Îmi este dor de tine

Mereu. Este o stare constantă, cu care m-am obișnuit să trăiesc. Sunt așa liniștită și optimistă aproape tot timpul, dar există și momente în care mă năpădește un dor nebun, dor să te văd, să îți aud vocea. Acea voce care m-a făcut să îmi pierd capul și inima. Vocea aia care m-ar putea convinge să fac orice lucru îmi propune.

Nici nu știu despre ce vreau să scriu acum, sincer. Pur și simplu m-a copleșit o nevoie foarte mare să scriu despre tine. Sau poate că îmi doresc să vorbesc cu tine și, din moment ce nu pot face asta acum, mă mulțumesc cu blogul meu, locul în care îți pot spune toate lucrurile pe care nu le pot spune în mod normal.

Urăsc momentele în care mă faci să mă îndoiesc de decizia pe care am luat-o. Ai putea atât de ușor să ma ții lângă tine, dar uneori am impresia că nu încerci deloc. Și te înțeleg, pe bune, chiar nu scriu asta acum ca să-ți reproșez ceva. Știu ce am ales și știu în ce m-am băgat. Nu am apucat să-ți spun, dar de ceva timp am început să mă pregătesc psihic pentru posibilitatea ca totul să se termine, nu știu de ce, pur și simplu nu vreau să mă prindă nepregătită momentul, în cazul în care se va întâmpla. Eu sper să nu, desigur, dar știi vorba aia „Speră la ce e mai bun, dar pregătește-te pentru ce este mai rău”. Așa sunt și eu când este vorba de tine. Mă bucur atât de mult și sunt atât de recunoscătoare pentru toate momentele minunate pe care le-am petrecut împreună și sper din tot sufletul să am parte de ele în continuare, dar în același timp, nu vreau să mă pierd de tot și să aleg să fiu iar oarbă când este vorba de tine, pentru că mă simt mult prea bine cu viața mea în momentul de față ca să îmi permit singură să sufăr din nou.

Stau singură în camera mea și, indiferent de ce aș face în acel moment, atunci când îmi apari în gând, zâmbesc involuntar și mă simt fericită. Să mă ierte Dumnezeu dacă știu de ce, altcineva în locul meu nu cred că ar zâmbi, dar eu o fac pentru că aleg să văd mereu partea plină a paharului. Eu nu sunt realistă ca tine, știi asta, eu mă bucur de viață și de lucrurile frumoase. Iar tu pentru mine ești o persoană frumoasă, nu doar ca aspect, ci cu totul. Încă nu am găsit răspunsul la veșnica întrebare „De ce m-am atașat?”, dar nici nu îl mai caut, doar savurez timpul petrecut vorbind cu tine sau, acele momente în care parcă aud cum și îngerii cântă de fericire pentru mine, acele momente când pot să te iau în brațe și să mă simt întreagă. Aș putea spune că trăiesc pentru acele momente.

Dacă mi-ar fi spus cineva acum cinci sau șase luni de zile că fostul meu prieten, cu care am fost împreună atât de mult timp, cu care am dormit în același pat un an de zile, pe care l-am considerat iubirea vieții mele, o să mă caute acum și o să-și dorească să ne împăcăm, dar ca eu nu voi mai dori acest lucru pentru că a apărut altcineva în viața mea, sunt sigură că i-aș fi spus acelei persoane să verifice dacă are vreo traumă craniană pentru că așa ceva este efectiv imposibil. Dar nu. Ca de obicei, soarta mi-a dovedit exact opusul, mi-a arătat încă o dată că nu trebuie niciodată să spun ca sunt 100% sigură de un lucru, pentru că nimic nu este bătut în cuie în lumea asta. Nu mai am loc în inimă pentru altcineva, ai ocupat-o pe toată. Îmi asum riscul de a fi naivă, de a fi rănită și de a mă predispune la o nouă perioadă de suferință. Dar fac asta doar pentru că ceea ce aș putea câștiga întrece cu mult riscurile la care mă predispun.

Când am reluat legătura cu tine, am spus că de data asta nu mă voi mai implica. Pentru că nu mă așteptam să dureze și să mă simt așa. M-am gândit la acest blog, m-am gândit la ce rânduri am scris despre tine până în momentul acela, m-am gândit la cât de mult te doream și am spus următorul lucru „Mă sacrific de dragul artei”. Culmea este că nu am putut și nici nu cred că voi reuși vreodată să scriu despre acel prim moment. Este mult prea frumos că să îl împărtășesc. Este momentul nostru, pe care vreau sa îl păstrez doar pentru mine.

Revenind la subiectul de la care am început să scriu, îmi este dor de tine. În momentul ăsta mai mult decât în altele. Aștept cu nerăbdare să te aud, te voi lăsa să râzi de locul în care stau (știi tu la ce mă refer) și despre orice altceva dorești tu, fără să mă enervez și să mă atac, doar să îți aud vocea. Iar despre momentul în care o sa te văd, dacă îți vei mai dori asta, sunt sigură că dacă voi avea aceeași stare pe care o am acum, primul lucru pe care îl voi face va fi să te iau în brațe și să te strâng atât de tare, până te voi simți că îmi intri în suflet, loc în care te voi păstra până data viitoare.

Reclame

Ce ar fi diferit?

În seara asta vreau să scriu despre unul dintre serialele mele preferate, „Fringe”, și despre ce mă face să simt și să gândesc.

Pentru cei care nu cunosc serialul, „Fringe” abordează tema universurilor paralele, științei inexplicabilului și a fantasticului, a lucrurilor care în teorie nu sunt posibile, dar pe care scenariștii și producătorii au reușit într-un mod foarte ingenios să „le pună în practică”. De ce iubesc acest serial? Pentru că mă face să gândesc. Îmi incită creierul, mă ține captivă în acea lume în care aproape totul este posibil. De asemenea, îmi plac foarte mult filmele și serialele care nu mă plictisesc pentru nici măcar o secunda, iar „Fringe” excelează la acest capitol deoarece, dacă vrei cu adevărat să-l înțelegi, trebuie să fi atent în permanență, fiind destul de complex.

De asemenea, te face să îți pui enorm de multe semne de întrebare. Legate de lumea ce te înconjoară, de oamenii la care ții, dar mai ales, legate de tine. Cred că cea mai importantă, ca să spun așa, întrebare pentru mine este : Dacă există un univers paralel, iar oamenii care îl populează sunt niște versiuni puțin diferite de ale noastre, oare cum ar arăta viața mea acolo?

Oare am ales aceeași facultate? Oare mama încă este cu mine? Oare am aceiași prieteni? Oare am întâlnit aceleași persoane care mi-au marcat viața sau acolo nu au fost destul de importanți pentru mine, locul lor fiind ocupat de altcineva? Atâtea semne de întrebare, toate fără răspuns, dar care mă fac să visez și să-mi imaginez cum ar arăta o alta versiune a mea. Cine știe, poate că într-un univers paralel nu am mai ajuns la interviul de anul trecut, nu am mai lucrat la acel hotel și, poate că încă sunt într-o relație cu fostul meu prieten. Sau poate că nu l-am întâlnit niciodată. Poate că încă am părul lung, blond, poate că nu s-a întâmplat nimic în viața mea care să mă determine să-mi schimb înfățișarea.

Un alt lucru care m-a impresionat foarte mult la această poveste, legătura dintre personaje. Ideea de la care pornește serialul este că (spoiler!), Peter Bishop, fiul doctorului Walter Bishop, moare încă de când era copil, datorită unei boli pentru care nu există antidot. Tatăl sau, Walter, fiind un om de știință, cu o creativitate și o inteligență ce depășește orice limită, descoperă cel de-al doilea univers și observă că, și acolo, Peter suferă de aceeași boală. Așa că traversează printre universuri, scopul inițial fiind de a-l lua pe Peter în lumea sa doar ca să-i administreze antidotul găsit mult prea târziu pentru propriul său fiu. Dar, nu dau detalii, Peter rămâne în această lume, acest lucru declanșând un lanț de reacții ce va duce la multe alte evenimente pe care nu le voi povesti aici pentru că nu vreau să dau mai multe spoilere decât am dat deja. Acum, revenind la relația dintre personaje. Nu știu dacă este datorită faptului că m-a prins pe mine foarte tare serialul, sau dacă într-adevăr producătorii au făcut o treaba excepțional de bună dar, m-am atașat extrem de tare de personaje, mai ales datorită felului în care aproape că simt și eu ce simt ei. De exemplu, relația tată-fiu dintre Walter și Peter. Fiind crescută în mare parte doar de tatăl meu, o înțeleg foarte bine. Ma regăsesc în atitudinea lui Peter față de tatăl său de foarte multe ori dar, ceea ce m-a făcut să realizez ceva despre viața mea a fost comportamentul tatălui său față de el. Am purtat de nenumărate ori aceasta discuție cu tatăl meu, discuția în care mereu mi-a spus că nu există lucru pe care nu l-ar face pentru mine și, nu am de ce sa mint, nu pot spune că m-a făcut vreodată să mă simt neiubită. Dar, văzând în acest serial cât de mult ține Walter la fiul său, nu știu de ce dar, m-a făcut să realizez într-un mod mult mai profund ce înseamnă iubirea de tată.

Cred că „Fringe” este unul dintre cele mai bune seriale pe care le-am văzut, în primul rând prin modul în care au reușit să facă lucruri pe care le considerăm imposibile, posibile, și, cum am spus și mai sus, prin faptul că personajele sunt atât de bine realizate încât, chiar și pentru o oră, te fac să pătrunzi în lumea lor și să simți fericire, dragoste, tristețe, furie și multe altele, alături de ele.

4

Când m-am trezit azi dimineață, nu știam la ce sa ma aștept de la ziua de asta. Aseară m-am simțit trista, aparent fără motiv și, sincer, îmi era teama sa nu intru iar in acel ciclu continuu de sentimente negative din care am reușit cu greu sa ies acum ceva timp. Dar, spre norocul și bucuria mea, m-am trezit cu o stare surprinzător de buna.

De ceva timp mi-am tot spus ca o sa mai scriu, dar mereu am fost prinsă cu alte lucruri. Însă acum, deși nu mai simt atât de intens toate acele emoții pe care voiam sa le imprim aici, savurez o bine meritata cana de cafea și ma relaxez punându-mi gândurile pe o foaie electronica ce ma face mereu sa ma simt mai bine.

Au început sa ia naștere anumite gânduri in mintea mea, gânduri ce ar putea sa intervină intr-un mod negativ și care ar putea să-mi strice constanta buna dispoziție de care ma tot bucur. Simt cum acea agitație, care m-a făcut de prea multe ori sa ma întristez, încearcă să sape iar spre suprafață, dar de data aceasta voi acționa înaintea ei și nu o voi mai lăsa sa-mi domine ființa. Pentru ca acum nu o voi mai ignora, o voi analiza in detaliu și ma voi gândi la ce și cum trebuie sa acționez de acum înainte.

Îmi place sa ma autoanalizez din când in când, sa observ schimbările care au survenit in comportamentul si personalitatea mea. Pentru ca așa îmi pot da seama dacă trebuie sa continui sau nu, dacă sunt într-un loc bun sau dacă trebuie sa schimb direcția. Așa ca am ajuns la unele concluzii, unele bune, altele incerte, dar care sper ca se vor finaliza in bine in timp. Primul lucru de care mi-am dat seama este motivul pentru care m-am simțit trista noaptea trecută. In ultima luna de zile am fost mai fericita decât in ultimii ani la un loc. Credeam ca totul i se datorează lui dar, mi-am dat seama acum. El a fost impulsul de care aveam nevoie, in rest, totul mi se datorează mie. Aceasta stare de fericire constanta pe care o simt este meritul meu. Și de ce? Pentru ca mi-am impus-o. Mi-am impus sa ma simt bine, sa iau lucrurile așa cum sunt, bune sau rele, sa fiu optimista și sa cred cu adevărat atunci când spun ca va fi bine. Mi-am dat seama de asta când, deși m-ar fi întristat un anumit lucru pe care el l-a făcut, reacția mea a fost „Și ce? Nu pot controla ce fac oamenii din jurul meu și, cu atât mai mult, nu am de gând sa-l las sa ma influențeze și sa ma întristez pentru ca, intr-un final, o sa fie bine.” Așa ca, da, aseară m-am simțit trista, nu din cauza lui ci pentru ca, trebuie sa recunoaștem, in ziua de azi este foarte greu sa fi optimist 24/7, lumea nu te lasă. Deci, o data la ceva timp, trebuie sa îți permiți sa dai totul afara din tine, sa te uiți la un film in care personajele principale nu rămân împreuna și sa plangi din cauza asta, sa faci orice e nevoie, doar ca sa te simți mai bine următoarea zi. Sa-ți dai un restart bine meritat. Eu asta am făcut și cred cu tărie ca m-a ajutat pentru ca, uita-te la mine acum, deși nu pot spune ca azi a fost o zi de succes, din orice punct de vedere, reușesc sa ma mențin calma și sa las lucrurile sa curgă de la sine, știind ca se vor aranja ele in ordinea perfecta in care trebuie sa fie, indiferent de ce încerc eu sa fac.

Un alt lucru pe care l-am realizat este ca, atunci când ții cu adevărat la cineva, ii vezi și defectele. Obișnuiam sa cred ca vezi persoana din fata ta ca fiind perfecta, ca dragostea este oarba, dar nu este așa. Într-adevăr, înfrumusețează foarte mult omul la care ții, dar nu îl face perfect. Cred ca asta este și ideea, te atașezi de cineva doar atunci când ii poți vedea și părțile întunecate, dar reusesti sa treci peste ele. Nu știu dacă a fost in mod intenționat sau nu, dar in ultima perioada m-a făcut sa ma simt subestimată. Și, recunosc, frustrata, pentru ca nu știu cum sa ii arat ca sunt mult mai mult decât i-am dat impresia. Eu ma cunosc foarte bine, îmi știu calitatile și defectele, sunt conștientă ca nu sunt perfecta, dar in același timp știu și ca pot mult mai mult. Știu ca sunt o persoana care a trecut prin foarte multe lucruri pe care poate ca nu le-a meritat, dar pe care le-a acceptat și din care a învățat. Știu ca încerc pe cât de mult pot sa fiu o persoana buna cu cei din jurul meu și, cu toată lumea in general. Știu ca sunt loiala celor la care țin și ca as merge pana in pânzele albe pentru ei. Știu ca mi-am revenit și ca ambitia mea de a face ceva bun, intr-o lume mult prea trista, creste in fiecare zi. Mai știu și ca, atunci când ma atașez cu adevărat de cineva, dau totul din mine și ca iubesc intensitatea sentimentelor pe care le dezvolt fata de acea persoana. Dar, cel mai important, știu ce merit și, atunci când ma mulțumesc cu mai puțin de atât, înseamnă ca acea persoana este foarte specială pentru ca, nu mai accept jumătăți de măsura de ceva timp. Atunci când ma ofer cu totul, ma aștept ca, la rândul meu, asta sa primesc. Și dacă ma faci sa accept acea jumătate de măsura, ma aștept ca măcar sa o primesc așa cum trebuie.

Sunt unele lucruri pe care le fac și de care sunt conștientă ca sunt greșite, dar care, in mod ironic, ma fac fericita. Cred ca tine de natura umană, pericolul ne atrage, ne incita, in timp ce normalul și monotonul de plictisesc. Ma simt vie in acele momente, simt ca lucrurile sunt așa cum trebuie sa fie. Și sunt conștientă ca sunt egoista, dar uneori mai trebuie sa fi și egoist atunci când vine vorba de fericirea ta, mai ales dacă ai fost servit cu mult prea multe portii de tristete. As vrea in schimb, sa fiu mai puternica. Ma enervează un singur lucru la mine in momentul de fata. Ma pierd mult prea tare când este vorba de el, probabil din cauza asta ma și simt subestimată, pentru ca sunt prea moale, iar varianta mea cea mai buna este cea puternica, fara griji, pe care nu o interesează părerea altora despre ea, care nu se consuma și pe care nu o mai afectează nimic pentru ca știe deja ca poate supraviețui oricărui lucru i se întâmpla. Dar, bănuiesc și sper, voi corecta asta in timp.

De ce am numit acest articol „4”? Pentru ca azi este o zi specială. Nu știu cum reușesc, deși am o memorie foarte buna, mereu îmi aduc aminte in cursul zilei respective faptul ca acea zi înseamnă ceva important. Așa a fost și azi. Eram in autobuz, doar ce plecasem de la un interviu și, mi-am dat seama. Azi s-au făcut trei luni de când l-am cunoscut. Acum trei luni s-a schimbat totul la 180 de grade, intr-un mod in care nu m-as fi așteptat niciodată, dar care ma bucura foarte mult. Nu înțeleg de ce, dar mereu am simțit ceva ce nici eu nu pot explica in zilele „aniversare”. Deși este un lucru aparent neînsemnat, pentru mine contează pentru ca in aceste zile simt nevoia sa fac o evaluare ca cea de care am menționat mai sus. Iar azi, realizez cât de mult m-am putut schimba intr-un timp relativ scurt, dar in care s-au întâmplat atât de mult lucruri importante pentru mine. Ma bucur sa pot spune ca schimbarea a fost in bine. Ii sunt recunoscătoare, conștientizând ca a avut un rol foarte mare in transformarea mea intr-o persoana la care doar visam și, sper ca, de azi in trei luni, sa pot spune același lucru sau, poate ca, va avea loc o schimbare chiar și mai buna ca cea de pana acum.

Când trecutul îmi bate la usa

S-au întâmplat destul de multe lucruri de când am scris ultima data. Lucruri neașteptate, care m-au surprins, in mod plăcut as putea spune. Deși nu am se gând sa ma schimb la 180 de grade și sa ma întorc, a fost plăcut sa vorbesc puțin cu „trecutul” meu.

Îmi doream de ceva timp sa vorbesc cu el, simteam nevoia sa discut cu cineva care ma cunoaște foarte bine, singura diferența este ca de obicei îmi doream asta când ma simteam trista, voiam sa vorbesc cu el doar ca sa-mi aduc aminte de unde am plecat, cât m-am schimbat și sa-mi dovedesc încă o data ca totul se întâmpla cu un motiv, acela fiind ca de asta aveam nevoie ca sa cresc eu ca persoana. Recunosc, îmi era și dor, este imposibil sa îți petreci mai mult de un an din viața alături de cineva și sa nu simți uneori ca îți este dor de cum era atunci când erai fericita alături de el, dar dorul nu a fost niciodată destul de mare încât sa ma facă pe mine sa îl caut.

In mod ironic, m-a căutat el, când nu mai aveam nevoie. Sunt fericita acum, deși noua mea porecla pare a fi „gândăcel” sau in ciuda faptului ca uneori ma enervează atât de tare încât îmi vine sa-i închid telefonul, cu toate ca nu o fac pentru ca totuși îmi place toată tachinarea asta dintre noi(sunt sigura ca ar spune ca el ma tachinează pe mine, nu eu pe el, ceea ce e in mare parte adevarat), chiar ma simt liniștita și fericita. Așa ca indiferent cât de tare ar lovi cu pumnii in usa vieții mele trecutul, nu am de gând sa-l las sa intre și sa ma risc sa facă iar dezastru in interiorul meu. Ma bucur doar ca am avut încheierea de care aveam nevoie de atât de mult timp și ca am avut ocazia sa ii spun unele lucruri pe care le purtam cu mine și pe care simteam nevoia sa le știe.

Nu o sa mint, m-a răscolit puțin, sa vorbesc iar cu el, a fost destul de ciudat. Cu atât mai mult pentru ca au fost momente când m-am întrebat oare cum ar reacționa dacă s-ar despărți de iubita lui și m-ar cauta. Eram curioasa…dacă ar fi apărut oportunitatea sa ma întorc la el, as fi făcut asta? Răspunsul e un foarte categoric nu. Mi-am dat seama ca faptul ca m-a răscolit totuși nu m-a făcut sa ma îndoiesc nici măcar pentru o secunda de ce simt acum. M-au întrebat deseori anumite persoane dacă m-as întoarce și, recunosc, nu eram suta la suta sigura când le răspundeam ca nu as face asta. Dar acum, când chiar am avut ocazia, m-am surprins singura când am realizat ca nici măcar nu intra in discuție așa ceva.

Mi-as dori sa rămânem prieteni, nu as spune nu sa păstram legătura și sa mai vorbim din când in când. Dar m-am făcut foarte clar înțeleasă in fata sa ca mai mult de atât nu va mai fi între noi. Sunt atât de liniștita sufletește acum, chiar dacă lucrurile nu sunt chiar in totalitate cum as vrea sa fie, ma bucur de ce am pentru ca știu cum e sa nu ai nimic. Sunt recunoscătoare pentru puținul meu deoarece „prezentul” îmi face fiecare seara mai frumoasa, ma face sa rad cum nu a mai făcut-o cineva de foarte mult timp, ma enervează, dar ma și intriga in același timp…ma face sa zâmbesc. Și cred ca asta este cel mai important.

Drogul meu

Am o stare ciudata. Nu știu cum sa o explic, pur și simplu ma simt puțin goală pe dinăuntru. Timpul trece pe lângă mine mult prea repede și cu fiecare secunda in care sunt in continuare singura, fără sa știu nimic de tine, ma întristez și mai tare.

Cred ca cel mai frustrant este ca știu ca nu pot face nimic in legătura cu asta. Este ca și cum as fi dependentă de un drog pe care nu îl pot obține, iar acum simt cum se instalează sevrajul. Tu vii și pleci când vrei, iar eu nu pot sa te condamn pentru asta fiind ca am fost de acord sa fie așa. Din doua rele, l-am ales pe cel pe care mi-l doream de atât de mult timp, deși el m-a avertizat ca nu o sa fie bine pentru psihicul meu, totuși am făcut-o. As fi putut sa spun nu, dar asta însemna sa îl pierd de tot. Și nu cred ca o sa fiu vreodată destul de puternica încât sa spun ca trebuie sa fac asta. Am ales sa îl am lângă mine temporar, decât deloc. Și e ok, știu in ce m-am băgat și in toate zilele acestea in care nu am primit niciun semn mi-am tot repetat ca sunt in regula și ca o sa fie bine. Dar acum mi-am dat seama ca problema nu este ca nu sunt bine, pentru ca sunt. Problema este ca nu stiu nimic de el, ca nu știu când sau dacă se va mai gândi la mine. Dacă in momentul asta m-ar suna și mi-ar spune „Ai răbdare”, atunci m-as liniști. Am spus-o chiar eu, cu gura mea. Aștept oricat, doar sa știu ca am ce sa aștept.

Acum îmi dau seama ca ce am simțit mai devreme era nostalgie. Mi-am adus aminte de persoanele care mi-au trecut prin viața in ultimul timp. Și mi s-a făcut dor. De el îmi este mereu dor, dar m-am gândit la altcineva mai devreme. Prima mea relație adevarata. Cel care am crezut ca este omul meu și cu care am crezut ca voi rămâne. Pentru câteva secunde, mi s-a făcut dor de el. De multe ori mi-am dorit doar sa vorbesc cu el, simteam nevoia sa ma destăinui cuiva care ma cunoaște foarte bine.

Mi se pare ciudat cum mereu mi-am pus sufletul pe tava in fata persoanelor pe care le-am iubit, dar niciodată nu am fost de ajuns pentru ei. Mereu a apărut o alta fata pe care au ales-o in locul meu și nu înțeleg de ce. Nu am fost eu destul de buna? Nu au fost ei destul de buni pentru mine? In mod normal, cel puțin in ultimul timp, încerc sa nu ma gândesc la asta și sa fiu optimista in continuare. Mi-am impus sa am numai gânduri bune in ceea ce privește viitorul pentru ca se spune ca dacă tu crezi cu tărie in ceva, acel ceva chiar se va întâmpla. Așa ca asta fac, doar ca sunt momente ca acesta, in care poate ca văd o anumită poza sau aud o melodie care îmi aduce aminte și ma descurajează pentru câteva clipe. Știu sigur ca o sa-mi revin in maxim jumătate de ora, am o voința mult prea mare in mine, doar ca acum știam ca am nevoie sa scriu ce simt.

Cred ca Dumnezeu m-a pus sa trec prin atât de multe lucruri ca sa ma pregătească pentru ceea ce urmează. Iar acum doar El știe cât de mult îmi doresc sa ii arat ca am învățat și ca asta este momentul pe care îl tot așteptăm. Văzusem o poza in care scria sfatul unei mame către fiica sa, aceasta ii spunea sa nu rămână niciodată cu bărbatul care o face sa tremure și sa-i bată inima mult prea tare, ci sa rămână cu cel care o liniștește. Eu nu prea sunt de acord. Eu îl vreau pe el, cel care ma face sa-mi fuga pământul de sub picioare când ii aud vocea aproape adormita, sau când doar sta lângă mine. Nu mai spun de ce simt când ma atinge, in momentul ăla simt cum îmi curge tot universul prin vene. Eu mereu am vrut o persoana care sa ma facă sa tremur și sa-mi bată inima mult prea tare. Pentru ca pentru persoanele acestea am putut sa simt intensitatea aceea maxima pe care o asociez fericirii. Așa ca ma tot rog sa fie asta momentul care o sa schimbe tot. Momentul pe care îl tot aștept. Acum vreau sa arat ca am învățat ceva din toate lucrurile prin care am trecut și ca nu au fost in zadar. Vreau sa se oprească la el. Și ma simt puțin, sau puțin mai mult, ipocrita și rea pentru ca îmi doresc asta. Pentru ca el tine la altcineva și este fericit alături de o alta fata. Așa ca o voi formula in așa fel încât sa nu ma simt ca o persoana care și-ar dori sa strice o relație. Mi-l doresc pe el. Dar nu acum. Mi-l doresc pe el când va ajunge ca mine. După ce va trece prin ce am trecut și eu și va învața cum sa fi matur și ce înseamnă cu adevărat sa ții la cineva. Nu spun ca îmi doresc sa sufere cum am suferit și eu. Spun doar ca îmi doresc sa-și trăiască viața, sa se plimbe, sa se distreze, sa iubească. Dar la final, sa se întoarcă la mine. Poate ca se va întâmpla asta, poate ca nu. Indiferent de cum ar fi, eu voi continua sa-mi doresc sa ne fie bine amândurora, in speranța ca poate intr-o buna zi, ne va fi bine împreuna.

Vreau sa te uit

Niciodată nu mi-am dorit sa uit pe cineva cum îmi doresc acum. Mereu, indiferent de cum s-ar fi încheiat, amintirile erau mult prea frumoase ca sa vreau sa le uit. Dar acum este diferit. Nu pentru ca nu ar fi amintirile frumoase. Din contră. Sunt atât de frumoase încât dor. Sunt mult prea intense. Pentru ca niciodată nu m-am simțit așa fericita ca in acele momente. Și cred ca înțeleg de ce. Nu pentru ca ar fi fost vorba de o dragoste epică, scoasă din cărțile lui Mihail Drumeș, dar pentru ca, după o perioada atât de lunga de singurătate, gândul ca cineva tine la mine m-a făcut mai fericita decât am fost vreodată. Și probabil pentru ca ai știut ce sa spui și când sa o spui.

Așa ca vreau sa te uit. Pentru ca ești prea puternic, iar amintirea ta este mai mult decât pot îndura. Îmi doresc sa fiu cum eram înainte de tine. Chiar dacă eram singura, eram mai fericita decât sunt acum. Deoarece ma purtam doar pe mine, eu eram persoana cea mai importantă, iar acum, trebuie sa te car și pe tine cu mine, mereu, pentru ca nu am cum sa ma lupt cu o inima așa încăpățânată. Aproape ca regret noaptea in care te-am văzut pentru prima dată. Aproape ca regret ca nu am stat acasă, ca am vorbit cu tine, ca am ieșit cu tine și ca te-am lăsat sa ma cunosti într-un mod in care foarte putini oameni ma știu. Nu ma meriți și știu asta, dar in același timp, de fiecare data când îmi aud telefonul sunând, sper ca ești tu. Deși niciodată nu ești..

Ma simt patetica, penibila, proasta, tot tacâmul. Sunt momente in care ma enervez și spun „Gata! Pentru cine îmi bat eu capul? Nici măcar nu se gândește la mine, dacă ar fi făcut-o, m-ar fi căutat, măcar sa vadă ce mai fac, dacă sunt bine.” Iar in acele momente, de furie profunda, simt ca ma eliberez de tine. Doar atunci ma simt puternica și știu ca ești doar un oarecare băiat, de care nu o să-mi mai aduc aminte in cinci ani de acum. Dar apoi..of, apoi furia trece. Și iar ma simt trista. Și iar ma simt penibila. Nu ma mai suport pe mine din cauza ta. Pentru ca încă ma gândesc și încă sper sa se întâmple un miracol, sa te trezești intr-o zi cu gândul la mine, sa ma suni și să-mi spui ca totul va fi bine.

Mi se pare efectiv imposibil cum pot sa țin la cineva despre care pot sa spun in momentul de fata ca imi este străin. Un străin care îmi știe toate secretele, drept vorbind, dar totuși…nu ții la mine. Asta trebuie să-mi între in cap. Asta tot încerc sa ma conving singura, ca nu ma vei mai cauta, dar ce pot sa fac dacă inima încă vrea și încă spera? Este fraiera, ea tot crede ca va mai fi ceva între noi doi și cine știe, poate va mai fi. Este de ajuns un singur mesaj sau apel de la tine ca sa ma întorc. Problema este ca pe zi ce trece, simt cum ma îndepărtez și mai tare și cum, dacă te vei decide vreodată sa ma cauți, nu o sa ma mai las chiar așa ușor. Poate ca as face asta acum, când încă mai arde focul din suflet, dar la meteo se anunța furtuna, iar focul întreținut doar de o singura persoana nu este atât de rezistent încât sa treacă prin ea.

Este patru dimineața, patru Ianuarie. Eu încă sunt treaza și încă aștept un semn.

Ghid de supravietuire, partea a VI-a.

Frustrare

Este un sentiment urat, foarte urat. In dictionare, frustrarea înseamnă starea pe care o ai atunci când ești privat de ceva ce consideri ca ți se cuvine, sau când nu poți sa-ți îndeplinești o anumită dorință. Dar nu este chiar atât de simplu, nu? Pentru mine înseamnă mult mai mult de atât. Eu o simt altfel. O simt adânc in piept, ma înțeapă și ma doare, ma face sa ma simt incapabila și, cel mai deranjant este ca știu ca nu pot face nimic in privința asta.

Nu am parte prea des de acest sentiment, de fapt, mi se întâmplă foarte rar. De obicei, când nu am parte de ceva ce îmi doresc foarte mult, îmi spun ca așa trebuia sa se întâmple și ca Dumnezeu știe ce face, ca este totul o parte din planul Lui și ca nu trebuie sa ma întristez pentru ca o sa fie bine intr-un final.

Dar acum nu mai pot sa îmi spun asta. Adică as putea, dar m-as simți ca acele persoane false care îți dau un sfat prost la repezeala, doar ca sa scape de tine și de dramele tale. Uneori chiar ma simt așa fata de mine pentru ca simt ca exagerez când este vorba de el și ca ar trebui sa îl las și sa nu ma mai gândesc deloc la ce s-a întâmplat. Dar nu pot și nici nu prea vreau. Ce am simțit a fost atât de intens încât aleg sa ma agat de durerea asta constanta, pentru ca, in momentul de fata, este singurul lucru care îmi mai poate aduce aminte de el și de cât de fericita m-a făcut. Nu vreau sa uit fericirea aceea.

Așa ca uneori accept sa simt și frustrarea. De ce ea? De ce nu eu? Ce are ea și nu am eu? Este mai frumoasa, mai deșteaptă? Sau pur si simplu ea a putut sa trezească in el ceva ce eu nu am putut? Poate ca se simte cu ea așa cum ma simteam eu cu el. Știu ca de cele mai multe ori persoana la care ținem nu are aceleași sentimente fata de noi, așa va fi pana apare omul tău, omul care ti-a fost tie menit. Dar cred ca este normal sa ma simt frustrata ca nu a fost el. Ma face sa nu ma plac pe mine, pentru ca urăsc o fata pe care nici măcar nu o cunosc și care nu are nicio vina. Ea nu mi-a greșit cu nimic, ea probabil ca nici nu știe de existența mea. Și totuși, simt o invidie atât de intensa fata de ea…pentru ca ea îl are pe el și el o are pe ea. Iar eu nu am pe nimeni și nimeni nu ma are pe mine.

Îmi place sa cred ca sunt o persoana buna. Nu pot sa spun ca urăsc pe cineva și chiar sa ma cred când spun asta, nu pot face rău cuiva pentru ca mereu ma gândesc la cât de vinovata ma voi simți după și ca orice ar fi, nimeni nu are dreptul sa rănească alta persoana, asta nu tine de noi. Așa ca ma simt din nou frustrata, pentru ca ma face sa fiu o persoana rea, sa nu gândesc frumos despre ea. Ma face sa port ranchiuna unei fete pe care nu o cunosc. Și pentru ce, stau și ma gândesc? Pentru un băiat care nu știa ce vrea și căruia ii place sa se joace un pic prea mult? Când ma gândesc așa, îmi dau singura seama ca nu se merita pentru ca nu sunt chiar așa naivă. Inima mea poate e, dar creierul nu. Creierul meu știe cât a tras din cauza naivității, el și-a învățat lecția și, cel mai important, a învățat ca nu are cum sa-mu schimbe inima și a acceptat-o așa cum este.

Nu vreau sa fiu o persoana rea. Vreau sa doresc binele tuturor. Și asa și fac, deși uneori trebuie sa ma forțez, nu pentru ca nu as vrea ca toată lumea sa fie bine și sa fie fericita, ci pentru ca îmi este imposibil sa nu observ ca oricat de mult bine as face, eu rămân in continuare trista. Dar apoi îmi revin și îmi aduc aminte ca nu trebuie sa faci gesturi frumoase doar ca sa primesti aceleași lucruri înapoi. Asta înseamnă pentru mine sa fi un om bun. Sa nu aștepți nimic la schimb, dar sa te și accepți pe tine, cu tot cu defecte. Pentru ca suntem oameni, fiecare are ceva unic, calități și defecte ce ne fac speciali. Cel mai important este sa le conștientizezi și sa le folosești in așa fel încât răul provocat sa fie mai puțin decât binele făcut.

Nu am de gând sa ma laud, dar in același timp nici nu o sa fiu o persoana slaba care nu are o părere buna despre ea doar pentru ca omul la care ține a ales pe altcineva. Nu sunt nici o sfânta, dar nici o păcătoasă. Sunt o persoana ca oricare alta, care mai și greșește uneori, dar care nu lasă niciodată o greșeală sa-i dicteze drumul in viața din acel moment înainte. Îubesc sa fac bine, acesta este și motivul pentru care am ales facultatea de medicina sau pentru care nu pot sa trec pe lângă un cerșetor pe strada fără sa ma duc sa-i cumpăr ceva de mâncare. Știu cine sunt și nu am de gând sa schimb nimic la mine, chiar dacă asta înseamnă ca uneori voi simți invidie, pentru ca știu ca după acele doua, trei minute in care voi face asta, îmi va părea rău și voi redeveni rațională.

Sper sa ții la ea. Sper ca intr voi doi sa ia naștere o dragoste epică, de genul celor din cărți, pentru ca măcar atunci ma voi putea gândi ca tot ce s-a întâmplat a avut un motiv mult mai mare decât mine sau decât tine. In fata dragostei adevărate nu poți face nimic, distruge orice in calea ei doar ca sa se îndeplinească. Așa ca sper ca asta a fost cazul aici. Ca nu am suferit degeaba și ca nu ai fost nesimțit cu mine doar ca sa ii faci și unei alte fete exact același lucru.

Ghid de supravietuire, partea a IV-a.