Drogul meu

Am o stare ciudata. Nu știu cum sa o explic, pur și simplu ma simt puțin goală pe dinăuntru. Timpul trece pe lângă mine mult prea repede și cu fiecare secunda in care sunt in continuare singura, fără sa știu nimic de tine, ma întristez și mai tare.

Cred ca cel mai frustrant este ca știu ca nu pot face nimic in legătura cu asta. Este ca și cum as fi dependentă de un drog pe care nu îl pot obține, iar acum simt cum se instalează sevrajul. Tu vii și pleci când vrei, iar eu nu pot sa te condamn pentru asta fiind ca am fost de acord sa fie așa. Din doua rele, l-am ales pe cel pe care mi-l doream de atât de mult timp, deși el m-a avertizat ca nu o sa fie bine pentru psihicul meu, totuși am făcut-o. As fi putut sa spun nu, dar asta însemna sa îl pierd de tot. Și nu cred ca o sa fiu vreodată destul de puternica încât sa spun ca trebuie sa fac asta. Am ales sa îl am lângă mine temporar, decât deloc. Și e ok, știu in ce m-am băgat și in toate zilele acestea in care nu am primit niciun semn mi-am tot repetat ca sunt in regula și ca o sa fie bine. Dar acum mi-am dat seama ca problema nu este ca nu sunt bine, pentru ca sunt. Problema este ca nu stiu nimic de el, ca nu știu când sau dacă se va mai gândi la mine. Dacă in momentul asta m-ar suna și mi-ar spune „Ai răbdare”, atunci m-as liniști. Am spus-o chiar eu, cu gura mea. Aștept oricat, doar sa știu ca am ce sa aștept.

Acum îmi dau seama ca ce am simțit mai devreme era nostalgie. Mi-am adus aminte de persoanele care mi-au trecut prin viața in ultimul timp. Și mi s-a făcut dor. De el îmi este mereu dor, dar m-am gândit la altcineva mai devreme. Prima mea relație adevarata. Cel care am crezut ca este omul meu și cu care am crezut ca voi rămâne. Pentru câteva secunde, mi s-a făcut dor de el. De multe ori mi-am dorit doar sa vorbesc cu el, simteam nevoia sa ma destăinui cuiva care ma cunoaște foarte bine.

Mi se pare ciudat cum mereu mi-am pus sufletul pe tava in fata persoanelor pe care le-am iubit, dar niciodată nu am fost de ajuns pentru ei. Mereu a apărut o alta fata pe care au ales-o in locul meu și nu înțeleg de ce. Nu am fost eu destul de buna? Nu au fost ei destul de buni pentru mine? In mod normal, cel puțin in ultimul timp, încerc sa nu ma gândesc la asta și sa fiu optimista in continuare. Mi-am impus sa am numai gânduri bune in ceea ce privește viitorul pentru ca se spune ca dacă tu crezi cu tărie in ceva, acel ceva chiar se va întâmpla. Așa ca asta fac, doar ca sunt momente ca acesta, in care poate ca văd o anumită poza sau aud o melodie care îmi aduce aminte și ma descurajează pentru câteva clipe. Știu sigur ca o sa-mi revin in maxim jumătate de ora, am o voința mult prea mare in mine, doar ca acum știam ca am nevoie sa scriu ce simt.

Cred ca Dumnezeu m-a pus sa trec prin atât de multe lucruri ca sa ma pregătească pentru ceea ce urmează. Iar acum doar El știe cât de mult îmi doresc sa ii arat ca am învățat și ca asta este momentul pe care îl tot așteptăm. Văzusem o poza in care scria sfatul unei mame către fiica sa, aceasta ii spunea sa nu rămână niciodată cu bărbatul care o face sa tremure și sa-i bată inima mult prea tare, ci sa rămână cu cel care o liniștește. Eu nu prea sunt de acord. Eu îl vreau pe el, cel care ma face sa-mi fuga pământul de sub picioare când ii aud vocea aproape adormita, sau când doar sta lângă mine. Nu mai spun de ce simt când ma atinge, in momentul ăla simt cum îmi curge tot universul prin vene. Eu mereu am vrut o persoana care sa ma facă sa tremur și sa-mi bată inima mult prea tare. Pentru ca pentru persoanele acestea am putut sa simt intensitatea aceea maxima pe care o asociez fericirii. Așa ca ma tot rog sa fie asta momentul care o sa schimbe tot. Momentul pe care îl tot aștept. Acum vreau sa arat ca am învățat ceva din toate lucrurile prin care am trecut și ca nu au fost in zadar. Vreau sa se oprească la el. Și ma simt puțin, sau puțin mai mult, ipocrita și rea pentru ca îmi doresc asta. Pentru ca el tine la altcineva și este fericit alături de o alta fata. Așa ca o voi formula in așa fel încât sa nu ma simt ca o persoana care și-ar dori sa strice o relație. Mi-l doresc pe el. Dar nu acum. Mi-l doresc pe el când va ajunge ca mine. După ce va trece prin ce am trecut și eu și va învața cum sa fi matur și ce înseamnă cu adevărat sa ții la cineva. Nu spun ca îmi doresc sa sufere cum am suferit și eu. Spun doar ca îmi doresc sa-și trăiască viața, sa se plimbe, sa se distreze, sa iubească. Dar la final, sa se întoarcă la mine. Poate ca se va întâmpla asta, poate ca nu. Indiferent de cum ar fi, eu voi continua sa-mi doresc sa ne fie bine amândurora, in speranța ca poate intr-o buna zi, ne va fi bine împreuna.

Reclame

Vreau sa te uit

Niciodată nu mi-am dorit sa uit pe cineva cum îmi doresc acum. Mereu, indiferent de cum s-ar fi încheiat, amintirile erau mult prea frumoase ca sa vreau sa le uit. Dar acum este diferit. Nu pentru ca nu ar fi amintirile frumoase. Din contră. Sunt atât de frumoase încât dor. Sunt mult prea intense. Pentru ca niciodată nu m-am simțit așa fericita ca in acele momente. Și cred ca înțeleg de ce. Nu pentru ca ar fi fost vorba de o dragoste epică, scoasă din cărțile lui Mihail Drumeș, dar pentru ca, după o perioada atât de lunga de singurătate, gândul ca cineva tine la mine m-a făcut mai fericita decât am fost vreodată. Și probabil pentru ca ai știut ce sa spui și când sa o spui.

Așa ca vreau sa te uit. Pentru ca ești prea puternic, iar amintirea ta este mai mult decât pot îndura. Îmi doresc sa fiu cum eram înainte de tine. Chiar dacă eram singura, eram mai fericita decât sunt acum. Deoarece ma purtam doar pe mine, eu eram persoana cea mai importantă, iar acum, trebuie sa te car și pe tine cu mine, mereu, pentru ca nu am cum sa ma lupt cu o inima așa încăpățânată. Aproape ca regret noaptea in care te-am văzut pentru prima dată. Aproape ca regret ca nu am stat acasă, ca am vorbit cu tine, ca am ieșit cu tine și ca te-am lăsat sa ma cunosti într-un mod in care foarte putini oameni ma știu. Nu ma meriți și știu asta, dar in același timp, de fiecare data când îmi aud telefonul sunând, sper ca ești tu. Deși niciodată nu ești..

Ma simt patetica, penibila, proasta, tot tacâmul. Sunt momente in care ma enervez și spun „Gata! Pentru cine îmi bat eu capul? Nici măcar nu se gândește la mine, dacă ar fi făcut-o, m-ar fi căutat, măcar sa vadă ce mai fac, dacă sunt bine.” Iar in acele momente, de furie profunda, simt ca ma eliberez de tine. Doar atunci ma simt puternica și știu ca ești doar un oarecare băiat, de care nu o să-mi mai aduc aminte in cinci ani de acum. Dar apoi..of, apoi furia trece. Și iar ma simt trista. Și iar ma simt penibila. Nu ma mai suport pe mine din cauza ta. Pentru ca încă ma gândesc și încă sper sa se întâmple un miracol, sa te trezești intr-o zi cu gândul la mine, sa ma suni și să-mi spui ca totul va fi bine.

Mi se pare efectiv imposibil cum pot sa țin la cineva despre care pot sa spun in momentul de fata ca imi este străin. Un străin care îmi știe toate secretele, drept vorbind, dar totuși…nu ții la mine. Asta trebuie să-mi între in cap. Asta tot încerc sa ma conving singura, ca nu ma vei mai cauta, dar ce pot sa fac dacă inima încă vrea și încă spera? Este fraiera, ea tot crede ca va mai fi ceva între noi doi și cine știe, poate va mai fi. Este de ajuns un singur mesaj sau apel de la tine ca sa ma întorc. Problema este ca pe zi ce trece, simt cum ma îndepărtez și mai tare și cum, dacă te vei decide vreodată sa ma cauți, nu o sa ma mai las chiar așa ușor. Poate ca as face asta acum, când încă mai arde focul din suflet, dar la meteo se anunța furtuna, iar focul întreținut doar de o singura persoana nu este atât de rezistent încât sa treacă prin ea.

Este patru dimineața, patru Ianuarie. Eu încă sunt treaza și încă aștept un semn.

Ghid de supravietuire, partea a VI-a.

Frustrare

Este un sentiment urat, foarte urat. In dictionare, frustrarea înseamnă starea pe care o ai atunci când ești privat de ceva ce consideri ca ți se cuvine, sau când nu poți sa-ți îndeplinești o anumită dorință. Dar nu este chiar atât de simplu, nu? Pentru mine înseamnă mult mai mult de atât. Eu o simt altfel. O simt adânc in piept, ma înțeapă și ma doare, ma face sa ma simt incapabila și, cel mai deranjant este ca știu ca nu pot face nimic in privința asta.

Nu am parte prea des de acest sentiment, de fapt, mi se întâmplă foarte rar. De obicei, când nu am parte de ceva ce îmi doresc foarte mult, îmi spun ca așa trebuia sa se întâmple și ca Dumnezeu știe ce face, ca este totul o parte din planul Lui și ca nu trebuie sa ma întristez pentru ca o sa fie bine intr-un final.

Dar acum nu mai pot sa îmi spun asta. Adică as putea, dar m-as simți ca acele persoane false care îți dau un sfat prost la repezeala, doar ca sa scape de tine și de dramele tale. Uneori chiar ma simt așa fata de mine pentru ca simt ca exagerez când este vorba de el și ca ar trebui sa îl las și sa nu ma mai gândesc deloc la ce s-a întâmplat. Dar nu pot și nici nu prea vreau. Ce am simțit a fost atât de intens încât aleg sa ma agat de durerea asta constanta, pentru ca, in momentul de fata, este singurul lucru care îmi mai poate aduce aminte de el și de cât de fericita m-a făcut. Nu vreau sa uit fericirea aceea.

Așa ca uneori accept sa simt și frustrarea. De ce ea? De ce nu eu? Ce are ea și nu am eu? Este mai frumoasa, mai deșteaptă? Sau pur si simplu ea a putut sa trezească in el ceva ce eu nu am putut? Poate ca se simte cu ea așa cum ma simteam eu cu el. Știu ca de cele mai multe ori persoana la care ținem nu are aceleași sentimente fata de noi, așa va fi pana apare omul tău, omul care ti-a fost tie menit. Dar cred ca este normal sa ma simt frustrata ca nu a fost el. Ma face sa nu ma plac pe mine, pentru ca urăsc o fata pe care nici măcar nu o cunosc și care nu are nicio vina. Ea nu mi-a greșit cu nimic, ea probabil ca nici nu știe de existența mea. Și totuși, simt o invidie atât de intensa fata de ea…pentru ca ea îl are pe el și el o are pe ea. Iar eu nu am pe nimeni și nimeni nu ma are pe mine.

Îmi place sa cred ca sunt o persoana buna. Nu pot sa spun ca urăsc pe cineva și chiar sa ma cred când spun asta, nu pot face rău cuiva pentru ca mereu ma gândesc la cât de vinovata ma voi simți după și ca orice ar fi, nimeni nu are dreptul sa rănească alta persoana, asta nu tine de noi. Așa ca ma simt din nou frustrata, pentru ca ma face sa fiu o persoana rea, sa nu gândesc frumos despre ea. Ma face sa port ranchiuna unei fete pe care nu o cunosc. Și pentru ce, stau și ma gândesc? Pentru un băiat care nu știa ce vrea și căruia ii place sa se joace un pic prea mult? Când ma gândesc așa, îmi dau singura seama ca nu se merita pentru ca nu sunt chiar așa naivă. Inima mea poate e, dar creierul nu. Creierul meu știe cât a tras din cauza naivității, el și-a învățat lecția și, cel mai important, a învățat ca nu are cum sa-mu schimbe inima și a acceptat-o așa cum este.

Nu vreau sa fiu o persoana rea. Vreau sa doresc binele tuturor. Și asa și fac, deși uneori trebuie sa ma forțez, nu pentru ca nu as vrea ca toată lumea sa fie bine și sa fie fericita, ci pentru ca îmi este imposibil sa nu observ ca oricat de mult bine as face, eu rămân in continuare trista. Dar apoi îmi revin și îmi aduc aminte ca nu trebuie sa faci gesturi frumoase doar ca sa primesti aceleași lucruri înapoi. Asta înseamnă pentru mine sa fi un om bun. Sa nu aștepți nimic la schimb, dar sa te și accepți pe tine, cu tot cu defecte. Pentru ca suntem oameni, fiecare are ceva unic, calități și defecte ce ne fac speciali. Cel mai important este sa le conștientizezi și sa le folosești in așa fel încât răul provocat sa fie mai puțin decât binele făcut.

Nu am de gând sa ma laud, dar in același timp nici nu o sa fiu o persoana slaba care nu are o părere buna despre ea doar pentru ca omul la care ține a ales pe altcineva. Nu sunt nici o sfânta, dar nici o păcătoasă. Sunt o persoana ca oricare alta, care mai și greșește uneori, dar care nu lasă niciodată o greșeală sa-i dicteze drumul in viața din acel moment înainte. Îubesc sa fac bine, acesta este și motivul pentru care am ales facultatea de medicina sau pentru care nu pot sa trec pe lângă un cerșetor pe strada fără sa ma duc sa-i cumpăr ceva de mâncare. Știu cine sunt și nu am de gând sa schimb nimic la mine, chiar dacă asta înseamnă ca uneori voi simți invidie, pentru ca știu ca după acele doua, trei minute in care voi face asta, îmi va părea rău și voi redeveni rațională.

Sper sa ții la ea. Sper ca intr voi doi sa ia naștere o dragoste epică, de genul celor din cărți, pentru ca măcar atunci ma voi putea gândi ca tot ce s-a întâmplat a avut un motiv mult mai mare decât mine sau decât tine. In fata dragostei adevărate nu poți face nimic, distruge orice in calea ei doar ca sa se îndeplinească. Așa ca sper ca asta a fost cazul aici. Ca nu am suferit degeaba și ca nu ai fost nesimțit cu mine doar ca sa ii faci și unei alte fete exact același lucru.

Ghid de supravietuire, partea a IV-a.