Nu ma mai suport

Sunt zile, ca azi, cand nu ma mai suport eu pe mine.

Zile in care, orice as face, nimic nu-mi ajunge, nimic nu-mi este pe plac. Ma simt pur si simplu trista si tot ce vreau sa fac este sa ascult cele mai sfasietoare melodii posibile, fara sa ma gandesc la nimic, pentru ca pana si asta mi se pare epuizant.

Stiu ca daca imi deschid portile mintii in aceste momente, voi fi asaltata de tot felul de idei si scenarii, care doar ma vor face sa ma simt si mai rau decat ma simt deja. Idei precum, „urasc sa stau singura, sunt mult prea dificila si de aceea nimeni nu ma place cu adevarat, imi merit soarta, etc.”. Si desi sunt perfect constienta ca nu am de ce sa gandesc asa, mintea mea se imparte in doua in aceste momente, jumatate imi spune ca voi muri singura, in timp ce jumatatea cealalta imi spune sa nu mai exagerez, pentru ca oricum o sa-mi treaca si iar o sa ma simt prost ca fac pe nebuna.

Este cu atat mai rau cand simt ca am ceva de pierdut. Mai ceva ca in Hunger Games, gandurile mele se rup in bucati unele pe altele, facandu-mi mintea sa zboare cu 200 la ora, in incercarea de a ma calma si a realiza ca da, sunt un om genial si merit doar lucruri frumoase in viata.

Nu, eu sunt defecta. Eu, in loc sa ma bucur de moment si de emotiile fericite pe care le-ar simti orice om normal, stau si ma gandesc, oare cat o sa dureze pana o sa se sature si omul asta de mine si de depresiile mele? Unii oameni ma accepta asa cum sunt, unii nu. Si ii inteleg, sincer. Pentru ca si eu, la randul meu, stiu cum este sa traiesti langa cineva ca mine. Si nu este usor. Da, in 90% din timp sunt cea mai fericita femeie de pe pamant. Dar in restul de 10% iti pot complica viata in moduri la care nici nu te-ai gandi. Asa ca inteleg, si nu judec. Desi m-a durut pierderea unor anumiti oameni, am stiut mereu ca sunt destul de puternica sa trec peste, deci, no problem la capitolul asta.

Nici nu stiu ce si de ce scriu acum. Simt ca nu are niciun sens, si totusi vreau sa o fac, sa ma descarc de gandurile care ma trag in jos in ziua asta prea frumoasa pentru a fi irosita.

Ca o concluzie, vreau sa spun doar atat: chiar daca aveti momente cand lumea devine mult prea mult pentru voi, vor trece. Mereu trec. Nu va pierdeti speranta, asa cum nici eu nu o fac acum, desi sunt la un pas de a ma baga sub plapuma pentru restul zilei si sa evit orice contact cu oamenii. Daca azi esti rau, nu inseamna ca si maine trebuie sa fi la fel.

Am visat ca te-am pierdut

Toata viata mea, in fiecare relatie pe care am avut-o, dupa ceva timp am inceput sa simt o frica irationala care imi spunea ca omul respectiv ma va parasi. Si asa a si fost mereu, fara nicio exceptie, pana la tine.

Sunt constienta ca acum gandurile mele fericite si optimiste se datoreaza pastilelor si psihologului, insa la tine a fost altfel. Pe tine te-am dorit inca dinainte sa te cunosc. Stiu doar ca i-am cerut Universului sa-mi dea un om asa cum imi doresc si am nevoie, apoi tu ai aparut in viata mea.

Si frica a disparut.

Imi place uneori sa glumesc si sa spun ca si daca nu voi mai vrea asta, tot cu tine o sa raman, pentru ca asta mi-am dorit, si asta am primit. Niciodata de cand te-am cunoscut nu am simtit frica de a te pierde. Niciodata. Mereu ai fost constant acolo, uneori in umbra mea, alteori inaintea mea, dar mereu acolo.

Noaptea trecuta, cel mai mare cosmar al meu, pe care nici nu l-am realizat pana acum, mi-a traversat mintea si mi-a lasat-o in bucati. Desi mereu am spus ca acum, cand ma iubesc pe mine mai mult ca oricand, daca se va intampla ca drumurile noastre sa ia cai diferite, voi fi ok si nu voi suferi, am realizat ca lucrurile nu stau chiar asa.

Am visat ca frica si-a facut din nou aparitia in mine. Si la scurt timp, te-am pierdut. Nu cred ca pot pune in cuvinte sentimentele ce mi-au traversat inima in acel moment, dar voi incerca. Disperare, agonie, implorare ca asta sa nu se intample cu adevarat. Si mai ales, durere. O durere cum nu am mai simtit niciodata, si cum nu vreau sa simt vreodata in viata asta.

Toata lumea mea s-a prabusit. Nimic nu mai avea sens fara tine. Viata era goala, si eu la fel.

As fi facut orice, ORICE, in acel moment, ca sa te aduc inapoi. Dar ceva din mine imi spunea ca esti deja pierdut in abisul iubirilor neimplinite. Iar gandul asta ma ingrozea mai tare decat ma ingrozeste propria-mi moarte.

Terapeuta mea mi-a spus ca mereu imi influentam relatiile, prin frica pe care o simteam. Asta aveam in mine, asta atrageam, asta se intampla. Iar acum, dupa ce am „vazut” ce inseamna sa te pierd, nu imi voi permite niciodata sa mai ajung asa de jos, sa nu-mi iau tratamentul, sa nu-mi rezolv problemele din capul meu, pentru ca a te pierde pe tine inseamna o viata fara sens, fara culoare, fara fericire.

Asa ca voi face tot ce imi sta in putinta sa te fac fericit. Sa fim fericiti impreuna. Sa fim asa cum am fost si pana acum, lipsiti de griji fundamentale, iubindu-ne si traind viata in cel mai frumos mod posibil. Impreuna.

Abia te astept 2022

In urma cu trei ani, in aceasta seara, am simtit pentru prima data in viata mea increderea in mai bine. Atunci, pentru prima data, am simtit cu intreaga mea fiinta ca anul ce va urma va fi incredibil de bun si de frumos. Si chiar asa a si fost. Tot ce mi-am dorit s-a implinit, pana in punctul in care am simtit ca am totul, ca nimic nu imi mai lipseste.

De atunci, in fiecare an am incercat sa reaprind acea senzatie in seara de Revelion, insa niciodata nu am putut. Am lasat gandurile triste sa ma predomine, senzatia aceea ca lucrurile nu vor fi asa cum imi doresc, oamenii toxici care ma influentau negativ, le-am lasat pe toate in jurul meu, stricandu-mi firea optimista pe care o aveam.

Anul asta nu mai este asa. In seara asta superba, ma simt incredibil de motivata si de fericita. Simt ca anul 2022 va fi cel mai frumos, dar si matur, an de pana acum. Am incredere in Univers mai mult ca niciodata, si stiu ca tot ce mi-am propus, voi si realiza.

Stiu ca voi termina facultatea cu succes, ca voi lua 10 la licenta, ca voi intra cu 10 si la master, ca afacerea la care lucrez impreuna cu prietenele mele va avea un succes incredibil de mare, ca voi fi fericita ca niciodata alaturi de omul de langa mine, ca voi calatori cat de mult posibil si ca, in esenta, ma voi bucura si voi simti viata din plin.

La sfarsit de an, ma simt recunoscatoare tuturor persoanelor si evenimentelor cu care m-am intersectat in 2021. Le multumesc tuturor, buni sau rai, bune sau rele, pentru ca, daca nu s-ar fi intamplat, sau daca nu i-as fi intalnit, probabil nu as fi ajuns unde sunt acum. Le multumesc pentru momentele superbe de care am avut parte, dar si pentru cele triste, din care am invatat, si imi doresc din suflet ca toata lumea sa fie bine, fericita, si sanatoasa.

Te astept cu nerabdare 2022, vom pasi impreuna intr-o noua etapa mai frumoasa decat ne-am imaginat vreodata!

La multi ani!

De ce nu am mai scris

M-a intrebat cineva recent de ce nu a mai primit mail-uri care il anuntau ca am postat. Si m-a pus pe ganduri…locul asta era jurnalul meu de suflet, de ce l-am abandonat?

Dar imi este prea greu sa analizez asta doar cu ajutorul gandurilor mele, asa ca o voi face aici. Ultimii doi ani din viata mea. Ce s-a intamplat?

Sa vedem, vara 2020. Cam in perioada in care inspiratia mea m-a lasat in sfarsit balta, si teoretic, si practic. M-am cufundat in munca, doar ca sa nu am timp sa ma gandesc la el. Si am fost atat de determinata sa o fac, incat am muncit 7/7, de dimineata pana seara, ceea ce chiar a ajutat pentru ca, tin minte ca intr-o seara, fara sa vreau mi-am adus aminte de el, si m-am surprins singura de cat de mult trecuse de cand ma gandisem la noi si la ce s-a intamplat.

Am inceput sa ma vad cu cineva in acea perioada, un barbat cu 11 ani mai mare decat mine care, la inceput, mi-a placut foarte mult, dar m-a speriat apoi nivelul de seriozitate pe care si-l dorea de la mine. In niciun caz nu eram pregatita pentru intemeierea unei familii atunci, voiam doar sa ma distrez. Asa ca, in toamna, i-am dat papucii, spus pe romaneste, intr-o dimineata. Venise la mine in seara aia, desi nu aveam deloc chef sa si dormim impreuna, voiam doar sa ne facem treaba si sa plece, dar whatever, am acceptat sa ramana. Apoi, dimineata, l-a sunat un prieten si l-am auzit ca i-a spus ca este la iubita lui, moment in care m-a lovit gandul ca nu vreau asta, ca nu imi place cum suna asta si, in dupa amiaza aia i-am spus „Gata”. Nu a luat-o prea bine si inca ma mai cauta din cand in cand, dar este degeaba.

Cum am spus, venise toamna deja. Ciudat ce repede trece timpul cand nu te gandesti la el. Problema mea atunci era ca munca se imputinase extrem de mult, ceea ce insemna ca aveam timp de gandit, iar asta nu era un lucru bun. Insa ma simteam in continuare motivata, simteam ca vreau sa reusesc pe cont propriu, ca vreau sa fiu singura si sa am grija de mine si de nevoile mele. Dar, asta nu a durat prea mult, pentru ca l-am cunoscut pe omul care m-a facut sa sufar mai tare decat oricare altul.

Am avut o relatie asa frumoasa, eram gand in gand mereu, ne completam unul pe altul, era parca prea frumos sa fie adevarat. Datorita lui am reusit sa scap temporar si de atacurile de panica ce imi faceau viata grea din primavara, dar vom vorbi despre asta mai tarziu. Deci, relatia perfecta, sau ceea ce credeam ca era relatia perfecta, s-a incheiat asa repede cum a si inceput. Si stiu! Stiu cum suna cand spun ca dupa el am suferit cel mai mult, dupa doar 3 saptamani impreuna, m-am judecat singura foarte mult timp pentru asta. Dar acum realizez ca nu a fost vorba doar despre el. Au fost toate sentimentele ignorate si adunate de-a lungul anilor, speranta ca in sfarsit sunt fericita, care a fost zdrobita atat de brutal.

Am simtit durerea aia mai tare decat am simtit iubirea vreodata. Acum stiu ce inseamna sa te doara inima. Stiu cum e sa o simti fizic, atat de tare incat sa cazi din picioare si sa nu te mai poti ridica. Stiu cum e sa il implori pe Dumnezeu sa te asculte si sa nu iti faca asta. Si stiu cum e si sa iti doresti cu adevarat sa mori, pentru ca simti ca nu mai suporti atata durere.

A fost cu siguranta cea mai urata perioada din toata viata mea. M-a aruncat intr-o depresie meschina pentru trei luni, timp in care abia daca m-am putut da jos din pat. Totul imi facea rau, nu puteam sa mananc, nu puteam sa zambesc, nu puteam nici sa ma dau jos din pat si sa ma spal. Plangeam zilnic, de la cele mai mici lucruri, seara mai ales. Oh, da, noptile erau oribile. Ajunsesem sa urasc linistea si singuratatea si totusi, nu puteam trage de mine sa fac ceva si sa-mi schimb situatia. Tot ce era in capul meu era ca asa voi fi mereu, singura, ca nimeni nu ma va iubi vreodata, pentru ca nu au ce sa iubeasca la mine, ca sunt urata, prea slaba, proasta, etc. M-am izolat de toata lumea, pentru ca oricum simteam ca nimeni nu ma mai suporta.

