Îmi este dor de tine

Mereu. Este o stare constantă, cu care m-am obișnuit să trăiesc. Sunt așa liniștită și optimistă aproape tot timpul, dar există și momente în care mă năpădește un dor nebun, dor să te văd, să îți aud vocea. Acea voce care m-a făcut să îmi pierd capul și inima. Vocea aia care m-ar putea convinge să fac orice lucru îmi propune.

Nici nu știu despre ce vreau să scriu acum, sincer. Pur și simplu m-a copleșit o nevoie foarte mare să scriu despre tine. Sau poate că îmi doresc să vorbesc cu tine și, din moment ce nu pot face asta acum, mă mulțumesc cu blogul meu, locul în care îți pot spune toate lucrurile pe care nu le pot spune în mod normal.

Urăsc momentele în care mă faci să mă îndoiesc de decizia pe care am luat-o. Ai putea atât de ușor să ma ții lângă tine, dar uneori am impresia că nu încerci deloc. Și te înțeleg, pe bune, chiar nu scriu asta acum ca să-ți reproșez ceva. Știu ce am ales și știu în ce m-am băgat. Nu am apucat să-ți spun, dar de ceva timp am început să mă pregătesc psihic pentru posibilitatea ca totul să se termine, nu știu de ce, pur și simplu nu vreau să mă prindă nepregătită momentul, în cazul în care se va întâmpla. Eu sper să nu, desigur, dar știi vorba aia „Speră la ce e mai bun, dar pregătește-te pentru ce este mai rău”. Așa sunt și eu când este vorba de tine. Mă bucur atât de mult și sunt atât de recunoscătoare pentru toate momentele minunate pe care le-am petrecut împreună și sper din tot sufletul să am parte de ele în continuare, dar în același timp, nu vreau să mă pierd de tot și să aleg să fiu iar oarbă când este vorba de tine, pentru că mă simt mult prea bine cu viața mea în momentul de față ca să îmi permit singură să sufăr din nou.

Stau singură în camera mea și, indiferent de ce aș face în acel moment, atunci când îmi apari în gând, zâmbesc involuntar și mă simt fericită. Să mă ierte Dumnezeu dacă știu de ce, altcineva în locul meu nu cred că ar zâmbi, dar eu o fac pentru că aleg să văd mereu partea plină a paharului. Eu nu sunt realistă ca tine, știi asta, eu mă bucur de viață și de lucrurile frumoase. Iar tu pentru mine ești o persoană frumoasă, nu doar ca aspect, ci cu totul. Încă nu am găsit răspunsul la veșnica întrebare „De ce m-am atașat?”, dar nici nu îl mai caut, doar savurez timpul petrecut vorbind cu tine sau, acele momente în care parcă aud cum și îngerii cântă de fericire pentru mine, acele momente când pot să te iau în brațe și să mă simt întreagă. Aș putea spune că trăiesc pentru acele momente.

Dacă mi-ar fi spus cineva acum cinci sau șase luni de zile că fostul meu prieten, cu care am fost împreună atât de mult timp, cu care am dormit în același pat un an de zile, pe care l-am considerat iubirea vieții mele, o să mă caute acum și o să-și dorească să ne împăcăm, dar ca eu nu voi mai dori acest lucru pentru că a apărut altcineva în viața mea, sunt sigură că i-aș fi spus acelei persoane să verifice dacă are vreo traumă craniană pentru că așa ceva este efectiv imposibil. Dar nu. Ca de obicei, soarta mi-a dovedit exact opusul, mi-a arătat încă o dată că nu trebuie niciodată să spun ca sunt 100% sigură de un lucru, pentru că nimic nu este bătut în cuie în lumea asta. Nu mai am loc în inimă pentru altcineva, ai ocupat-o pe toată. Îmi asum riscul de a fi naivă, de a fi rănită și de a mă predispune la o nouă perioadă de suferință. Dar fac asta doar pentru că ceea ce aș putea câștiga întrece cu mult riscurile la care mă predispun.

Când am reluat legătura cu tine, am spus că de data asta nu mă voi mai implica. Pentru că nu mă așteptam să dureze și să mă simt așa. M-am gândit la acest blog, m-am gândit la ce rânduri am scris despre tine până în momentul acela, m-am gândit la cât de mult te doream și am spus următorul lucru „Mă sacrific de dragul artei”. Culmea este că nu am putut și nici nu cred că voi reuși vreodată să scriu despre acel prim moment. Este mult prea frumos că să îl împărtășesc. Este momentul nostru, pe care vreau sa îl păstrez doar pentru mine.

