Suntem destul de reci. Tipul ăsta de autocritică este extrem de complexă, pentru că se aplică diferit pentru fiecare persoană. Dar există anumite părți care se întâlnesc în cazul tuturor. Acele momente în care regretăm că nu am spus ce am simțit sau, din contră, regretăm că am făcut-o. Sau acele momente ce survin în urma unei dezamăgiri, în care ne jurăm că nu ne vom mai permite să ținem la o altă persoană vreodată. Păi, dacă ce am scris mai sus, legat de aspect, este trist, partea asta este deja tragică.

Undeva pe drum ne-am pierdut omenia. Am rămas cu un gram de bunătate, pe care de cele mai multe ori o folosim pentru persoanele greșite. Am uitat să fim buni unii cu alții. Să ținem la cei din jurul nostru. Merg pe stradă și mă uit în ochii persoanelor cu care îmi intersectez drumul și rămân cu un sentiment profund de tristețe când constat că am întâlnit doar priviri goale. Uneori îmi vine să îi întreb ce îi apasă atât de tare încât trec prin viață ca pe acel drum cu sens unic, fără să privească deloc în jur. Le-aș spune să se uite în dreapta lor și să împrumute o doză din energia vrăbioarelor ce se aleargă una pe alta prin parc. Sau să ridice privirea și să observe copiii cum se bucură de ultimele raze ale soarelui, copii pentru care lumea încă este pură și care înca pot fi fericiți, fără regrete și fără gânduri apăsătoare.

Criticăm felul în care simțim foarte des pentru că nu vrem să fim răniți. Ne este frică să avem sentimente față de o altă persoană pentru că știm că în ziua de azi sentimentele mor mai repede decât moare Jack în Titanic, iar persoana din fața noastră nu are de gând să ne facă loc pe bucata sa de lemn. Asta este și ideea. De aceea nici noi nu facem loc altcuiva și așa fiecare plutește singur în frig, sperând că va apărea cineva care să ne salveze.

Apreciez enorm de mult oamenii buni, cei care în ciuda tuturor obstacolelor, au rămas puri și onești. Acest tip de oameni îmi oferă impulsul de care am nevoie dimineața pentru a mă da jos din pat și pentru a o lua de la capăt. Mă inspiră și, mai ales, mă ajută să supraviețuiesc într-o lume atât de rea, o lume care mă vrea scoasă ca pe o copie la xerox. Îmi place să cred că m-am maturizat și că, deși îmi sunt cel mai mare dușman, autocritica mea este constructivă, ajutându-mă sa fiu o persoană mai buna pe zi ce trece, lucru pe care îl recomand fiecărei persoane pe care o întâlnesc.