Pe la sfarsitul lunii ianuarie, am avut un moment de revelatie, in care mi-am spus ca trebuie sa imi revin. M-am mutat inapoi acasa, profitand de faptul ca aveam doua luni in care eram libera de la munca, si mi-am auto-implementat un program strict, de care m-am tinut cat de bine puteam. Ma trezeam in fiecare dimineata la ora patru, faceam sport pana la 6, apoi ma pregateam de facultate. Intram la cursuri la opt, dupa masa dormeam doua ore, seara invatam pana la opt, dupa care faceam inca o ora de sport, si la noua ma culcam. Asta, in combinatie cu o dieta super sanatoasa, m-au ajutat sa-mi revin si mi-au acordat iar incredere in mine. Incepuse in sfarsit sa-mi placa cum arat, dupa atatea ore de exercitii fizice.

Dar atacurile de panica nu incetasera, din contra, in februarie au devenit cel mai agresive de pana atunci. Ma epuizau fizic, daca indrazneam sa ies din casa si ajungea sa mi se faca rau, doua zile dupa asta nu ma puteam da jos din pat. Asa ca am decis sa merg la psihiatru. Si a fost, cred, cea mai buna decizie pe care am luat-o in viata mea. Eram un dezastru cand am ajus la ea. Chiar si inainte sa intru in cabinet am simtit ca mi se face rau. Cu vocea si tot trupul tremurand, i-am povestit viata mea si i-am cerut ajutorul. Am intrat imediat pe tratament cu pastile si psihoterapie saptamanala. Si ce proces a fost! Am aflat atat de multe lucruri despre mine, despre trecutul meu, lucruri pe care le-am ascuns mereu, traume din copilarie pe care am incercat sa le ascund, dar care inca traiau in mine si care ma ingrozeau fara sa realizez asta.

Am reusit sa trec peste tot. Sa ma accept pe mine, si, cel mai important, sa ma iubesc pe mine, si sa constientizez cate am de oferit, si ca merit sa fiu iubita. Si nu a durat mult, pana l-am cunoscut pe omul care ma face mai fericita decat mi-am imaginat vreodata. De aproape un an, am relatia la care am visat mereu, cu omul la care am visat mereu. Ma asculta, ma intelege, ma protejeaza, imi ofera mereu incredere in mine, si ma face sa simt ca pot face orice imi propun.

Asa ca da, acum sunt fericita, dar nu a fost un proces usor sa ajung aici. El, cel care mi-a fost inspiratie, si care m-a ranit atat de tare, lui ii datorez totul, pentru ca, daca nu ar fi fost el, probabil nu as fi ajuns niciodata la doctor si nu l-as fi cunoscut pe cel care imi face acum viata mai frumoasa.

Mult timp m-am blamat singura pentru ca l-am iubit. Mi-am spus ca nu merita asta, aproape ca regretam ca l-am cunoscut. Dar acum nu mai fac asta. Sunt recunoscatoare pentru el. Si nu voi regreta niciodata ca l-am iubit, pentru ca stiu ca acea iubire m-a facut sa fiu un om mai bun. Nu, nu am fost naiva, am fost indragostita, nu este acelasi lucru. Am vazut ceva in el, un potential imens. Si nu la modul egoist, am crezut cu adevarat ca, impreuna, am putea ajunge unde ne-am dorit mereu. Sunt recunoscatoare chiar si pentru suferinta adusa, pentru ca fara ea, probabil nu mi-as fi redescoperit pasiunea pentru scris.

Cand ma gandesc la el, imi vin in minte niste versuri : „I’ve spent all the love I saved, we were always a losing game”. Pentru ca da, m-a secatuit de iubire pentru o perioada foarte mare de timp, toata dragostea pe care o aveam, i-o oferisem lui. Poate ca nu in cel mai bun mod, stiu asta. Dar numai Dumnezeu stie cat de sigura eram in privinta lui. Iar acum, dupa doi ani, am reusit in sfarsit sa realizez ca aveam nevoie de asta, de el si ca, desi nu este omul pe care mi l-am imaginat in mintea mea de fata indragostita, o parte din mine va tine mereu la el, in memoria tuturor momentele in care m-a facut fericita, pe care aleg sa mi le aduc aminte cand ma gandesc la el.

Deci, da, nu am mai scris deoarece calatoria prin care am trecut a fost plina de suisuri si coborasuri, de momente in care ma simteam goala, si de momente in care aveam mintea atat de plina de ganduri incat imi era fizic imposibil sa aleg doar unele dintre ele pentru a le scrie. Dar mi-am revenit si, de ceva timp, lucrez la ceva ce imi doresc din suflet sa imi implineasca unul dintre cele mai mari visuri ale mele.

Suntem oameni. Cu totii gresim. Eu i-am iertat pe toti si pe toate, pentru ca nu vreau sa-mi patez sufletul cu sentimente negative. Sunt atat de linistita suflesteste, incat nu am nici cel mai mic dubiu ca orice lucru ni se intampla in viata asta are un rost, si ca tot ceea ce ne dorim, este complet realizabil.

Reintoarcere

Cred ca pot spune ca deja de multa vreme incerc si trag de mine sa scriu sfarsitul unei povesti de mult apuse. Sincer, nu stiu de ce am tot evitat sa o fac, dar pot doar presupune ca imi este teama sa accept si sa simt.

Viata mea a mers mai departe dupa el si, desi a fost o perioada in care am simtit ca ma sting sufleteste, urmata de o perioada in care mi-am dorit intens sa mor, doar ca sa scap de mine, am reusit sa trec peste lucrurile astea, si sa incep intr-un final, sa ma iubesc pur, cu bune si cu rele.

El a fost sursa inspiratiei mele pentru majoritatea articolelor de pe acest blog si, desi vreau sa cred ca nu este adevarat, sunt destul de sigura ca nu as fii continuat sa scriu daca el nu ar fii aparut in viata mea.

Si totusi, pe cata importanta a avut pentru mine, pe cat de mult l-am iubit si l-am dorit, pe atat de usor mi-a fost sa-l uit. Sau nu, nu sa-l uit, sa-l ascund. L-am ascuns in cele mai adanci parti din suflet si din minte, si l-am folosit doar atunci cand am considerat ca a fost nevoie, poate ca intr-o lipsa de inspiratie, sau poate sa-mi aduc aminte cat de mult merit eu de fapt.

Insa nu mi-am permis niciodata sa simt pierderea lui. L-am inghesuit atat de bine, incat aproape ca nu am simtit nimic. Nici tristete, nici frustrare, nici durere, nici manie, nici nimic. Dar chiar si gandurile mele despre el i se aseamana. Pentru ca din cand in cand, ma mai loveste cu un val de regret, de intrebare. Oare cum ar fii fost viata mea daca nu l-as fii intalnit? Oare cum ar fii fost daca nu l-as fii lasat sa ma fraiereasca? Nu voi stii niciodata.

Ma doare, chiar si acum. Nu cum ma durea atunci, dar tot o simt. Omul asta a lasat o pata atat de mare asupra fiintei mele, incat m-a schimbat cu totul. Asa ca incerc sa nu il regret, sa ma gandesc la ce am luat bun din experienta asta, sa constientizez ca m-a ranit mai tare decat orice om de pe lumea asta, dar sa nu ii port pica, pentru ca am invatat ca fiecare actiune a unui om, este a lui, nu a mea, si ca in spatele fiecarui gest de rautate, se afla o mare de sentimente pe care nu le poti vedea.

De ce scriu asta acum, la mai mult de un an distanta? Pentru ca desi viata mea a mers mai departe fara el, desi am vazut ca sunt mai puternica decat credeam, desi Universul mi-a adus in cale un om care ma merita, de fiecare data cand scriu aici, ma gandesc la el, pentru ca este mult prea prezent. Asa ca asta este ultima data cand il mai aduc aici. Facand asta, imi demonstrez eu mie ca el nu mai are nicio putere asupra mea.

Ma bucur pentru el, sper sa fie fericit, ii doresc tot binele si toata iubirea din lume. Sper sa simta si el ce simt eu acum, si sa aiba parte de un om la fel de frumos cum am eu parte. Pentru ca, am ajuns in varful muntelui, in punctul in care, oricat m-ar fii ranit cineva, ii doresc doar iubire, si nimic altceva.

In urma pasilor tai

Pe drumul de intoarcere, inaintand prin nisipul rece, am calcat pe pasii pe care i-ai facut spre mare. Acele urme haotice, facute fara vreun motiv anume, dar care apoi mi-au ferit corpul de umezeala lasata de plansetul norilor, un planset necrutator, de parca cerul s-a eliberat de durere prin intermediul lui.

M-am gandit apoi la tine, si la toate lucrurile care te-au facut femeia care esti azi. La toate pierderile, la toate castigurile, la toate neajusurile, si la tot ce ai reusit sa castigi pe parcurs.

Pentru multi, viata ta este trista. Din exterior, asa pare. Si o credeai si tu, pana cand ai realizat ca, uneori, raul este necesar. Uneori, nu te poti descoperi pe tine, pana nu te pierzi mai intai. Iar tu ai facut asta, in mod repetat, pana ai ajuns la o varianta a ta de care sa fii multumita, varianta care nu va fii niciodata terminata, pentru ca acum stii ca daca te complaci, vei ramane mereu pe loc.

Apoi m-am gandit si la cei care ti-au trecut prin viata. La fel ca furtuna pe care ai savurat-o din plin cu doar cateva ore inainte, si pe ei i-ai iubit fulgerator, pentru ca apoi sa suferi in tacere, de mult prea multe ori. Dar ti-ai revenit mereu, te-ai pus singura pe picioare si, cand ai simtit ca nu mai poti, ai cerut ajutorul celor care chiar ti-au putut oferi asta.

M-am gandit ca inca simti ca te doare, ca peste unele pierderi inca nu ai trecut complet, pentru ca nu stii cum. Stiu ca esti un om bun si ca, odata ce ajungi sa iubesti pe cineva, iti este greu sa nu o mai faci doar pentru ca acea persoana nu mai merita iubirea ta. Dar stiu ca, va veni o zi, in care vei putea spune ca ai iubit oameni, si poate ca inca ii vei mai iubi chiar si atunci, insa in alt fel. Intr-un fel nostalgic, intr-un fel in care accepti iubirea in viitor, dar lasi sentimentele in trecut.

Apoi, m-am gandit la cat de mandra sunt de tine, pentru ca te lupti mereu pentru bine, si crezi in adevar, in fata oricarui alt lucru. Pentru ca te frustreaza pana aproape de limita insuportabilului ce se intampla in jurul tau, si iti doresti atat de mult ca lumea sa fie sanatoasa si fericita, incat simti ca ceva din pieptul tau sta mereu sa iasa, devorand totul raul din jurul sau.

M-am gandit la tine, draga eu. La tine, si la istoria vietii tale de pana acum. O istorie mult prea lunga pentru anii tai, dar pe care nu ai schimba-o pentru nimic. Pentru ca stii ca orice actiune, orice intamplare, te-au format in omul care esti azi. Cu bune si cu rele, cu impulsuri si rabdare, cu iubire si furie, esti un om care de-abia acum invata ca nu este narcisism sa crezi ca meriti ce iti doresti, si sa spui ca te iubesti, pentru ca stii ca izvorul de iubire care nu va seca niciodata, este chiar in interiorul tau.

Iarta-ma

De fiecare data cand ascult sesiunea de Urbanist Sessions a Irinei Rimes, spre sfarsit, in acel moment superb in care isi deschide sufletul in cel mai sincer mod, simt nevoia ca si eu sa fac la fel.

Frumusetea universului si a tututor coincidentelor sale a facut ca tot ce spune fiinta aceasta in acele minute, sa fie exact sumarul povestii mele de „dragoste”. Singura poveste care a parut reala. Singura poveste la care evit sa ma gandesc, si totusi, sunt perioade, ca cea de acum, cand parca nu imi mai iese din cap.

Nu am mai scris aici de mult. M-am mintit singura, spunandu-mi ca nu am timp sa o fac, dar stiu ca nu asta a fost motivul. Nu am mai scos nimic din mine care sa imi placa de cand el a plecat. Am incercat, in toamna, cand am crezut in mod naiv ca mi-am gasit perechea, dar a fost doar o idila scurta, careia i-am acordat o importanta mult prea mare. Ca un om abandonat in desert, a carui dorinta de evadare este atat de mare incat il face sa isi piarda mintile, asa si sufletul meu a confundat o inselaciune cu o oaza pe care imaginatia a facut-o sa para perfecta.

Dar am avut nevoie de asta. In ciuda a tot ce s-a intamplat in viata mea in ultimii ani, in continuare cred, si voi crede mereu, ca fiecare lucru, fiecare intamplare are un scop. Si stiu ca daca acel om nu ar fii aparut in viata mea, nu mi-as fii dat seama la timp cat de firav imi era subconstientul. M-a aruncat intr-o depresie din care cu greu am iesit, sau poate ca nici nu am iesit complet inca. Pentru o perioada, a fost ca linistea dinaintea furtunii. Intr-o zi oarecare, m-am trezit si mi-am dat seama ca nu mai pot continua asa. Mi-am impus sa imi revin, si am reusit, pana s-au intors atacurile de panica.

De aproape un an de zile, ma lupt cu ele. La inceput, nici nu mi-am dat seama ce aveam. Am presupus ca este din cauza tigarilor, ca nu mi le mai accepta corpul, pentru ca de fiecare data cand fumam, mi se facea incredibil de rau. Asa ca m-am lasat, insa starea de rau a continuat. In incercarea de a-mi da seama ce mi se intampla, am luat-o pe toate partile posibile. Cea mai evidenta cauza a parut o afectiune a stomacului, deoarece de acolo pornea tot. Insa intr-o zi ce trebuia sa fie frumoasa, o zi de relaxare, o zi libera, mi-am dat seama ca nu la stomac este problema, ci mai sus, chiar in capul meu. Asta m-a speriat chiar si mai tare, sincer. Pentru ca nu intelegeam de ce, dintr-o data, mi se intampla asta. Intr-un final, mi-am dat seama ca este vorba de atacuri de panica, insa nu am facut nimic in privinta lor. Sunt foarte slaba uneori. Nu pentru ca nu as putea fii puternica, dar pentru ca imi este teama de putere. Este ironic, stiu, sunt constienta ca puterea mea ma poate scapa din multe situatii in care stau desi nu sunt nevoita, dar, ideea ca poate nu sunt atat de puternica pe cat cred ma inspaimanta. Asa ca le-am suportat pentru luni de zile. Am muncit 7/7, uneori cu atacuri de panica zilnice, in speranta ca, cu cat ma afund mai mult in munca, cu atat nu voi avea timp sa gandesc, deoarece propriile ganduri imi erau dusmanii cei mai mari. In toamna, cand a aparut acel om, m-a ajutat sa imi mai revin. Insa nu intr-un mod chiar sanatos, pentru ca depindeam de el. Doar cu el puteam intra intr-un supermarket fara sa mi se faca rau, singura, cam slabe sansele. Apoi el a plecat, depresia a inceput, o depresie atat de urata incat nici nu am mai avut ocazia sa am atacuri de panica, pentru ca nu prea mi-am mai oferit ocazia de a pleca din locurile in care ma simteam confortabil.

A fost bine cam o luna dupa asta, dupa momentul in care m-am decis sa imi revin. Dar o luna trece imediat. Si, spre sfarsitul iernii, atacurile de panica au revenit, de data asta cu o putere mult peste capacitatea mea de a le controla. Ma epuizau. Imi scoteau toata energia din mine. Daca in vara imi reveneam in cateva ore, de data asta era nevoie sa stau doua zile in pat dupa, doar ca sa imi revin. Daca eram nevoita sa plec de acasa pentru doua ore, trebuia sa compensez cu 12 ore de somn dupa, pentru ca efortul de a ma controla si de a nu mi se face rau era mult prea mult pentru corpul meu. Pana intr-o zi cand, dupa ce am plecat de la facultate in mijlocul laboratorului, din cauza unuia dintre cele mai urate atacuri de panica pe care le-am experimentat, cand am ajuns acasa am cedat. Am sunat-o pe mama mea plangand, si i-am spus ca nu mai suport. Eram constienta ca in ritmul asta viata mea se va distruge de la sine. Asa ca am decis sa merg la un psihiatru. Si a fost cea mai buna decizie pe care am luat-o vreodata. Am aflat ca sufar de anxietate inca din copilarie si ca puteam sa stau linistita, deoarece nu aveam nicio boala a stomacului, ci greata constanta pe care o simteam era doar modul corpului meu de a elimina toxicitatea din subconstient. Mi-a prescris un tratament si sedinte saptamanale la psiholog.

De cand iau tratamentul nu am mai avut decat un singur atac de panica, in doua luni de zile, iar acela a fost pentru ca am uitat intr-o zi sa iau una din pastile. Intre timp, mi-am revenit considerabil, iar acum nu mai am probleme, nici chiar daca se intampla sa sar peste vreuna din ele. Inca mai am o mica teama atunci cand ies din casa, insa am reusit in aceste doua luni de zile sa fac lucruri pe care nu le-am mai facut de foarte mult timp, pentru ca stiam ca imi vor provoca un nou atac.

Multa lume nu intelege. Ba chiar se stramba cand aude ca iau tratament, pe motiv ca anti-depresivele sunt periculoase. Si este normal, nu ai cum sa intelegi daca nu treci prin asta desi, sper ca nimeni sa nu treaca prin ce am trecut eu. Este foarte greu sa accepti ca ai o problema in ceea ce priveste psihicul. In mare parte, asta a fost unul dintre motivele pentru care am amanat atat de mult sa merg la un specialist, pentru ca nu am vrut sa accept asa ceva, am sperat ca va trece de la sine. Insa lucrurile astea nu trec de la sine, poate doar in cazuri extrem de rare.

In ceea ce priveste psihologul, am avut incredibilul noroc de a gasi o doamna cu care m-am conectat inca de la prima conversatie telefonica. In fiecare saptamana, astept cu nerabdare sa merg la ea, pentru ca realizez cat de mult ma ajuta sfaturile sale. Schimbarea pe care o simt in mine este atat de complexa incat nu o pot descrie in cuvinte.

Ceea ce ma aduce la subiectul initial. De cand am inceput sa iau masuri in privinta subconstientului meu, am momente in care simt nevoia sa reflectez la mine, la viata mea. Simt nevoia sa invat din trecut, sa iau din el doar ce am nevoie, sa iert, dar sa nu uit. Simt nevoia sa invat cum sa ma bucur de prezent, fara a-mi fii teama de el. Si, simt nevoia sa ma uit spre viitor cu optimism, curiozitate, si incredere ca totul va fii bine.

Partea cea mai grea a acestui proces de vindercare este realizarea. Pentru mine, sunt doua. Realizarea ca nu stiu inca cine sunt si ce vreau, si realizarea ca in mine zace o durere pe care nu o mai pot ascunde, si pe care trebuie sa o scot, incet-incet, pentru a ma putea elibera de ea si de toate implicatiile sale negative asupra vietii mele.

Sunt foarte incapatanata si mandra. De aceea, nu am vrut niciodata sa recunosc, nici chiar fata de mine, cat de tare m-au durut pierderile si evenimentele din viata mea. Acum stiu ca am gresit procedand asa si ca, daca mi-as fii permis sa le simt la timp, poate ca lucrurile ar fii stat cu totul diferit acum. Insa sunt om, si invat din greseli. Iar in ceea ce priveste aceasta calatorie a mea, pe care doar ce o incep, simt ca asta este cea mai mare lectie pe care trebuie sa o invat. O lectie pe care nu o va memora doar „buretele”, ci si inima, si sufletul, pentru ca ele au cea mai mare nevoie de mine sa fiu puternica acum, si eu am cea mai mare nevoie de ele sa imi arate ca pot fii omul bun la care am aspirat mereu.

34

Asta este locul in care mi-am golit mereu sufletul. Locul in care am putut face asta fără nicio jena, profitând de avantajul anonimatului. De săptămâni întregi, simt nevoia sa scriu ceva, însă acel ceva nu vrea sa iasă din mine. Am evitat și am amânat in continuu și, chiar și acum, deși mi-am luat in sfârșit tableta in brațe, tot simt ca ceva ma tine.

In ultima perioada, m-a tot speriat un gând. Iar azi, mai ales, a devenit aproape obsesiv. Ma tot gândesc, și tot încerc, sa fac cumva, ceva, sa îmi recapăt optimismul pierdut. Mi-am adus aminte de mine, de acum doi ani când, pe 31 Decembrie, am scris aici un articol in urma căruia m-am simțit atât de bine, atât de optimista și pozitivă, încât anul acela chiar s-a dovedit a fii cel mai frumos an din viața mea. Și asta am plănuit sa fac și acum, însă simt ca efectiv mai pot.

Este o senzație greu de descris, fără a părea nebun. Pur și simplu, atunci când ma gândesc la modalitatea asta de a privi viața, parca o gheara invizibila îmi strânge inima…frica, îmi strânge inima. Pentru ca am avut totul. Am ajuns in punctul in care am spus “Nu îmi mai doresc nimic acum de la viața, pentru ca momentan am tot ce am nevoie ca sa fiu fericita.” Iar apoi, fără sa îmi dau seama, treptat, pământul mi-a fugit de sub picioare, și am fost aruncată intr-un abis din care încă încerc sa ies.

As da vina pe evenimentele anului trecut. Însă știu ca “gheara invizibila” a apărut cu câteva săptămâni înainte. Evident, are legătura, pentru ca am avut dreptate in final.

Credeam ca am relația perfecta. Și chiar a fost, pentru o scurta durata de timp. Apoi, o data cu plecarea sa in alt oraș, teama de a-l pierde s-a instalat in mine, fără sa o pot controla, pentru ca am știut de prezenta sa in mine mult prea târziu. Mi s-a părut ceva normal la început, orașe diferite, ca orice om, te gândești ca o sa fie mai greu. Însă nu ma asteptam ca, la o luna după mutare, sa cedez psihic in felul in care am făcut-o.

Am atât de multe gânduri in cap in acest moment, încât îmi este greu sa scriu. As dori sa le pot scoate pe toate dintr-o data, ca sa îmi eliberez mintea.

Revenind, cred, sau știu, ca de acolo a început totul. Nu va pot explica de ce, pentru ca dacă as știi asta, as fii mult mai fericita in viața. Tot ce știu este ca, dintr-o data, am fost cuprinsă de o frica îngrozitoare, o frica oribila, un gând care nu îmi dădea pace, și care îmi spunea in continuu ca in curând o sa pierd omul pe care îl iubeam. Doua săptămâni am stat in pat, plângând in continuu aproape, simțindu-ma oribil, făcând atacuri de panica, pana in punctul in care ieșeam afara, la mijlocul lunii Noiembrie, și nu simteam frigul, pentru ca tot ce puteam simți era o durere imensa in inima, durere despre care știam ca nu are niciun motiv, dar asta nu a făcut-o pentru nicio secunda mai puțin reala.

Nu a fost primul meu episod de genul asta, însă a fost cel mai urat. Atunci mi-am dat seama ca, este posibil, sa am probleme reale in ceea ce îmi privește psihicul. Lucru care, chiar și acum, ma face sa-mi fie puțin rusine, deși știu ca sunt pur și simplu niște boli, ca toate celelalte, și care se tratează, pentru ca multă lume se ferește atunci când aude cuvinte ca anxietate, depresie sau atacuri de panica. Într-adevăr, o parte din mine este extrem de frustrata, și se gândește, “de ce eu? Deci pățesc eu asta?” Pentru ca știu ca este ceva ce rămâne cu tine pe viața in majoritatea cazurilor. Iar viața mea nu trebuia sa fie așa.

Însă apoi stau și ma gândesc, ceva din mine a avut totuși dreptate. Pentru ca, peste doua săptămâni, omul pe care îmi era frica sa nu îl pierd, mi-a spus ca de fapt nu l-am avut niciodată și ca totul a fost un act. Ăla, a fost singurul moment din viața mea, când am simțit fizic, cum mi s-a crăpat inima in mine.

Dar am trecut peste. După luni de zile, in care am tot tras, am tot sperat, am încercat sa păstrez legătura, am reușit, la începutul verii, sa trec peste. M-am închis in munca, nu mi-am permis sa ma gândesc la nimic altceva și, am reușit sa realizez și sa accept tot ce a fost și faptul ca s-a terminat.

Apoi, au început atacurile de panica. Dacă pana atunci credeam ca nu ma simt bine, habar n-aveam cât de mult mai rău poate fii. Îmi este atât de dor de cum era înainte, cum eram eu înainte. Trăind fără frica de a mi se face rău in orice moment. Fără sa-mi simt creierul obosit constant. Fără sa ma gândesc de doua ori înainte sa intru intr-un supermarket. Însă chiar azi am realizat ca nu este o slăbiciune. Ci din contra, noi, acea parte din oameni care trăiește cu aceste probleme, acei oameni care trăiesc cu probleme mult mai serioase decât ale mele, noi suntem puternici. Pentru ca este nevoie de o putere imensa, sa trăiești zilnic cu așa ceva, și încă sa vrei și sa încerci sa te bucuri de viața.

Pentru mine, momentul final, când am cedat de tot, a venit pe 3 Noiembrie. Nu a fost un eveniment așa major ca cel de anul trecut, pentru ca o relație de 3 săptămâni nu se compara cu un an întreg petrecut alături de o persoana, însă, a fost picătura care a umplut paharul.

Ideea este ca, pana sa îl cunosc pe el, am fost genul ăla de fraiera care, odată ce se atașa de cineva, accepta orice, doar ca sa se simtă cât de cât iubita. Și numai Dumnezeu știe câte am acceptat. Dar el nu a fost așa. El a fost altfel. A fost tot ce mi-am dorit vreodată, și chiar mai mult. Pentru mine, toate gesturile pe care le-a făcut, mai mari sau mai mici, au fost luate in considerație și au contribuit la clădirea unei stări de fericire pură, nevătămată.

Pana când a apărut iar “gheara invizibila”. La o săptămâna înainte de final, am simțit-o iar. Și am fost cuprinsă de disperare. L-am implorat pe Dumnezeu sa nu mi-l ia, însă nu a fost de folos.

Odată ce l-am pierdut pe el, am pierdut tot, inclusiv dorința de a mai trai. Habar nu aveam cât de mult am ajuns in câteva săptămâni sa țin la el, pana in momentul in care l-am pierdut. Pentru ca, in noaptea aia, a fost prima și singura data din viața mea când mi-am dorit sa mor, doar ca sa nu mai simt monstruozitatea aceea de durere. Îmi este rusine pentru asta chiar și acum, și îmi va fi mereu.

Desigur, partea rațională din mine, realizează ca este imposibil sa ma doară atât de mult pierderea unui om pe care îl cunosc de atât de puțin timp. Ma gândesc uneori ca m-am agățat atât de mult de el doar pentru ca mi-a oferit lucruri pe care mi le-am dorit mereu, și de care nu am avut parte. Și știu, ca ma frustreaza, și ma oftica incredibil de tare, ideea ca am fost alături de un om ca el, și ca nu am fost destul de buna pentru el.

Așa ca am luat-o pe toate părțile posibile. Însă nimic nu a ajutat. Încă ma doare, încă ma simt nervoasa, încă nu am nicio voința de a face ceva productiv. Și ma sperie gândul ca aceasta ultima picătura, mi-a dus psihicul intr-un punct din care nu mai este cale de întoarcere, pentru ca sunt mult prea multe zile la rând, de când eu nu m-am mai simțit bine.

Dar trebuie sa trec peste. Trebuie cumva, sa fac ceva, și sa îmi revin. Trebuie ca starea pe care mi-am impus-o acum doi ani, sa se reîntoarcă.

In momentul de fata, știu ca singurul lucru pe care îl pot face pentru asta, este doar sa îmi repet, și sa îmi impun singura ca o sa fie bine. Am încredere in Dumnezeu, și știu ca se poate. Știu ca merit mai mult, și ca, viața are suișuri și coborâșuri iar, ținând cont de adâncimea la care am fost, urmează un munte foarte înalt in fata mea.

Coincidențe

Când am spus ca viața mea parca s-a transformat recent intr-un film siropos de dragoste, semi-tragic, nu ma așteptam sa se ducă de fapt chiar așa departe încât sa am dureri de cap cauzate de realizările recente.

Exista doua moduri in care poți sa percepi unele lucruri: sa vezi partea goală, sau partea plină, a paharului. Eu una m-am obosit singura privind doar spre partea goală, așa ca îmi asum riscul de naivitate, și voi alege sa văd doar lucrurile bune de acum înainte.

Deși ma simt puțin ca in Matrix in momentul asta, senzația dominanta este cea de…confuzie? Nici nu știu cum sa ii spun, sincer. Însă ce știu cu siguranța este ca refuz sa accept ca asta sa fie o tragedie. Pentru ca asta ar fi dacă s-ar termina.

Am fost unul lângă altul toată viața noastră. La un pas distanța, mereu puțin mai înainte, sau puțin mai înapoi, însă mereu traversând aceleași locuri, râzând cu aceeiasi oameni, mergând cu același autobuz, petrecând cu familia pe aceeași plaja in copilărie…dar pe atunci, deși ochii noștri cel mai probabil s-au văzut unii pe alții, sufletele încă nu. Așa ca refuz sa cred ca, după ani întregi de “aproape”, sa ni se ofere doar trei săptămâni in care sa ne avem unul pe altul. Nu, nu avem, urăsc expresia asta, urăsc sa spun ca eu aparțin altcuiva, sau ca cineva îmi aparține mie. Trei săptămâni in care sa fim unul pentru altul. Trei săptămâni in care sa încercam sa ne facem fericiti unul pe altul. Refuz sa cred așa ceva.

Poate ca unii ar spune, da, asta este și motivul pentru care nu a ținut, v-ați evitat involuntar toată viața, asta a fost și scopul, poate ca întâlnirea voastră a fost o greșeala.

Dar știu ca nu a fost așa. Știu, pentru ca o simt acolo, nu adânc, nu ascuns in mine, o simt in toată ființa mea. O simt in tot corpul meu, in toată sinea mea, simt cum eu sunt un întreg, care este plin de siguranța ca normalitate înseamnă el. Simt asta pentru un om pe care nu îl iubesc. Pentru ca nu pot spune asta, nu pot iubi pe cineva atât de repede. Și totuși, nimic din mine nu își dorește sa îl piardă vreodată. Paradoxal, intr-un fel.

Toată viața mea am fost sigura de un lucru. Ce simt pentru ceilalți. Mereu am știut exact, fie ca a fost vorba despre iubire, ura sau indiferenta, am știut ce simt. Acum este pentru prima data când nu se aplica. Așa cum a spus-o chiar el, nu prea se mai aplica regulile in cazul nostru, dar este ok.

O parte din mine s-a făcut mică, după toate loviturile primite. O simt și o văd ca pe un copil mic și speriat de posibilitatea devenirii din ce in ce mai minuscula, pana când o sa dispară. Partea aia îmi spune sa nu sper. Partea aia încă suferă, încă o doare, încă se ferește de fericire. Dar o voi ignora. Cu toată puterea pe care o am, o voi ignora, și ma voi risca sa lupt sperând pentru noi.

Tot din mine ii simte dorul. Obrajilor le este dor de durerea pe care o simțeau după ce ma făcea sa zâmbesc in continuu. Ochilor mei le este dor imaginea frumoasa pe care o aveau in fata mereu când era lângă mine. Pielea mea tânjește după atingerile lui. Mâinii mele ii este dor sa fie cuprinsă de a lui. Tot corpul meu ii simte lipsa, tot corpul meu vrea sa fie iar cuprins de el. Iar asta este partea cea mai ușoară. Însă inima, însă sufletul…lor ce le pot face sa nu mai simtă dorul de el? De momentele când se uita in ochii mei și vedea tot ce ascund fata de restul lumii, de mirarea constanta pe care o simteam, când realizam cât de perfect este, de fericirea pe care am negat-o pana in ultimul moment, pentru ca m-a speriat imensitatea ei?

El se vede defect. Însă pentru mine nu este așa. Pentru ca, mereu am susținut ca fix acele defecte, ne fac unici in felul nostru, odată ce le acceptam și le schimbam in așa fel încât sa nu ne afecteze viața intr-un mod negativ. Pentru mine, el este perfect. Este tot ce mi-am dorit in viața. Este cel care m-a făcut sa ii mulțumesc lui Dumnezeu pentru el, cel care m-a făcut sa spun, “Asta este lucrul bun pe care l-am așteptat in toți anii ăștia. El este recompensa pentru toate suferințele prin care am trecut.” El este primul care m-a făcut sa realizez ca in sfârșit ma pot pune pe mine pe primul loc, deși țin la el.

Refuz sa cred ca asta e tot. Refuz sa accept asta. Am un suflet încăpățânat, care nu va accepta un alt scenariu, decât cel in care ne vom regăsi unul pe altul permanent, așa cum a fost mereu sa fie.

O sansa la recuperare

Sunt un om trist. O recunosc si mi-o asum. Desi, m-as putea numi un trist optimist. Pentru ca, ani de zile, lupta dupa lupta, am obosit sa ma mint singura si sa-mi spun ca da, sunt perfect, nu m-a afectat cu nimic, in acelasi timp sunt increzatoare si nu voi inceta niciodata sa cred ca intr-un final va fi bine.

Imi place sa cred ca am sanse sa imi revin. La fel ca inainte nu voi mai fii niciodata, de asta sunt constienta. Dar, in timp ce stau aici, afara, si incerc sa tastez cu degetele deja inghetate, simt in interiorul meu ca se poate. Oricat m-ar frustra lumea in care traim, oricate persoane as iubi si oricate persoane as pierde, atunci cand ma uit la „the big picture”, viata este frumoasa.

Sunt de parere ca nu vom ajunge niciodata sa ne cunoastem pe noi insine in intregime. Pentru mine, fiinta umana este un paradox. Un mister. Iubim marea, insa ne este frica de ea. Iubim viata, insa nu o traim la capacitate maxima. Iubim distractia, insa de mult prea multe ori o facem doar ca sa ne ignoram viata, in loc sa o simtim exact atunci. Si lista poate continua la nesfarsit.

Eu sunt o fricoasa, nu am de ce sa mint. De la frici obisnuite, de genul serpi, inaltime, pisici furioase, etc. , pana la teama de infrangere, de pierdere, de cadere emotionala. Si uite, chiar aici apare problema. O problema pe care sunt sigura ca o au si altii. Am trait momente superbe. Momente incredibile, pe care le voi tine minte pentru tot restul vietii mele. Momente care m-au facut sa realizez ce caut, ce imi doresc. Insa am suferit si pierderi enorme. Incepand de la persoana careia i-am spus „Mama”, si pe care nu credeam ca o voi pierde vreodata, pana la oameni pe care i-am iubit mai mult decat m-am iubit pe mine, si care m-au zdrobit de-a dreptul cand au plecat. Asa ca nu am avut ce sa fac decat sa ma adaptez. Sa ma feresc de sentimente mult prea puternice, pentru ca le vedeam drept periculoase. Le vedeam ca pe singurul lucru in stare sa ma schimbe si sa spun „Gata, efectiv nu imi mai pasa de absolut nimic pe lumea asta”, si chiar sa vorbesc serios. M-am obisnuit atat de tare sa fiu singura, incat am refuzat persoane care poate chiar si-ar fi dorit sa ma faca fericita. Pentru ca nu cred in asa ceva, nu mai cred in relatii perfecte, nu mai cred in promisiunea „Nu o sa te ranesc niciodata”. Suntem oameni. Ca vrem, ca nu vrem, la un moment dat tot o vom comite si vom rani pe cineva apropiat. Si este ok. Atata timp cat nu am facut-o din rautate, atata timp cat realizam ce am facut si atata timp cat facem o schimbare, ca acel lucru sa nu se mai repete, este in regula. Cu totii gresim, este uman.

Gandul la aceasta umanitate imperfecta m-a ajutat sa trec peste foarte multe lucruri.

Cum spuneam, ma aflam intr-o zona de singuratate si confort. Din care imi este uneori foarte greu sa ies. Insa uneori viata nu este asa rea cum credeai, si apare cineva care iti da speranta. Cineva care te intelege, care te respecta, si care este diferit de tot ce ai intalnit pana atunci. Asa ca, fiind o fricoasa, te sperii. Pentru ca esti capabila dupa un timp sa iti dai seama ca are un potential imens. Dar acel potential merge in ambele sensuri. Pe cat de bun poate fi, pe atat de rau te poate lovi. Si stai si te intrebi, sa ma risc sau nu? Ceva din tine striga „Da!”, altceva te intreaba „Esti sigura?”, iar partea aia care iti rascoleste uneori noptile, iti spune sa nu te bagi.

Am incredere. In mine, de data asta. Pentru ca, in urma cu o luna, am fost in stare sa aleg ce a fost cel mai bine pentru mine, iar in acel moment, am realizat ca toate experientele, mai mult sau mai putin esuate, au devenit lectii bine invatate. Imi place sa cred ca sunt o persoana matura. O persoana trecuta prin multe, bune si rele, care este capabila sa ia decizii cat de cat intelepte. Iubesc sa iubesc si nu ascund asta. Nu este nimic pe lumea asta ce nu as face pentru persoanele la care tin. Accept faptul ca nu toate zilele sunt bune, ca uneori poti sa ai chiar si saptamani intregi in care sa simti ca nimic nu este bine, pentru ca stiu ca iti poti reveni, chiar si din acele momente. Poate ca uneori sunt prea buna, cu persoane care nu merita. Poate ca uneori ma consum prea mult, cu persoane care nu merita. Dar asta sunt eu. Cineva mi-a spus ca cel mai mare defect al meu, este si cea mai mare calitate, faptul ca aleg sa vad mereu binele in oameni. Probabil ca are dreptate, insa nu as schimba asta cu nimic. Pentru ca tocmai asta ma ajuta sa ma dau jos din pat dimineata si sa continui sa imi iubesc viata si sa ma iubesc pe mine.

Iar in ceea ce priveste dragostea, exista sanse la recuperare. Nu stiu cand, sau cum, sau cu cine, insa ceva din mine crede in continuare in iubire, si mereu o va face. Probabil ca sufletul meu este un „hopless romantic”, cel putin eu asta cred.