Replica de “prea târziu”

Cred cu tărie că nu sunt singura căreia i se întâmplă asta. După aproape orice argument, sau pur și simplu după o conversație normală, îmi apar în cap peste câteva ore o sumedenie de replici mult mai bune pe care aș fi putut să le spun.

În momentul de față, trei cuvinte mi se tot plimbă prin minte și nu îmi dau pace. „Nu, nu înțelegi”. Asta ar fi trebuit să spun, din cauza acestor cuvinte simt că ultima conversație cu el este neîncheiată.

Mi se pare foarte amuzant, sincer, comportamentul bărbaților (sau ar trebui să spun, băieților) din ziua de azi. Când mă gândesc la asta, îmi vine în cap o întâmplare prin care am trecut când eram la grădiniță, pe care o voi povesti ca să mă fac mai bine înțeleasă. Am plecat împreună cu educatoarea și colegii mei să vizităm un punct de atracție din orașul nostru, la doar două străzi distanță de grădiniță. Dar, fiind copii și fiind la vârsta la care tot ce voiam era să ne jucăm și să facem prostii fără a realiza gravitatea lor, ne-am plictisit repede de acea excursie și, ne-a venit o idee ce nouă ni s-a părut foarte bună la momentul respectiv. „Ce-ar fi dacă am pleca de aici și ne-am întoarce singuri la grădiniță?” Nu eram departe, cum am mai spus, așa că am plecat. O oră mai târziu, când am fost găsiți de o educatoare ce probabil că urma să leșine de frică pentru că a pierdut patru copii, ne-am dat seama(în mare parte) ce am făcut și cât de greșit a fost. Acum, de ce am povestit asta? Pentru că așa văd eu băieții în zilele noastre. Niște copii de grădiniță. La fel de curajoși și încrezători în ei când este vorba de cucerirea unei fete, fără nicio problemă în a minți atâta timp cât își vor îndeplini scopul, dar…când este momentul să ofere o explicație, tăcerea este singurul răspuns pe care îl pot da. Sau, dacă ești norocoasă, îți vor oferi două, maxim trei cuvinte, doar ca să te simți puțin mai bine.

Asta a făcut și el. Când a fost momentul să-mi ofere o explicație, s-a prefăcut ca nu știe despre ce vorbesc. „Adică?”, „In legătura cu ce?”, asta a fost tot ce am primit, doar pentru ca la sfârșit sa îmi spună ca ma înțelege. Și tocmai de aceea, acum regret ca nu i-am spus „Nu, nu înțelegi.” Dar o spun acum. Ma descarc aici. Pentru ca este tot aia. Chiar dacă i-as fi spus-o lui, nu ar fi făcut nicio diferența. Deci, nu. Nu înțelegi. Pentru ca dacă ai fi înțeles, nu ai mai fii făcut-o. Dacă ai fii înțeles și ai fii știut cum este, nu ai fii făcut un alt om sa treacă prin așa ceva. Nu înțelegi, nici de departe. Te prefaci ca înțelegi, probabil in speranța ca o sa ma satur și o sa spun „Gata”. Dar eu nu o sa spun așa ceva pentru ca sunt mult prea slaba.

Eu te las. Te iert, pentru că nu vreau sa încep noul an cu sufletul pătat. Din cauza ta, acum trebuie să-l bag în mașina de spălat și să-l dau peste cap din nou, doar ca să-l curăț de tine, dar voi face asta pentru ca nu am alta soluție. Sunt multe alte lucruri pe care aș mai fi vrut să le spun, și probabil că le-aș fi spus dacă aș fi știut că vor schimba ceva, dar nu o vor face. Pentru că tu încă ești la gradiniță și încă ești de părere că nu este deloc greșit să pleci fără să anunți. Iar asta nu este problema mea, fiind că am învățat că nu poți schimba o persoană, oricât de mult ai încerca.

E ok, te înțeleg, ții la altcineva, cine sunt eu să mă bag? Eu nu o să bat cu pumnul in masa și nu o să spun „Nu! Tu mie mi-ai spus că ții la mine, așa că tu cu mine vei fi!” Nu. Nu o să fac asta. Cine știe, poate așa a fost să fie. Eu una nu simt ca am pierdut nimic, din contră, am mai învățat încă ceva despre viață și despre cum trebuie să o trăiesc. Tu, în schimb…nu voi spune că ai pierdut o persoană frumoasă sau deșteaptă sau orice alt compliment pe care aș putea să mi-l fac singură, pentru că nu sunt atât de narcisistă. Tu ai pierdut doar respectul acelei persoane. Și deși poate ca ție nu ți se pare ceva atât de important acum, sfatul meu este să încerci să schimbi ceva la tine ca și persoană, pentru că este destul de grav să ajungi la vârsta asta și să nu fi destul de matur încât să apreciezi respectul pe care cineva ți-l poartă și să nu te intereseze dacă l-ai pierdut sau nu.

Nu înțelegi, dar sper că intr-o zi o vei face. Nu pentru mine, dar pentru toate celelalte persoane ce îți vor intra în viață, sper din suflet ca pe ele le vei respecta mai bine decât ai făcut-o cu mine.

Ghid de supraviețuire, partea a II-a.

Cele cinci stadii ale durerii

Elisabeth Kubler-Ross spune că există cinci stadii ale durerii.

1. Negarea;

2. Mânia;

3. Negocierea;

4. Depresia;

5. Acceptarea.

Are totală dreptate. Fiecare dintre noi trece prin aceste stadii măcar o dată în viață. Fie că este vorba despre un eșec pe plan profesional, fie că este vorba despre o despărțire, sau pur și simplu pentru că un lucru pe care îl doream foarte mult nu s-a întâmplat, cu toții am simțit aceste stări, exact în ordinea dată.

Se aplică cel mai bine în cazul unei despărțiri, într-adevăr. Poate dura o oră, sau poate dura un an, este nevoie să le simțim pe toate pentru a putea spune că am trecut peste.

Eu am trecut prin ele de câteva ori deja, în mare parte știu la ce să mă aștept și cum voi reacționa la fiecare. Momentan mă aflu la al doilea stadiu, cel în care sunt furioasă pe el pentru ce mi-a făcut, pentru că a ales pe altcineva în locul meu. Dar voi încerca să le iau pe fiecare în parte în acest articol. Voi povesti din experiența mea personală cum se manifestă fiecare și, mai ales, cum să trecem cât mai ușor posibil prin ele.

Primul stadiu. Negarea. Acesta apare foarte devreme, uneori chiar înainte ca totul să se termine. În cazul meu, așa este. Am simțit negarea în timpul ultimei discuții cu el, și i-am spus-o și lui. „Nu-mi vine să cred.” Și chiar nu îmi venea să cred, că omul pentru care am început să am sentimente a profitat de asta, pentru propriul său amuzament. Acesta este momentul în care nu poți să concepi ce se întâmplă, îți impui singur să nu crezi că este adevărat, pentru că știi că în secunda în care ai acceptat asta, totul s-a terminat. După părerea mea, este cel mai greu, mai greu chiar și decât Depresia, pentru că este nevoie de foarte multă putere din partea cuiva să treacă peste el și să accepte realitatea în care toate speranțele pe care le-a nutrit pană în acel moment, au fost ucise de persoana care le-a dat viață.

Al doilea stadiu. Mânia. Furia. Este cel în care mă aflu acum și, dacă e să fim puțin masochiști, stadiul meu preferat. Este momentul în care te simți puternic, în care spui „La naiba cu el! Nu știe ce a pierdut!” Este momentul în care totul este despre tine, nu despre el. În punctul ăsta, el este doar un fraier care nu a putut să vadă ce era chiar în fața ochilor săi, adică o persoană care ar fi făcut orice pentru el. Deși te simți nervos și rănit, în același timp, simți o energie atât de mare încât ar putea să te consume cu totul. Și chiar o va face, puțin mai târziu.

Al treilea stadiu. Negocierea. Acum simți că începi să pierzi puterea pe care o simțeai cu doar puțin timp înainte. Îți faci planuri, încerci să găsești o metodă să nu suferi, să fie totul bine. Nu mai ești nervos pe acea persoana care te-a rănit, ci începi să vezi „the big picture”. Analizezi totul în amănunt. Observi greșelile amândurora și toate evenimentele care au făcut ca viața ta să ajungă în acest punct. Îți apar idei despre cum ai putea totuși să te întorci sau să-l faci să se întoarcă, speranțele încep să ia naștere din nou și le simți permanent în tine, ca niște copii ce te îndeamnă să intri în jocul lor măcar încă o dată.

Al patrulea stadiu. Depresia. Acum te simți trist. Toată lumea se prăbușește în jurul tău. Cerul cade peste tine. Ai ajuns în ochiul uraganului, unde este o liniște mormântală, la fel ca în sufletul tău. Speranțele au murit din nou, nu au făcut față vântului prea puternic. Plângi, zbieri, implori cerurile să te ajute și să nu te mai lase să suferi pentru că te doare mult prea tare. Ai senzația că nu vei mai fi fericit vreodată, că vei rămâne singur mereu și că dacă nu e El, nu e nimeni. Simți că nu vei mai iubi vreodată pe altcineva, că ai consumat toată porția pentru cineva care era deja sătul. Inima ta îți părăsește corpul, iar în locul in care a stat pana acum, simți doar durere. Te sufocă. Este atât de intensă încât devine fizică. Îți simți tot corpul lipsit de energie, însă ceva din pieptul tău doare atât de tare încât îți este frică să te miști.

Al cincilea stadiu. Acceptarea. Soarele răsare din nou. Corpul tău prinde viață. Inima s-a întors din vacanță mai puternică decât atunci când a plecat și este pregătită să o ia de la capăt. Te simți ca un veteran de război. Ai rămas lovită, cu niște cicatrici care îți vor aduce mereu aminte de lucrurile prin care ai trecut, dar care îți aduc aminte în mod constant cel mai important lucru, și anume că ai supraviețuit. Sunt genul acela de cicatrici care te fac mai frumoasă și mai puternică. Pentru că acum cunoști durerea și știi cum să te lupți cu ea. Știi că nu te poate ucide, ci că tu ești destul de puternică încât să o distrugi pe ea. Pentru că ai trecut peste. Ai lăsat în urmă tot, ai plâns, ai suferit, dar ți-ai revenit, iar acum ești pregătită pentru viața ce te așteaptă, indiferent că El nu va mai face parte din ea. Vezi totul ca pe o lecție din care ai învățat ceva esențial. Te-ai invățat pe tine.

Asta este părerea mea despre cele cinci stadii ale durerii. Sunt sigură că nu se aplică la fel tuturor. Poate că sunt unele persoane pentru care durerea este atât de intensă încât nu pot trece peste negare, sau poate că sunt unele persoane mult prea puternice, care nici măcar nu le simt. Fiecare trece peste în modul său. Eu una aleg să-mi fac o Cuba Libre, să fumez o țigară și să scriu, sperând că suferința mea poate fi o lecție pentru altcineva, care poate că în momentul ăsta stă singur în ochiul uraganului.

Ghid de supraviețuire, partea I.

Ghid de supraviețuire

Noapte. Ora 4. Sau ar trebui sa spun dimineața? Irelevant. Tot ce contează este ca atunci mi-a venit o idee ce îmi va ocupa destul de mult timp, dar pe care voi face tot posibilul sa o pun in practica.

„Ghid de supraviețuire”. Asta este numele proiectului pe care vreau sa îl încep aici, singurul loc unde simt ca ar conta. Nu ma refer la supraviețuirea in jungla sau in desert, nu. Ma refer la cu totul altceva. Cum poți sa trăiești in continuare, atunci când simți ca mori pe dinăuntru? Asta voi încerca sa aflu, și vreau sa o împărtășesc cu toți cei care își rup cinci minute din zi, pentru a a-mi citi gândurile.

Eu nu sunt o experta. Dar nu sunt nici începătoare când vine vorba de inimi frânte, dezamăgiri, drama și toate cele. Am pierdut mult mai multe persoane in ultimii ani decât alții intr-o viața. Așa ca știu câte ceva despre cum poți sa treci prin asta.

Ultima pierdere m-a lovit mai tare decât m-aș fii așteptat. Singurul lucru care ma ajuta in momentul de fata este ca am prevazut-o și cred ca, intr-un fel, subconștientul meu s-a pregătit din timp pentru ea. Dar nu despre asta vreau sa scriu acum. Despre asta voi scrie in următoarele articole. Plănuiesc sa îmi transform blogul intr-un jurnal electronic pentru următoarea perioada, nu știu exact cât timp, probabil cât va fii nevoie ca sa pot spun ca mi s-a eliberat inima de el.

Sper sa ma ajute. Sper ca, prin scris, sa ma descopăr pe mine din nou. Sper sa ajute și alte persoane, deși ma rog sa nu fie nevoie, pentru ca nu as dori nimănui sa treacă prin așa ceva. Dar, dacă exista și altcineva la fel de ghinionist ca mine, ia un loc și citește, poate te va ajuta sa te simți puțin mai bine. 🙂