Revenind la subiectul de la care am început să scriu, îmi este dor de tine. În momentul ăsta mai mult decât în altele. Aștept cu nerăbdare să te aud, te voi lăsa să râzi de locul în care stau (știi tu la ce mă refer) și despre orice altceva dorești tu, fără să mă enervez și să mă atac, doar să îți aud vocea. Iar despre momentul în care o sa te văd, dacă îți vei mai dori asta, sunt sigură că dacă voi avea aceeași stare pe care o am acum, primul lucru pe care îl voi face va fi să te iau în brațe și să te strâng atât de tare, până te voi simți că îmi intri în suflet, loc în care te voi păstra până data viitoare.

Reclame

Ce ar fi diferit?

În seara asta vreau să scriu despre unul dintre serialele mele preferate, „Fringe”, și despre ce mă face să simt și să gândesc.

Pentru cei care nu cunosc serialul, „Fringe” abordează tema universurilor paralele, științei inexplicabilului și a fantasticului, a lucrurilor care în teorie nu sunt posibile, dar pe care scenariștii și producătorii au reușit într-un mod foarte ingenios să „le pună în practică”. De ce iubesc acest serial? Pentru că mă face să gândesc. Îmi incită creierul, mă ține captivă în acea lume în care aproape totul este posibil. De asemenea, îmi plac foarte mult filmele și serialele care nu mă plictisesc pentru nici măcar o secunda, iar „Fringe” excelează la acest capitol deoarece, dacă vrei cu adevărat să-l înțelegi, trebuie să fi atent în permanență, fiind destul de complex.

De asemenea, te face să îți pui enorm de multe semne de întrebare. Legate de lumea ce te înconjoară, de oamenii la care ții, dar mai ales, legate de tine. Cred că cea mai importantă, ca să spun așa, întrebare pentru mine este : Dacă există un univers paralel, iar oamenii care îl populează sunt niște versiuni puțin diferite de ale noastre, oare cum ar arăta viața mea acolo?

Oare am ales aceeași facultate? Oare mama încă este cu mine? Oare am aceiași prieteni? Oare am întâlnit aceleași persoane care mi-au marcat viața sau acolo nu au fost destul de importanți pentru mine, locul lor fiind ocupat de altcineva? Atâtea semne de întrebare, toate fără răspuns, dar care mă fac să visez și să-mi imaginez cum ar arăta o alta versiune a mea. Cine știe, poate că într-un univers paralel nu am mai ajuns la interviul de anul trecut, nu am mai lucrat la acel hotel și, poate că încă sunt într-o relație cu fostul meu prieten. Sau poate că nu l-am întâlnit niciodată. Poate că încă am părul lung, blond, poate că nu s-a întâmplat nimic în viața mea care să mă determine să-mi schimb înfățișarea.

Un alt lucru care m-a impresionat foarte mult la această poveste, legătura dintre personaje. Ideea de la care pornește serialul este că (spoiler!), Peter Bishop, fiul doctorului Walter Bishop, moare încă de când era copil, datorită unei boli pentru care nu există antidot. Tatăl sau, Walter, fiind un om de știință, cu o creativitate și o inteligență ce depășește orice limită, descoperă cel de-al doilea univers și observă că, și acolo, Peter suferă de aceeași boală. Așa că traversează printre universuri, scopul inițial fiind de a-l lua pe Peter în lumea sa doar ca să-i administreze antidotul găsit mult prea târziu pentru propriul său fiu. Dar, nu dau detalii, Peter rămâne în această lume, acest lucru declanșând un lanț de reacții ce va duce la multe alte evenimente pe care nu le voi povesti aici pentru că nu vreau să dau mai multe spoilere decât am dat deja. Acum, revenind la relația dintre personaje. Nu știu dacă este datorită faptului că m-a prins pe mine foarte tare serialul, sau dacă într-adevăr producătorii au făcut o treaba excepțional de bună dar, m-am atașat extrem de tare de personaje, mai ales datorită felului în care aproape că simt și eu ce simt ei. De exemplu, relația tată-fiu dintre Walter și Peter. Fiind crescută în mare parte doar de tatăl meu, o înțeleg foarte bine. Ma regăsesc în atitudinea lui Peter față de tatăl său de foarte multe ori dar, ceea ce m-a făcut să realizez ceva despre viața mea a fost comportamentul tatălui său față de el. Am purtat de nenumărate ori aceasta discuție cu tatăl meu, discuția în care mereu mi-a spus că nu există lucru pe care nu l-ar face pentru mine și, nu am de ce sa mint, nu pot spune că m-a făcut vreodată să mă simt neiubită. Dar, văzând în acest serial cât de mult ține Walter la fiul său, nu știu de ce dar, m-a făcut să realizez într-un mod mult mai profund ce înseamnă iubirea de tată.

Cred că „Fringe” este unul dintre cele mai bune seriale pe care le-am văzut, în primul rând prin modul în care au reușit să facă lucruri pe care le considerăm imposibile, posibile, și, cum am spus și mai sus, prin faptul că personajele sunt atât de bine realizate încât, chiar și pentru o oră, te fac să pătrunzi în lumea lor și să simți fericire, dragoste, tristețe, furie și multe altele, alături de ele.

4

Când m-am trezit azi dimineață, nu știam la ce sa ma aștept de la ziua de asta. Aseară m-am simțit trista, aparent fără motiv și, sincer, îmi era teama sa nu intru iar in acel ciclu continuu de sentimente negative din care am reușit cu greu sa ies acum ceva timp. Dar, spre norocul și bucuria mea, m-am trezit cu o stare surprinzător de buna.

De ceva timp mi-am tot spus ca o sa mai scriu, dar mereu am fost prinsă cu alte lucruri. Însă acum, deși nu mai simt atât de intens toate acele emoții pe care voiam sa le imprim aici, savurez o bine meritata cana de cafea și ma relaxez punându-mi gândurile pe o foaie electronica ce ma face mereu sa ma simt mai bine.

Au început sa ia naștere anumite gânduri in mintea mea, gânduri ce ar putea sa intervină intr-un mod negativ și care ar putea să-mi strice constanta buna dispoziție de care ma tot bucur. Simt cum acea agitație, care m-a făcut de prea multe ori sa ma întristez, încearcă să sape iar spre suprafață, dar de data aceasta voi acționa înaintea ei și nu o voi mai lăsa sa-mi domine ființa. Pentru ca acum nu o voi mai ignora, o voi analiza in detaliu și ma voi gândi la ce și cum trebuie sa acționez de acum înainte.

Îmi place sa ma autoanalizez din când in când, sa observ schimbările care au survenit in comportamentul si personalitatea mea. Pentru ca așa îmi pot da seama dacă trebuie sa continui sau nu, dacă sunt într-un loc bun sau dacă trebuie sa schimb direcția. Așa ca am ajuns la unele concluzii, unele bune, altele incerte, dar care sper ca se vor finaliza in bine in timp. Primul lucru de care mi-am dat seama este motivul pentru care m-am simțit trista noaptea trecută. In ultima luna de zile am fost mai fericita decât in ultimii ani la un loc. Credeam ca totul i se datorează lui dar, mi-am dat seama acum. El a fost impulsul de care aveam nevoie, in rest, totul mi se datorează mie. Aceasta stare de fericire constanta pe care o simt este meritul meu. Și de ce? Pentru ca mi-am impus-o. Mi-am impus sa ma simt bine, sa iau lucrurile așa cum sunt, bune sau rele, sa fiu optimista și sa cred cu adevărat atunci când spun ca va fi bine. Mi-am dat seama de asta când, deși m-ar fi întristat un anumit lucru pe care el l-a făcut, reacția mea a fost „Și ce? Nu pot controla ce fac oamenii din jurul meu și, cu atât mai mult, nu am de gând sa-l las sa ma influențeze și sa ma întristez pentru ca, intr-un final, o sa fie bine.” Așa ca, da, aseară m-am simțit trista, nu din cauza lui ci pentru ca, trebuie sa recunoaștem, in ziua de azi este foarte greu sa fi optimist 24/7, lumea nu te lasă. Deci, o data la ceva timp, trebuie sa îți permiți sa dai totul afara din tine, sa te uiți la un film in care personajele principale nu rămân împreuna și sa plangi din cauza asta, sa faci orice e nevoie, doar ca sa te simți mai bine următoarea zi. Sa-ți dai un restart bine meritat. Eu asta am făcut și cred cu tărie ca m-a ajutat pentru ca, uita-te la mine acum, deși nu pot spune ca azi a fost o zi de succes, din orice punct de vedere, reușesc sa ma mențin calma și sa las lucrurile sa curgă de la sine, știind ca se vor aranja ele in ordinea perfecta in care trebuie sa fie, indiferent de ce încerc eu sa fac.

Un alt lucru pe care l-am realizat este ca, atunci când ții cu adevărat la cineva, ii vezi și defectele. Obișnuiam sa cred ca vezi persoana din fata ta ca fiind perfecta, ca dragostea este oarba, dar nu este așa. Într-adevăr, înfrumusețează foarte mult omul la care ții, dar nu îl face perfect. Cred ca asta este și ideea, te atașezi de cineva doar atunci când ii poți vedea și părțile întunecate, dar reusesti sa treci peste ele. Nu știu dacă a fost in mod intenționat sau nu, dar in ultima perioada m-a făcut sa ma simt subestimată. Și, recunosc, frustrata, pentru ca nu știu cum sa ii arat ca sunt mult mai mult decât i-am dat impresia. Eu ma cunosc foarte bine, îmi știu calitatile și defectele, sunt conștientă ca nu sunt perfecta, dar in același timp știu și ca pot mult mai mult. Știu ca sunt o persoana care a trecut prin foarte multe lucruri pe care poate ca nu le-a meritat, dar pe care le-a acceptat și din care a învățat. Știu ca încerc pe cât de mult pot sa fiu o persoana buna cu cei din jurul meu și, cu toată lumea in general. Știu ca sunt loiala celor la care țin și ca as merge pana in pânzele albe pentru ei. Știu ca mi-am revenit și ca ambitia mea de a face ceva bun, intr-o lume mult prea trista, creste in fiecare zi. Mai știu și ca, atunci când ma atașez cu adevărat de cineva, dau totul din mine și ca iubesc intensitatea sentimentelor pe care le dezvolt fata de acea persoana. Dar, cel mai important, știu ce merit și, atunci când ma mulțumesc cu mai puțin de atât, înseamnă ca acea persoana este foarte specială pentru ca, nu mai accept jumătăți de măsura de ceva timp. Atunci când ma ofer cu totul, ma aștept ca, la rândul meu, asta sa primesc. Și dacă ma faci sa accept acea jumătate de măsura, ma aștept ca măcar sa o primesc așa cum trebuie.

Sunt unele lucruri pe care le fac și de care sunt conștientă ca sunt greșite, dar care, in mod ironic, ma fac fericita. Cred ca tine de natura umană, pericolul ne atrage, ne incita, in timp ce normalul și monotonul de plictisesc. Ma simt vie in acele momente, simt ca lucrurile sunt așa cum trebuie sa fie. Și sunt conștientă ca sunt egoista, dar uneori mai trebuie sa fi și egoist atunci când vine vorba de fericirea ta, mai ales dacă ai fost servit cu mult prea multe portii de tristete. As vrea in schimb, sa fiu mai puternica. Ma enervează un singur lucru la mine in momentul de fata. Ma pierd mult prea tare când este vorba de el, probabil din cauza asta ma și simt subestimată, pentru ca sunt prea moale, iar varianta mea cea mai buna este cea puternica, fara griji, pe care nu o interesează părerea altora despre ea, care nu se consuma și pe care nu o mai afectează nimic pentru ca știe deja ca poate supraviețui oricărui lucru i se întâmpla. Dar, bănuiesc și sper, voi corecta asta in timp.

De ce am numit acest articol „4”? Pentru ca azi este o zi specială. Nu știu cum reușesc, deși am o memorie foarte buna, mereu îmi aduc aminte in cursul zilei respective faptul ca acea zi înseamnă ceva important. Așa a fost și azi. Eram in autobuz, doar ce plecasem de la un interviu și, mi-am dat seama. Azi s-au făcut trei luni de când l-am cunoscut. Acum trei luni s-a schimbat totul la 180 de grade, intr-un mod in care nu m-as fi așteptat niciodată, dar care ma bucura foarte mult. Nu înțeleg de ce, dar mereu am simțit ceva ce nici eu nu pot explica in zilele „aniversare”. Deși este un lucru aparent neînsemnat, pentru mine contează pentru ca in aceste zile simt nevoia sa fac o evaluare ca cea de care am menționat mai sus. Iar azi, realizez cât de mult m-am putut schimba intr-un timp relativ scurt, dar in care s-au întâmplat atât de mult lucruri importante pentru mine. Ma bucur sa pot spune ca schimbarea a fost in bine. Ii sunt recunoscătoare, conștientizând ca a avut un rol foarte mare in transformarea mea intr-o persoana la care doar visam și, sper ca, de azi in trei luni, sa pot spune același lucru sau, poate ca, va avea loc o schimbare chiar și mai buna ca cea de pana acum.

Am ieșit in club

www.youtube.com/watch

Noaptea trecută am ieșit in sfârșit din casa, după aproape doua săptămâni. Ma rog, dacă nu pun la socoteala seara in care m-am întâlnit cu el, noaptea aia este specială, nu se clasează in categoria de ieșit in oraș.

Inițial nu aveam deloc starea necesară, cel puțin așa am crezut. Dar, odată ajunsă acolo, după ce m-am împrietenit cu un barman foarte amuzant și amabil și, după ce am constatat ca muzica este mult mai buna decât de obicei, m-am lăsat dusa de val și m-am simțit mult mai bine decât m-as fi așteptat. Pentru mine a fost o realizare foarte mare noaptea trecută, nu doar in privința distracției, ci și pentru ca, oricâte pahare de Cuba și shot-uri ale căror nume nu le cunosc, as fi consumat, nu l-am căutat. Recunosc, a fost foarte greu sa ma abțin si nu doar o data am fost la un pas de a face asta pentru ca fiecare celula din corpul meu tipa de dorul lui, dar am reușit, mi-am călcat pe inima și nu i-am dat niciun mesaj. Speram sa o facă el. Pentru ca știa unde sunt, nu a fost greu sa observ ca a văzut toate poveștile de pe Facebook. Probabil ca dacă nu s-ar fi uitat, i-as fi spus ceva, dar m-am gândit in felul următor: știe unde sunt, știe ca vreau sa vorbesc cu el, dacă i se face dor de mine, poate sa ma sune, eu mereu voi raspunde. Dacă citești asta, da, voiam sa te sun, dar am așteptat sa o faci tu. Asta ca sa nu-mi scoți ochii pentru ca nu am făcut-o, dacă mai ai de gând sa ma cauți vreodată.

Acum, in alta ordine de idei, pe la mijlocul nopții îmi veniseră niște idei pentru un eventual articol, dar când le-am citit in seara asta mi-am dat seama ca nu trebuie niciodată sa scriu sub influența alcoolului pentru ca nu-i a buna. Însă, m-a străfulgerat o alta idee acum foarte puțin timp. Mi-am setat playlist-ul pe modul aleatoriu și, când a început melodia pe care am atasat-o mai sus, mi-am dat seama ca de fapt nu sunt chiar așa puternica pe cât credeam eu. Singurul motiv pentru care am reușit sa ma abțin noaptea trecută a fost muzica. Sunt 100% sigura ca daca ar fi început la un moment dat melodia asta, m-as fi pierdut complet și l-as fi sunat. Noroc sau semn? Vom afla in curând probabil.

Dar cred ca este ok. Este in regula sa te pierzi când vine vorba de persoana la care ții. Nu ar mai fi vorba de sentimente dacă nu te-ai pierde când te-ai gândi la el, nu? Așa suntem noi, oamenii, ne pierdem in fata iubirii. Și mi se pare foarte frumos, sincer. Unii se prefac și se conving singuri ca sunt tari și ca nu sunt prea afectați și, uneori sunt atât de convingători încât aproape ca se cred cand spun asta. Dar eu aleg sa nu ma mint singura. Da, ma pierd când este vorba de el, tremur când stau lângă el, ce mai, tremur și când ii văd numele pe ecranul telefonului pentru ca numai gândul ca urmează sa ii aud vocea îmi înmoaie corpul complet. Dar, repet, îmi place. Iubesc senzația pe care o am când țin la cineva. Mai ales acum, când simt ca am învățat destul de multe lucruri încât sa pot sa ma bucur de aceasta senzație. Acum pot pur și simplu sa fiu fericita pentru ca simt. Chiar dacă nu vorbesc zilnic cu el si ne vedem mult mai rar decât as vrea, nu mai complic singura lucrurile. Pur si simplu ma bucur de viața, atunci când simt nevoia sa stau singura și sa citesc o carte de dragoste, asta fac, atunci când simt nevoia sa ies in club și sa ma distrez, fac asta. Nu mai complic nimic. Las lucrurile sa curgă de la sine pentru ca am învățat ca orice as încerca eu sa fac, este in zadar, nu pot schimba planul care deja este stabilit pentru mine. Așa ca doar ma bucur de viața, continui sa fiu optimista și sa cred ca lucruri bune se vor întâmpla in continuare, mai ales atunci când ma voi aștepta cel mai puțin, cum a fost mereu când a fost vorba despre el.

Îmi este dor de tine, dar te aștept, când vei fi pregătit pentru mine din nou, voi fi aici, fericita și mereu cu gândul la tine.