Bine versus Rau

Ți se intamplă și ție? Să te năpădească tristețea dintr-o dată? Să simți cum lumea se dezbină în jurul tău? Să simți că nimic nu e bine și să te cuprindă o frică irațională?

Mie mi se intamplă uneori. Am făcut acest blog ca să scriu despre fericire, dar apoi mi-am adus aminte : Cum am putea noi, oamenii, să știm ce înseamnă fericirea fără tristețe? Nu am putea să o recunoaștem. Nu am ințeles asta până nu mi s-a spus verde în față adevărul crunt. Și o să vă povestesc acel moment. Plus alte câteva lucruri despre mine și despre cum am învățat să accept necesitatea tristeții pentru a mă putea bucura de momentele fericite.

Sunt studentă la Medicină. Este lucrul pe care mi l-am dorit să-l fac toată viața mea, niciodată nu m-am imaginat făcând altceva. Asta este scopul pentru care simt că am fost trimisă pe acest pământ. Întâmplarea care mi-a deschis ochii este relativ banală, dar pentru mine a reprezentat o revelație monumentala. Vedeți voi, sunt sigură că majoritatea stiți deja că Medicina în România nu este ca cea din Anatomia lui Grey, sau din oricare alt film străin, în care doctorii sunt niște semi-zei, mereu odihniti, rezolvând chiar și cele mai imposibile cazuri, mereu puși la punct, iar spitalele noastre în niciun caz nu sunt ca cele din filme…poate doar ca cele din filmele de groază. Da, la partea cu spitalele nu a fost un chiar un șoc pentru mine una, deoarece din cauza unor circumstanțe neplăcute am petrecut înainte de facultate mult mai mult timp decât aș fi vrut în interiorul lor. Știam cum arată, știam cum miroase, știam cum sunt tratați pacienții sau, mă rog, credeam că știu cum sunt tratați pacienții.

Primul șoc a venit încă din primele zile de facultate, când am observat dezinteresul total al profesorilor față de noi. Orele de curs nu sunt mereu respectate, uneori fiind nevoiți să așteptăm un profesor mai mult de o oră pentru ca apoi dupa cinci minute, să iasă pe hol la bârfă cu asistenta sa, lăsându-ne să îl așteptăm în sala de curs chiar mai mult peste terminarea programului. Următoarea chestie : cursurile predate sunt al doilea cel mai rar lucru dupa existența hârtiei igienice la toalete. Trăim în era tehnologiei, de ce să nu le trimitem cursul direct pe mail si să-i lăsăm să-și bată capul singuri acasă, pentru ca apoi la examen să-i tratăm ca pe ultimii incompetenți? Pai normal ca 80% dintre doctorii din țara asta sunt deja scârbiți de meserie când termină facultatea!!! Pentru că asta au fost invățați ! Apoi, a venit cireașa de pe tort. Tratarea pacienților. Culmea este că, în cursuri (cele în format tehnologic, desigur) se aberează până aproape de limita indecenței despre cum ar trebui tratat pacientul, despre grija pe care trebuie să i-o purtăm și despre cum îi putem face viața mai bună, pentru ca acesta să nu se simtă inferior din cauză că suferă de o anumită boală. Dar nu asta se întâmplă în spitale. În spitale oamenii sunt lăsați să moară cu zile, sunt tratați ca niște gunoaie de care le este silă să se atingă sau cu care nu merită să-și bată capul. Cum a spus un doctor al cărui nume nu l-am reținut, despre un pacient grav bolnav : „eh, nenorocul lui”. Nu. Nu nenorocul lui. Nenorocul tuturor care ajung în spitalele de stat din țara asta.

Țin totuși să le mulțumesc acelor persoane care încă practică această meserie cu pasiune și al căror interes principal este starea oamenilor pe care îi tratează, precum și profesorilor care m-au sprijinit și care m-au făcut cu fiecare nouă lecție să mă îndrăgostesc și mai mult de această meserie.

Revenind la întamplarea pe care voiam să o povestesc. Eram în sesiune, iar la o anumită materie aveam de învățat despre bolile genetice care afectează copiii, în special despre cei care deja suferă aceste boli când se nasc. Eu din fire sunt o antiteză vie, pentru că, deși reușesc să mă mențin rece când asta îmi cere situația, în unele cazuri, las cealaltă jumătate a mea să domine, jumatatea emoțională. Și ca să vă faceți o idee și mai bună, nu am nici cel mai mic spirit matern în mine, copiii mă lasă rece, nu îmi plac, îi văd ca pe niște roboței hiperactivi care doar țipă și aleargă ca niște bezmetici. În concluzie, o categorie în fața căreia partea mea emoțională este inactivă. Însă când am fost nevoită să studiez acele boli, să memorez acele poze cu niște copii ale căror malformații mă vor bântui toată viața, am simțit că cedez, nu din cauza presiunii sau a oricărui alt motiv, ci din cauză că nu am putut să înțeleg cu ce au greșit acele ființe nevinovate ca să se nască așa. Am simțit o nevoie urgentă de răspunsuri și m-am îndreptat către cea mai apropiată persoană pe care o consider mai matură decât mine (stiți voi, adultul mai adult, care are viața mai în ordine decât adultul din mine), unchiul meu. L-am intrebat „De ce? De ce Dumnezeu ar face asta unor copii?” Iar răspunsul său a fost unul simplu, pe care l-am mai auzit de foarte multe ori în filme sau l-am citit în cărți, dar pe care nu l-am ințeles până în momentul acela. „Pentru că este nevoie de rău ca să poți vedea binele.” Și da, ok, are dreptate. Dar chiar atât de rău?

Eu cred în Dumnezeu. Nu în cel în care îmi impune biserica să cred. Mi se sfâșie inima când mă gândesc la asta, la cum mi-am pierdut încrederea aproape total în biserică. Și spun aproape datorită unui preot pe care l-am cunoscut acum mulți ani de zile, care mi-a arătat că încă mai există slujitori ai lui Dumnezeu care au rămas umili, simpli. Cărora le pasă de oameni, nu de bogății. Oricum, evident că m-am îndoit atunci. Probabil că nu sunt suficient de puternică, pentru că recunosc, sunt momente în care mă îndoiesc. Am făcut-o prima dată când mi-am pierdut mama, neînțelegând de ce a fost atât de crud încât să o ia de langă mine atât de devreme, iar apoi m-am îndoit când am vazut pozele acelor copii. Chiar și în acest moment simt că mă îndoiesc, tocmai din acest motiv mă refugiez acum în scris, pentru că, nu mai povestesc circumstanțele, este o poveste prea lungă, mi-a fost adus aminte de lagărele de concentrație în care au murit atât de mulți oameni nevinovați, oameni care nu meritau asta. Cred că trebuie să nu fi om ca să nu te îndoiesți măcar puțin de prezența Lui în astfel de momente, nu?

Așa că încerc acum să-mi pun gandurile pe această foaie electronică, în speranța că voi găsi o lamurire în interiorul meu. Un sens. Știu că El există. Mi-a demonstrat-o în momentele în care am avut nevoie de ajutor și mi l-a oferit. Momente pe care noi nu le observăm mereu, pentru că așa suntem noi, ființele umane, tindem să ne axăm mai mult pe răul din jurul nostru, fără să vedem și binele care îl înconjoară. Poate că răspunsul pe care îl caut este că acea tragedie a fost necesară pentru a invăța din ea. Pentru a conștientiza că răul există în noi, dar că îl putem eradica dacă asta ne dorim cu adevarat. Sau poate că era nevoie de un rău de proporții astronomice ca să învățăm că lupta pentru teritorii este o prostie. Că pământul ăsta ne-a fost lăsat tuturor, nu pe bucăți. Dar nu prea știu ce să zic despre cât am învățat asta, nu acum, când „liderilor” noștri înca le surâde ideea de a ucide milioane de ființe nevinovate, doar ca să iși arate autoritatea. Care e mai tare dintre toți. Ce contează că mor oameni zilnic pentru că nu au un acoperiș asupra capului sau, mai rău,  pentru că nu au ce mânca? Sau pentru că iau infecții din spitale si sunt trimiși acasă mai bolnavi decât când s-au internat? Nu, asta nu contează! Hai să ne cheltuim banii pe arme nucleare, să-i demonstrăm vecinului că putem să-i invadăm grădina dacă așa avem noi chef când ne trezim cu fața la cearșaf. Și cu atât mai mult, așa le-am arăta și celorlalți vecini că au motive foarte bine întemeiate să se teamă de noi. Că până la urma urmei, din animale venim, animale suntem. Trebuie să existe un lider de care să se teamă toată lumea. De ce să fim buni unii cu alții? Știu o vorbă, ” Este mult mai ușor să faci rău decât bine.” O frază mai bună care să descrie natura umană, nu știu.

Da, sună foarte urât ce spun. Și știiiiiu, sunt și atâtea exemple de oameni buni, oameni cărora le pasă de alții mai mult decât de ei și al căror scop principal este să plece din lumea asta știind că au facut tot ce le-a fost cu putință să o schimbe în bine. Știu asta, știu că există. Problema este că numărul oamenilor buni este inegalabil mai mic decât cel al oamenilor răi. Ok, nu spune nimeni să nu-ți pese mai mult de tine. Dinpotrivă, cred cu tărie că persoana pe care trebuie să o iubim cel mai mult pe lumea asta suntem noi înșine în primul rând. Dar asta nu înseamnă că trebuie și să ignorăm ce se intamplă în jurul nostru. Rău va exista mereu, sunt conștientă de asta. Dar consider că proporția maximă în care ar trebuie să existe, este în egalitate cu binele, dacă se poate, chiar mai puțin. Iar în ziua de azi, echilibrul a fost de mult depășit, răutatea călcând în picioare tot ce a mai ramas bun.

Simt că nu există o concluzie a tuturor lucrurilor pe care le-am înșirat până acum. Singurele lucruri pe care le simt sunt revolta, incapabilitatea și tristețea. Dar în același timp simt și speranța că la un moment dat lucurile se vor aranja așa cum trebuie să fie. Sper din suflet să fie așa. Pentru că nu știu cât va mai dura, în ritmul ăsta, până când lumea va exploda, iar din rămășițele ei nu-i văd iesșind pe cei care au încercat să oprească acest lucru.