Nu tot, dar pe aproape

Am început sa scriu articole sub semnătura „Anonim”. Încă nu le-am trimis, încă ma decid dacă sa fac asta sau nu pentru ca, oricat de mult mi-as turna eu sufletul in blogul asta, acele articole sunt mai personale decât orice altceva ce am scris vreodată in viața mea.

Aici nu le pot posta, pentru ca ar însemna sa-ți recunosc niște lucruri tie, „Ispiratia mea”, iar tu nu trebuie sa afli asta…încă. Te mai țin puțin in suspans, așa cum o faci și tu zilnic cu lucrul pe care nu vrei sa mi-l explici. In fine, ideea este ca am avut o pauza destul de lunga pentru mine. In ultimele zile m-am simțit secata de tot, inclusiv inspirație. Mai ales inspiratie, de fapt. M-am tot gândit la ce și cum sa scriu. La cum sa scot iar din mine acele articole puternice, in care eram sinceră cu mine și cu ce trăiam in acel moment.

Eu scriu ce simt. Iar acum, nu știu exact ce simt. Am un amalgam de gânduri in cap, ce nu îmi dau pace uneori și care ma obosesc. Încerc sa le găsesc o explicație, dar nu pot. Singura persoana care ma poate ajuta ești tu, dar nu vreau sa stric magia și sa vorbesc cu tine despre asta. Așa ca aleg sa le ignor, pentru ca știu ca atunci când numele tău apare pe ecranul telefonului meu…toate acele întrebări fără rost dispar, pentru ca nu cântăresc atât de mult ca fericirea pe care o simt când vorbesc cu tine.

As vrea o pauza. De la tot, de la viața mea in general. As vrea câteva zile in care sa plec, sa fiu doar eu cu mine, sa ma plimb, sa explorez, sa vizitez, efectiv…sa ma liniștesc. Știu ca asta ar fi cel mai bun lucru pe care l-as putea face acum, sa iau o pauza si de la tine, sa îți duc dorul pentru câteva zile, doar ca sa îmi reamintesc de ce ești atât de important. Dar, Doamne…cât de greu mi-ar fi! Numai când ma gândesc la asta, la a nu vorbi și a nu știi nimic de tine pentru, o săptămâna sa spunem, este de neconceput. Cu atât mai mult cu cât as știi ca a fost ideea mea. Și pe lângă asta, nici nu știu cum as putea sa-ți spun asta. „Hei, buna, am vraiște in cap și am nevoie de o pauza ca sa îmi fie dor de tine și sa îmi aduc aminte de ce am acceptat asta de la bun început.” Nu pot sa fac asta. Fostul meu iubit mi-a făcut asta. De foarte multe ori. Și, deși tu nu ești iubitul meu, doar sursa mea zilnică de inspirație, îmi aduc aminte de cum ma simteam eu când auzeam așa ceva. Și știu ca singurul lucru la care ma puteam gândi era ca dacă ar fi ținut la mine, nu ar fi avut nevoie de o pauza in care sa-și confirme singur asta.

Este o situație super complicata. In teorie, unde totul este perfect, eu m-am ținut de cuvânt și nu m-am atasat, toate sunt bune și frumoase, viața este roz, caii zburda fericiti pe câmpii, in concluzie…All is well. Doar ca, vezi tu, acel „all” nu este chiar așa „well”. E cam confuz. Nu pentru ca simte ce nu trebuie, ci pentru ca ii este frica tocmai de asta. As vrea sa înțeleg natura umană, de ce suntem făcuți sa fim atât de paranoici când ne atașam de ceva sau de cineva. De ce in secunda in care acceptam asta, in loc sa ne bucurăm și sa trăim din plin acel sentiment, tindem sa îl molipsim cu gânduri dominate de paranoia, despre cum o sa îl pierdem? Nu aveam problema asta înainte, când nu ma implicam și când chiar ma credeam atunci când afirmam tare și răspicat ca ma las dusa de val și ca nu ma stresez. Ce-i drept, nici acum nu ma stresez, in sensul ca știu ca as face-o degeaba, pentru ca nu este in puterea mea sa schimb lucrurile deja menite sa se întâmple. Eu pot doar sa fiu optimista in continuare, sa ma bucur de moment și sa sper mereu la ce e mai bine. Și asta fac, doar ca sunt om, și uneori este mai greu.

Te vreau atât de mult. Deși nu ar trebui, deși nu este dreptul meu, deși știu sa îți enumăr pe puțin 10 motive pentru care nu ar trebui sa fac asta. Dar nu ma pot abține. Este ceva incontrolabil, mai multe șanse ai sa convingi un copil ca acadelele nu sunt bune la gust, decât sa convingi o inima încăpățânată ca a mea. Încerc pe cât de mult pot sa nu îmi fac speranțe pentru ca știu ca tu ești imprevizibil și ca nu trebuie niciodată sa ma aștept la un anume lucru de la tine, trebuie sa te las pe tine sa conduci jocul asta la care luam parte. Și ceea ce este culmea este ca, de obicei, atunci când doua persoane sunt intr-o relație, momentul in care își dezvăluie sentimentele unul fata de celălalt, este momentul in care relația devine și mai puternica. Însă eu simt ca dacă vreodată ti-as recunoaște cât de mult ai ajuns sa însemni pentru mine…aia ar fi. Ori te-ai speria, ori vei spune ca nu e bine pentru mine sa o continuam in condițiile astea, ori habar n-am, ai găsi tu ceva. Așa ca încerc sa ma mențin normala, sa îți vorbesc așa cum îți vorbesc mereu, te ascult cum razi de mine in continuu, așa cum fac mereu, fără sa ma plâng, pentru ca îmi place, ma simt mult prea bine și ma faci sa rad atât de mult și sa uit de tot, încât nu ma pot opri.

Provoci dependentă, omule! Și nu știu ce o sa ma fac atunci când o sa se instaleze sevrajul, dar sper sa nu aflu niciodată sau, măcar, nu in viitorul apropiat.

Autor: happinesscomesfromwithinyou

Sunt doar o simpla persoana, ce nu doreste nimic mai mult decat sa fie fericita. Aștept mesaje, păreri, sau pur și simplu dacă simțiți nevoia de o simpla conversatie sau un sfat, pe Instagram: andracristina27

Un gând despre „Nu tot, dar pe aproape”

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Creează-ți site-ul web cu WordPress.com
Începe
%d blogeri au apreciat: