O sansa la recuperare

Sunt un om trist. O recunosc si mi-o asum. Desi, m-as putea numi un trist optimist. Pentru ca, ani de zile, lupta dupa lupta, am obosit sa ma mint singura si sa-mi spun ca da, sunt perfect, nu m-a afectat cu nimic, in acelasi timp sunt increzatoare si nu voi inceta niciodata sa cred ca intr-un final va fi bine.

Imi place sa cred ca am sanse sa imi revin. La fel ca inainte nu voi mai fii niciodata, de asta sunt constienta. Dar, in timp ce stau aici, afara, si incerc sa tastez cu degetele deja inghetate, simt in interiorul meu ca se poate. Oricat m-ar frustra lumea in care traim, oricate persoane as iubi si oricate persoane as pierde, atunci cand ma uit la „the big picture”, viata este frumoasa.

Sunt de parere ca nu vom ajunge niciodata sa ne cunoastem pe noi insine in intregime. Pentru mine, fiinta umana este un paradox. Un mister. Iubim marea, insa ne este frica de ea. Iubim viata, insa nu o traim la capacitate maxima. Iubim distractia, insa de mult prea multe ori o facem doar ca sa ne ignoram viata, in loc sa o simtim exact atunci. Si lista poate continua la nesfarsit.

Eu sunt o fricoasa, nu am de ce sa mint. De la frici obisnuite, de genul serpi, inaltime, pisici furioase, etc. , pana la teama de infrangere, de pierdere, de cadere emotionala. Si uite, chiar aici apare problema. O problema pe care sunt sigura ca o au si altii. Am trait momente superbe. Momente incredibile, pe care le voi tine minte pentru tot restul vietii mele. Momente care m-au facut sa realizez ce caut, ce imi doresc. Insa am suferit si pierderi enorme. Incepand de la persoana careia i-am spus „Mama”, si pe care nu credeam ca o voi pierde vreodata, pana la oameni pe care i-am iubit mai mult decat m-am iubit pe mine, si care m-au zdrobit de-a dreptul cand au plecat. Asa ca nu am avut ce sa fac decat sa ma adaptez. Sa ma feresc de sentimente mult prea puternice, pentru ca le vedeam drept periculoase. Le vedeam ca pe singurul lucru in stare sa ma schimbe si sa spun „Gata, efectiv nu imi mai pasa de absolut nimic pe lumea asta”, si chiar sa vorbesc serios. M-am obisnuit atat de tare sa fiu singura, incat am refuzat persoane care poate chiar si-ar fi dorit sa ma faca fericita. Pentru ca nu cred in asa ceva, nu mai cred in relatii perfecte, nu mai cred in promisiunea „Nu o sa te ranesc niciodata”. Suntem oameni. Ca vrem, ca nu vrem, la un moment dat tot o vom comite si vom rani pe cineva apropiat. Si este ok. Atata timp cat nu am facut-o din rautate, atata timp cat realizam ce am facut si atata timp cat facem o schimbare, ca acel lucru sa nu se mai repete, este in regula. Cu totii gresim, este uman.

Gandul la aceasta umanitate imperfecta m-a ajutat sa trec peste foarte multe lucruri.

Cum spuneam, ma aflam intr-o zona de singuratate si confort. Din care imi este uneori foarte greu sa ies. Insa uneori viata nu este asa rea cum credeai, si apare cineva care iti da speranta. Cineva care te intelege, care te respecta, si care este diferit de tot ce ai intalnit pana atunci. Asa ca, fiind o fricoasa, te sperii. Pentru ca esti capabila dupa un timp sa iti dai seama ca are un potential imens. Dar acel potential merge in ambele sensuri. Pe cat de bun poate fi, pe atat de rau te poate lovi. Si stai si te intrebi, sa ma risc sau nu? Ceva din tine striga „Da!”, altceva te intreaba „Esti sigura?”, iar partea aia care iti rascoleste uneori noptile, iti spune sa nu te bagi.

Am incredere. In mine, de data asta. Pentru ca, in urma cu o luna, am fost in stare sa aleg ce a fost cel mai bine pentru mine, iar in acel moment, am realizat ca toate experientele, mai mult sau mai putin esuate, au devenit lectii bine invatate. Imi place sa cred ca sunt o persoana matura. O persoana trecuta prin multe, bune si rele, care este capabila sa ia decizii cat de cat intelepte. Iubesc sa iubesc si nu ascund asta. Nu este nimic pe lumea asta ce nu as face pentru persoanele la care tin. Accept faptul ca nu toate zilele sunt bune, ca uneori poti sa ai chiar si saptamani intregi in care sa simti ca nimic nu este bine, pentru ca stiu ca iti poti reveni, chiar si din acele momente. Poate ca uneori sunt prea buna, cu persoane care nu merita. Poate ca uneori ma consum prea mult, cu persoane care nu merita. Dar asta sunt eu. Cineva mi-a spus ca cel mai mare defect al meu, este si cea mai mare calitate, faptul ca aleg sa vad mereu binele in oameni. Probabil ca are dreptate, insa nu as schimba asta cu nimic. Pentru ca tocmai asta ma ajuta sa ma dau jos din pat dimineata si sa continui sa imi iubesc viata si sa ma iubesc pe mine.

Iar in ceea ce priveste dragostea, exista sanse la recuperare. Nu stiu cand, sau cum, sau cu cine, insa ceva din mine crede in continuare in iubire, si mereu o va face. Probabil ca sufletul meu este un „hopless romantic”, cel putin eu asta cred.

Autor: happinesscomesfromwithinyou

Sunt doar o simpla persoana, ce nu doreste nimic mai mult decat sa fie fericita. Aștept mesaje, păreri, sau pur și simplu dacă simțiți nevoia de o simpla conversatie sau un sfat, pe Instagram: andracristina27

Un gând despre „O sansa la recuperare”

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Creează-ți site-ul web cu WordPress.com
Începe
%d blogeri au apreciat: