C 1.0

Tu ai fost primul, dragul meu. Primul care mi-a arătat ce înseamnă iubirea. Uneori am senzația că ai fost și singurul care a făcut asta.

Ce am trăit alături de tine a fost unic. A început într-o seara răcoroasă de Februarie. Dintre toate lucrurile posibile la care ma puteam aștepta sa mi se întâmple când merg am mers sa-mi iau o cafea, sa te întâlnesc pe tine cred ca a fost singurul la care nu m-as fi gândit niciodată. Mi-ai sărit in ochi din prima. Știu ca pentru tine nu a fost la fel, mi-ai recunoscut asta mai târziu. Probabil ca acela a fost primul semn ca tu vei fii cel iubit, iar eu cea care iubește prea mult.

Am plecat de acolo fără sa știu nici măcar cum te cheamă. Dar Dumnezeu m-a ajutat. In fond, ai fost menit sa-mi fii lecția de la ora 8 dimineața. Prima de care ai parte, și cea mai dureroasa când realizezi ca te-ai trezit special pentru ea, doar ca sa înveți niște lucruri pe care credeai ca le știi deja. Sau doar ca sa ți se arate ca lucrurile pe care le știai deja sunt adevărate. Oricum, trecând mai departe și lăsând valul de metafore in urma (momentan), te-am găsit. Slava rețelelor de socializare, nu !? A început încet, cum se încep majoritatea relațiilor din ziua de azi, cu un like și un „Buna, ce faci?”. Apoi a continuat rapid. Intr-un ritm mult prea alert, care probabil ca ne-a dăunat mai mult decât credeam ca o sa o facă. Dar la vremea aceea nu conștientizam. Totul era roz. Eram doi porumbei îndrăgostiți nebunește unul de altul, nu aveam in cap altceva decât ca vrem sa stam lipiți unul de celălalt non-stop. Așa ca am făcut-o și pe asta. M-am mutat la tine. Lucrurile deja au devenit serioase, am început sa ne cunoaștem și mai bine unul pe altul, inhibițiile s-au dus la munte și noi am rămas singuri, arătându-ne unul altuia cine suntem de fapt.

Apoi au intervenit frica și imaturitatea. Frica a fost a mea, imaturitatea a ta. In timp ce eu o luam razna pentru ca tineam la tine din ce in ce mai mult pe zi ce trece, tu te speriai ca un copil și ma îndepărtai, arătându-mi ca de fapt nu contez așa mult pentru tine. In niciun caz cât contează prietenii. Știu ca am greșit și eu, mult, sunt conștientă de asta. Știu ca tu aveai nevoie sa îți arat mai mult ca te iubeam și ca atunci când îmi era prea frica sa fac asta, te refugiai in sânul lor, pentru ca ei erau zona ta de confort. Dar in schimb, nu îmi voi cere niciodată iertare pentru ce am simțit. Și dacă am simțit frica de a-ți arăta ce simt, singurul motiv pentru care am făcut-o a fost pentru ca ar fi fost prima data in viața mea când i-as fi oferit cuiva genul ăla de putere asupra mea. Și asta ma speria ca naiba.

In cele din urma n-ai mai rezistat. Te-ai refugiat in brațele alteia, care a avut curajul sa-ți spună ce voiai sa auzi. Nu, nu vorbesc despre „Te iubesc”. Ma refer la „Vreau sa te simt lângă mine” și alte fraze de genul asta. Pentru ca tu asta voiai sa auzi de la mine. Și eu nu am putut sa o fac pana nu am aflat despre tine și ea. Atunci ți-am spus ca te iubesc. Atunci te-am implorat sa te întorci la mine. Nu îmi vine sa cred când îmi aduc aminte. Cât de idioata și cât de masochista și cât de disperata de a nu pierde omul pe care îl iubeam, sa fii fost, încât atunci când am aflat ca m-ai înșelat, tot eu să-mi cer scuze și sa te rog sa o luam de la capăt?

Asta m-ai învățat tu. Asta a fost scopul de la bun început, cred. Pentru ca lucrurile nu au mai fost la fel niciodată între noi. Deși eu am început sa îți arat și sa îți spun ce însemni pentru mine, tu ai început încet-încet sa nu o mai faci. Tu trebuia sa apari in viața mea ca sa ma înveți când trebuie sa spun nu. Ce trebuie și ce nu trebuie sa accept. Când trebuie și când nu trebuie sa ma enervez. Relația noastră a mai continuat mult timp după acel eveniment. Când îmi aduc aminte, am senzația ca au fost mai mult momente proaste. Dar apoi îmi aduc aminte și de momentele frumoase. Momentele pentru care stăteam și care m-au făcut intr-un final sa te iubesc mai mult decât ma iubeam pe mine.

Repet pentru ca, in cazul in care vei ajunge vreodată sa citești asta, vreau sa știi ca mi-a intrat foarte bine in cap, am greșit. Te-am îndepărtat de mine prin toate crizele de nervi care nu își aveau rostul, prin toate încercările de a te tine lângă mine. Dar vreau sa-ți spun, iubitule, ca nu am făcut niciodată nimic din răutate. Asta cred ca a fost diferența colosala dintre noi doi. Eu orice am făcut, intr-un fel foarte sucit și de neînțeles, am făcut din iubire. Pentru ca te iubeam atât de mult încât efectiv o luam razna și la cel mai mic gând ca te-as putea pierde. Pentru ca nu aveam încredere in mine. Pentru ca eram conștientă ca nu arat atât de bine ca altele, ca nu îți pot oferi tot ce iti pot oferi ele, pentru ca nimeni niciodată nu mi-a arătat ca sunt o persoana care poate fi iubita. Și te-am îndepărtat, recunosc. Dar asta nu ți-a oferit niciodată dreptul sa ma minți și sa ma lași singura plângând, pentru ca nu puteai sa fii destul de bărbat încât sa-mi spui doua vorbe amărâte ca sa ma calmezi. Nu am avut niciodată nevoie de gesturi mărețe, ti-am spus asta in repetate ori. Tot ce voiam erau gesturile mărunte care sa îmi arate ca ma iubeai.

Îmi aprind o tigara in cinstea ta, iubitule. In cinstea a tot ce a fost și ce n-o sa mai fie. In cinstea a tot ce ne-am învățat unul pe altul. In cinstea a ceea ce scriu acum aici, singurul loc in care îți mai pot spune „Iubitule”. Așa te strigam mereu, ții minte? Acum nu o mai fac. Acum eu sunt singura, iar pe tine te striga altcineva așa.

Sunt momente in care îmi este nespus de dor de tine. Momente in care simt ca ma usuc de dorul tău, de cum ma țineai noaptea in brațe și îmi șopteai ca ma iubești. De siguranța pe care o aveam lângă tine. Ai fost omul lângă care am crezut ca o sa-mi petrec restul vieții. Omul lângă care ma vedeam peste 10 ani, omul cu care am crezut ca o sa am copii. Dar soarta este cruda. Soarta nu a avut niciodată intenția de a ne tine împreuna. Ea doar a vrut sa ne fim lecție unul altuia.

Și încă simt uneori ca tu ești cel lângă care o sa îmbătrânesc. Dar știu ca este doar sufletul meu care plânge după tine. Pentru ca s-au întâmplat mult prea multe pentru ca noi doi sa mai fim vreodată împreuna. Suntem egoiști amândoi in legătura cu ce iubim. Niciunul n-ar mai putea sa-l atingă pe celălalt știind ca a mai făcut-o și alta persoana. Eu n-as mai putea sa-ți spun ca te iubesc știind ca tu i-ai spus asta altcuiva. Tu nu ai mai putea sa ma săruți știind ca eu am sărutat pe altcineva.

Ești cel mai mare regret al vieții mele. Ești dorința mea ascunsa, dar și cea mai intensa. Dorința de a da timpul înapoi și de a face totul altfel. De a lupta mai mult și de a fii mai buna. Și sunt sigura ca dacă m-as întoarce acum in timp, in momentul in care te-am cunoscut, cu mintea și gândirea pe care o am acum, visele mele in care ne văd pe amândoi împreuna mereu chiar s-ar adeveri.

Îți mulțumesc din suflet pentru ce m-ai învățat și pentru ce m-ai făcut sa simt. Tu mi-ai arătat ca sunt om și ca pot sa fiu iubita și sa iubesc la rândul meu. Sper ca ești fericit alături de ea. Sper sa va tratati unul pe celălalt mai bine decât am făcut-o noi doi. Deși fericirea ta nu mai este lângă mine, încă îmi susțin afirmația ca te-am iubit mai mult decât m-am iubit pe mine. Și dacă pentru tine este mai bine sa nu îți fiu alături, atunci o sa ma supun și asta o sa fac in continuare, atâta timp cât știu ca îți este bine unde ești.

Reclame

Țigara de la miezul nopții

Îmi aprind o țigară și mă apuc de scris. A trecut ceva timp de când am făcut asta ultima dată, dar azi toate sentimentele mi-au năvălit în inimă și simt nevoia să le scot afară. De două zile îmi tot spun că o sa fiu bine, că o sa trec peste, așa cum fac mereu, că sunt destul de puternică și că asta a fost ultima dezamăgire, că de acum încolo o să mă închid în propria mea închisoare și nu o să mai las pe nimeni înăuntru. Dar simt că nu pot. Cred că probabil sunt cea mai masochistă persoană de pe lumea asta pentru că, oricât aș spune că nu mai pot și că nu mai vreau, ceva din mine tot speră. Nu știu dacă este în natura umană, sau poate sunt eu prea slabă, dar eu încă sper. După câte lucruri oribile mi s-au întâmplat, inima mea naivă încă speră că o să fiu fericită într-o zi.

Este ironic într-un fel. Am început blogul ăsta cu intenția de a scrie despre toate motivele pentru care merită să fim fericiți, dar singurul lucru despre care pot scrie este tristețea și ce face asta unei persoane. Eu în viața mea am fost mai mult tristă decât fericită. Cel puțin în ultimii cinci ani. Totul a început de când am pierdut-o pe ea. Sprijinul meu, stâlpul meu pe timp de furtună, mama mea cea dragă. Stau acum și mă gândesc, poate că Dumnezeu a văzut ca am trecut relativ ok peste asta și acum mă încearcă să vadă de ce este nevoie ca să mă doboare. Dar asta ar fi crud din partea Lui. Oricum, în cazul în care e așa, am un mesaj pentru El : Gata! Stop! M-ai doborât de tot! Oprește-te, te rog, cât încă mai am niște fărâme de suflet rămase.

Vreau să mă eliberez. Vreau să scriu despre toate lucrurile care m-au făcut să-mi pierd sufletul. Despre toți care m-au făcut să-mi pierd sufletul. Nu sunt mulți. Sunt doar patru. Patru persoane care într-un singur an m-au făcut să nu mai vreau să iubesc vreodată. O să le dedic fiecăruia câte un articol. Pentru că merită. Dacă nu ar fi fost ei, probabil încă aș fi fost o fată naivă care credea in suflete pereche și în existența unei iubiri atât de puternice încât nimic n-ar fi putut să o doboare.

Acum în schimb, nu mai sunt o fată credulă. Sunt o femeie care a realizat că singura persoană în care trebuie să am încredere și care o să fie lângă mine mereu, sunt eu. Nimeni altcineva.

Mi-am terminat țigara. Mă duc în pat să mă apuc de scris.

28.10.2018

Stiti zilele acelea in care  ai partea de toate sentimentele posibile in mai putin de 24 de ore? Azi a fost una din acele zile pentru mine.

Eu muncesc la un hotel, ca si receptionera. Locuiesc aici de 6 luni de zile, perioada in care mi-am schimbat viata drastic, lucru din care am invatat mai multe despre viata decat in cei 20 si ceva de ani de la un loc. Hotelul avand o capacitate foarte mare, asta inseamna ca muncesc foarte mult, spre non-stopp. Dar aseara am vrut ca azi sa fac ceva special. Desi stiam ca urmeaza sa intru in tura de noapte si ca ar trebui sa ma odihnesc, am decis sa fiu putin #rebela si sa profit de o ziua insorita care urma, alaturi de familia mea. Asa ca am stabilit aseara ca azi sa plec intr-o mini-excursie cu tatal si cu unchiul meu.

Zis si facut, azi la 10 dimineata deja porniseram la drum, destinatia fiind superbele biserici din sudul judetului Constanta, si anume Biserica Sfantul Andrei, respectiv Dervent. Eu iubesc natura, iubesc senzatia pe care o am cand stau intr-o padurice, jucandu-ma cu un caine maidanez, sau cand pur si simplu ma plimb pe un drum pietruit care duce spre „nicaieri”. Ma incarca cu energie, ma face sa uit de toate grijile, asa reusesc sa ma deconectez de toate problemele si stresul din viata de zi cu zi. Iar acel loc nu ma dezamageste niciodata.

Bisericile mai sus mentionate sunt la aproximativ 100 de km de Constanta, drumul spre ele fiind desprins parca din Eden. Semi-bonus : o buna parte din drum este asemanator cu drumurile de la munte, constand din curbe ce urca pe dealuri inconjurate de copaci si de poienite, un fel de munte al litoralului. Dar spun semi-bonus pentru ca eu si curbele nu am avut niciodata o relatie prea buna. Ceea ce, intr-un fel, este benefic pentru ca probabil stim cu totii ca daca ai rau de masina trebuie sa te uiti la drum, nu sa stai pe telefon, asa ca este un win-win, admiri natura si scapi si de starea de rau.

Anyway, cand am ajuns la prima oprire, Sfantul Andrei, deja simteam ca tresar de fericire. Eu nu prea merg la biserica, mi se pare ca orasele din tara asta sufera de o hiperaglomerare de biserici, plus ca nu prea inteleg cum ai putea sa te relaxezi intr-o biserica din oras, cu tot zgomotul urban din jurul ei. Dar locul acesta despre care vorbesc…este altceva. Biserica este ascunsa intre dealuri, fiind facuta langa o pestera in care se spune ca a stat chiar Sfantul Andrei, in timpul sau petrecut in Dobrogea. Legenda spune ca daca scrii pe o foaie o dorinta (sau mai multe, pentru ca suntem oameni si suntem egoisti) si ascunzi foaia printre zidurile pesterii, se va indeplini. Evident ca am scris un mini-roman, pentru ca de ce nu? Nu e ca si cum am scris ca vreau sa primesc o masina sau un nou telefon. Eu mereu imi doresc lucruri de natura…spirituala, ca sa spun asa. Nimic material. Apoi a urmat Dervent. In continuare un drum superb, in continuare o atmosfera relaxanta, urmata de o plimbare pana la izvorul de langa biserica, alaturi de tatal meu.

Dupa Dervent, ne-am continuat drumul pana la granita cu Bulgaria, oprind la tarabele cu dulciuri bulgaresti (nu stiu daca ati gustat vreodata napolitanele lor, dar va spun, ciocolata de 10 lei de la supermarket este nimic in comparatie cu ele) si normaaal, seminte bulgaresti. A fost pentru prima data cand am fost in Silistra si, trebuie sa recunosc, este un sentiment foarte ciudat sa mergi pe drum, in dreapta fiind Dunarea, iar in stanga, la doar 20 de metri departare, blocurile si casele din Bulgaria, singurul lucru care ne desparte de ea fiind un umil gard.

La intoarcere am decis sa fiu o persoana adulta care ia decizii responsabile deci, m-am culcat. Trebuie sa recunosc, nu stiu cati oameni pot spune ca este o decizie responsabila sa dormi, dar atunci cand stai 13 ore noaptea in fata unui birou, mda, este cam cel mai bun lucru pe care il poti face. O data ca sa iti odihnesti corpul pentru noaptea ce va urma, dar si ca sa nu iti mai lasi creierul sa se gandeasca la oboseala pe care o vei resimti a doua zi si sa nu mai plangi in interiorul tau cand stii ca este posibil ca prietenii tai sa iasa si sa se distreze pe cand tu esti la munca.

Ce m-a bucurat foarte tare azi a fost sentimentul pe care l-am avut la intoarcere. De ceva timp, tot simt ca urmeaza sa mi se intample un Mare Bine. Asa il numesc eu. Probabil pentru ca il astept de ceva timp si subconstientul meu a decis ca macar sa faca situatia putin amuzanta din moment ce Marele Bine tot intarzie sa-si faca aparitia. Oricum, pe drumul spre casa, nu doar ca simteam ca urmeaza sa vina. Simteam ca a inceput deja.

Iar apoi lucrurile au luat o intorsatura foarte ciudata. Starea mea zen a fost spulberata instant de cum am ajuns la hotel, din cauza unor probleme legate de munca dar si de unele persoane apropiate. Am luat-o ca pe un semn. Si am decis urmatoarele :

  1. Nu voi mai accepta tratamentul care mi s-a acordat pana acum, de aceea, la mijlocul lunii urmatoare ma voi muta inapoi acasa si voi incheia definitiv acest capitol din viata mea.
  2.  Desi m-am simtit tradata de acea persoana apropiata, am observat ca mica noastra „disputa” a afectat-o si, dupa ce ni s-au calmat hormonii feminini care te fac sa te transformi dintr-un ingeras nevinovat intr-un dracusor fara scrupule, am vorbit ca doua persoane mature ce suntem si am rezolvat situatia, iar prin asta mi-a dovedit ca am alaturi o prietena adevarata.
  3. Trebuie sa fiu mai curajoasa. M-am inmuiat prea tare in ultimele luni. Toate evenimentele neplacute de care am avut parte m-au schimbat, m-au facut fricoasa, nu imi mai asumam niciun risc, de frica sa nu pierd. Dar destul cu asta !
  4. De azi inainte, o sa pun pe primul loc fericirea mea, nu locul de munca, sau banii, sau persoanele temporare, care oricum sunt niste sacali sub acoperire.

Maine o sa ii spun. Lui, o sa-i spun ce simt. Normal, sunt o fiinta simpla, am si eu un El al meu care ma face fericita. Singura diferenta este ca, in cazul meu, imi este frica sa nu imi pierd prietenul cel mai bun in momentul in care o sa ii propun sa nu mai fim tristi si plictisitori separat, ci sa facem asta impreuna. Dar asta este o poveste ce va fi spusa altadata, fiind mult prea complexa, plus ca atunci cand voi scrie despre el, voi vrea sa adaug o nota mai personala, mai sensibila.

Concluzie : desi au fost si sentimente nu foarte placute, simt ziua asta ca pe o zi implinita. Simt ca am trecut prin toate, bune si rele. Evident, as prefera sa am parte de zile in care totul sa fie bine, dar stim cu totii ca este cam rar sa se intample. Suntem oameni. Suntem complexi. Suntem destul de intligenti incat sa acceptam realiatatea si anume ca viata este formata din momente bune si momente rele. Cheia fericirii este sa stii pe care sa ti le amintesti a doua zi.

Bine versus Rau

Ti se intampla si tie? Sa te napadeasca tristetea dintr-o data? Sa simti cum lumea se dezbina in jurul tau? Sa simti ca nimic nu e bine si sa te cuprinda o frica irationabila?

Mie mi se intampla uneori. Am facut acest blog ca sa scriu despre fericire, dar apoi mi-am adus aminte : Cum am putea noi, oamenii, sa stim ce inseamna fericirea fara tristete? Nu am putea sa o recunoastem. Nu am inteles asta pana nu mi s-a spus verde in fata adevarul crunt. Si o sa va povestesc acel moment. Plus alte cateva lucruri despre mine si despre cum am invatat sa accept necesitatea tristetii pentru a ma putea bucura de momentele fericite.

Sunt studenta la Medicina. Este lucrul pe care mi l-am dorit sa-l fac toata viata mea, niciodata nu m-am imaginat facand altceva. Asta este scopul pentru care simt ca am fost trimisa pe acest pamant. Intamplarea care mi-a deschis ochii este relativ banala, dar pentru mine a reprezentat o revelatie monumentala. Vedeti voi, sunt sigura ca majoritatea stiti deja ca Medicina in Romania nu este ca cea din Anatomia lui Grey, sau din oricare alt film strain, in care doctorii sunt niste semi-zei, mereu odihniti, mereu rezolvand chiar si cele mai imposibile cazuri, mereu pusi la punct, iar spitalele noastre in niciun caz nu sunt ca cele din filme…poate doar ca cele din filmele de groaza. Da, la partea cu spitalele nu a fost un chiar un soc pentru mine una, deoarece din cauza unor circumstante neplacute am petrecut inainte de facultate mult mai mult timp decat as fi vrut in interiorul lor. Stiam cum arata, stiam cum miroase, stiam cum sunt tratati pacientii sau, ma rog, credeam ca stiu cum sunt tratati pacientii.

Primul soc a venit inca din primele zile de facultate, cand am observat dezinteresul total al profesorilor fata de noi. Orele de curs nu sunt mereu respectate, uneori fiind nevoiti sa asteptam un profesor mai mult de o ora pentru ca apoi dupa cinci minute, sa iasa pe hol la barfa cu asistenta sa, lasandu-ne sa il asteptam in sala de curs chiar mai mult peste terminarea programului ca, normal, nu exista sa iesi din sala daca s-au terminat orele, daca proful vrea sa te tina inca jumatate de ora peste program pentru ca nu a terminat de povestit pe hol, atunci mai stai inca jumatate de ora peste program. Urmatoarea chestie : cursurile predate sunt al doilea cel mai rar lucru dupa existenta hartiei igienice la toalete. Traim in era tehnologiei, de ce sa nu le trimitem cursul direct pe mail si sa-i lasam sa-si bata capul singuri acasa, pentru ca apoi la examen sa-i tratam ca pe ultimii incompetenti? Pai normal ca 80% dintre doctorii din tara asta sunt niste scarbosi pe care ii doare fix in cur!!! Pentru ca asta au fost invatati la facultate ! Apoi, a venit cireasa de pe tort. Tratarea pacientilor. Culmea este ca, in cursuri (cele in format tehnologic, desigur) se abereaza pana aproape de limita decentei despre cum ar trebui tratat pacientul, despre grija pe care trebuie sa i-o purtam si despre cum ii putem face viata mai buna, pentru ca acesta sa nu se simta inferior din cauza ca sufera de o anumita boala. Dar nu asta se intampla in spitale. In spitale oamenii sunt lasati sa moara cu zile, sunt tratati ca pe niste gunoaie de care le este sila sa se atinga sau cu care nu merita sa-si bata capul. Cum a spus un doctor al carui nume nu l-am retinut, despre un pacient grav bolnav : „eh, nenorocul lui”. Nu. Nu nenorocul lui. Nenorocul tuturor care ajung in spitalele de stat in tara asta.

Revenind la intamplarea pe care voiam sa o povestesc. Eram in sesiune, iar la o anumita materie aveam de invatat despre bolile genetice care afecteaza copii, in special despre cei care deja sufera aceste boli cand se nasc. Eu din fire sunt o antiteza vie, pentru ca, desi reusesc sa ma mentin rece cand asta imi cere situatia, in unele cazuri, las cealalta jumatate a mea sa domine, jumatatea emotionala. Si ca sa va faceti o idee si mai buna, nu am nici cel mai mic spirit matern in mine, copiii ma lasa rece, nu imi plac, ii vad ca pe niste robotei hiperactivi care doar tipa si alearga ca niste bezmetici. In concluzie, o categorie in fata careia partea emotionala este inactiva. Insa cand am fost nevoita sa studiez acele boli, sa memorez acele poze cu niste copii ale caror malformatii ma vor bantui toata viata, am simtit ca cedez, nu din cauza presiunii sau a oricarui alt motiv, ci din cauza ca nu am putut sa inteleg cu ce au gresit acele fiinte nevinovate ca sa se nasca asa. Am simtit o nevoie urgenta de raspunsuri si m-am indreptat catre cea mai apropiata persoana pe care o consider mai matura decat mine (stiti voi, adultul mai adult, care are viata mai in ordine decat adultul din mine), unchiul meu. L-am intrebat „De ce? De ce Dumnezeu ar face asta unor copii?” Iar raspunsul sau a fost unul simplu, pe care l-am mai auzit de foarte multe ori in filme sau citit in carti, dar pe care nu l-am inteles pana in momentul ala. „Pentru ca este nevoie de rau ca sa poti vedea binele.” Si da, ok, are dreptate. Dar chiar atat de rau?

Eu cred in Dumnezeu. Nu in cel in care imi impune biserica sa cred. Mi se sfasie inima cand ma gandesc la asta, la cum mi-am pierdut increderea aproape total in biserica. Si spun aproape datorita unui preot pe care l-am cunoscut acum multi ani de zile, care mi-a aratat ca inca mai existe slujitori ai lui Dumnezeu care au ramas umili, simpli. Carora le pasa de oameni, nu de bogatii. Oricum, evident ca m-am indoit atunci. Probabil ca nu sunt suficient de puternica, pentru ca recunosc, sunt momente in care ma indoiesc in Dumnezeu. Am facut-o prima data cand a murit mama, neintelegand de ce a fost atat de crud incat sa o ia de langa mine atat de devreme, iar apoi m-am indoit cand am vazut pozele acelor copii. Chiar si in acest moment simt ca ma indoiesc, tocmai din acest motiv ma refugiez acum in scris, pentru ca, nu mai povestesc circumstantele, este o poveste prea lunga, mi-a fost adus aminte de lagarele de concentratie in care au murit atat de multi oameni nevinovati, oameni care nu meritau asta. Cred ca trebuie sa nu fii om ca sa nu te indoiesti macar putin de prezenta Lui in astfel de momente, nu?

Asa ca incerc acum sa-mi pun gandurile pe aceasta foaie electronica, in speranta ca voi gasi o lamurile in interiorul meu. Un sens. Stiu ca El exista. Mi-a demonstrat-o in momentele in care am avut nevoie de ajutor si mi l-a oferit. Momente pe care noi nu le observam mereu, pentru ca asa suntem noi, fiintele umane, tindem sa ne axam mai mult pe raul din jurul nostru, fara sa vedem si binele care il inconjoara. Poate ca raspunsul pe care il caut este ca acea tragedie a fost necesara pentru a invata din ea. Pentru a constientiza ca raul exista in noi, dar ca il putem eradica daca asta ne dorim cu adevarat. Sau poate ca era nevoie de un rau de proportii astronomice ca sa invatam ca lupta pentru teritorii este o prostie. Ca pamantul asta ne-a fost lasat tuturor, nu pe bucati. Dar nu prea stiu ce sa zic despre cat am invatat asta, nu acum, cand „liderilor” nostrii inca le surade ideea de a ucide milioane de fiinte nevinovate, doar ca sa isi arate autoritatea. Care e mai smecher dintre toti. Ce conteaza ca mor oameni zilnic pentru ca nu au un acoperis asupra capului sau pentru ca nu au ce manca? Sau pentru ca iau infectii din spitale si sunt trimisi acasa mai bolnavi decat cand s-au internat? Nu, asta nu conteaza! Hai sa ne cheltuim banii pe arme nucleare, sa-i demonstram vecinului ca putem sa-i invadam gradina daca asa avem noi chef cand ne trezim cu fata la cearsaf. Si cu atat mai mult, asa le-am arata si celorlalti vecini ca au motive foarte bine intemeiate sa se teama de noi. Ca pana la urma urmei, din animale venim, animale suntem. Trebuie sa existe un lider de care sa se teama toata lumea. De ce sa fim buni unii cu altii? Este o vorba, ” Este mult mai usor sa faci rau decat bine.” O propozitie mai buna care sa descrie natura umana, nu stiu.

Da, suna foarte urat ce spun. Si stiiiiiu, sunt si atatea exemple de oameni buni, oameni carora le pasa de altii mai mult decat de ei si al caror scop principal este sa plece din lumea asta stiind ca au facut tot ce le-a fost cu putinta sa o schimbe in bine. Stiu asta, stiu ca exista. Problema este ca numarul oamenilor buni este inegalabil mai mic decat cel al oamenilor rai. Ok, nu spune nimeni sa nu-ti pese mai mult de tine. Dinpotriva, cred cu tarie ca persoana pe care sa o iubim cel mai mult pe lumea asta trebuie sa fim noi insine in primul rand. Dar asta nu inseamna ca trebuie si sa ignoram ce se intampla in jurul nostru. Rau va exista mereu, sunt constienta de asta. Dar consider ca proportia maxima in care ar trebuie sa existe, este in egalitate cu binele, daca se poate, chiar mai putin. Iar in ziua de azi, echilibrul a fost de mult depasit, rautatea calcand in picioare tot ce a mai ramas bun.

Simt ca nu exista o concluzie a tuturor lucrurilor pe care le-am insirat pana acum. Singurele lucruri pe care le simt sunt revolta, incapabilitatea si tristetea. Dar in acelasi timp simt si speranta ca la un moment dat lucurile se vor aranja asa cum trebuie sa fie. Sper din suflet sa fie asa. Pentru ca nu stiu cat va mai dura, in ritmul asta, pana cand lumea va exploda, iar din ramasitele ei nu-i vad iesind pe cei care au incercat sa opreasca acest lucru.

Marea mea

Eu sunt o persoana fidela. Nu insel, nu imi tradez prietenii, familia, sau pe oricine altcineva in general. Dar cea mai mare fidelitate a mea va ramane mereu dragostea pentru Marea mea.

In aceasta categorie, vreau sa scriu despre cele mai frumoase, interesante sau bizare locuri din lume. Asa ca m-am gandit, ce ar putea sa fie cel mai potrivit pentru inceput decat marea mea frumoasa? Stiu, vorbesc despre ea ca si cum as fi indragostita, dar asta este pentru ca sunt. Marea este iubita perfecta (prefer barbatii, dar go with me on this one, de dragul articolului), este puternica, dar si suava, cand este agitata distruge tot in calea ei, iar cand este calma, mangaierea si sunetul ei iti aduc linistea sufleteasca de care ai nevoie.

44581770_1544746525672207_6221111913229582336_n

In decursul acestei veri, m-am mutat chiar langa ea, aceasta fiind privelistea de la balconul meu. Poza aceasta am facut-o pe 8 Iulie, la 5:20 dimineata, fiind doar una dintre multe alte fotografii realizate la rasarit. Pentru ca, evident…vara, malul marii, cei mai buni prieteni => ora de culcare medie 7 sau 8 dimineata.

Ma simt binecuvantata pentru ca am parte de astfel de privelisti, mai ales pentru ca mereu aduce ceva nou. In fiecare dimineata ma trezesc si ma intreb, oare cum este azi? Oare ma asteapta linistita sa ma plimb pe malul ei (eventual este si pregatita pentru o mini sedinta foto, ca vorba aia, orice fata cu IPhone este model pe Insta), sau este suparata si loveste malul cu toata forta sa?

Puteti sa spuneti ca sunt nebuna, dar pentru mine, marea are ceva mistic. Cand ma uit la ea, am un sentiment ciudat, ca si cum ar ascunde ceva. Ceva de genul, it’s more to her than meets the eye. Poate ca nu este nimic, sau poate ca sunt inca lucruri pe care nu le stim despre ea, dar pe mine una asta ma atrage cel mai mult. Nu doar la ea, dar la orice in general. Orice lucru care imi da senzatia de maretie, care imi aduce aminte ca noi, oamenii, suntem doar niste mici jucarii in tot universul asta plin de mistere, ma intriga.

Ca dovada a vorbelor mele, exista foarte multe legende legate de Marea Neagra. De la amazoanele care au trait pe Insula Serpilor, la o zona asemanatoare Triunghiului Bermudelor sau, probabil cea mai cunoscuta, si anume, Legenda lui Noe, Marea Neagra fiind considerata locul de unde a inceput marele potop. Pe langa acestea, mai exista si legende mai putin cunoscute, precum povesti de dragoste dintre sirene si marinari, sau nave si orase scufundate in adancuri.

In incheiere, o sa va atasez alte cateva poze pe care le-am facut vara asta, in dimineti senine, sau seri de vara furtunoase :

43650769_1545613192252207_2321514734991441920_n43679357_1545613198918873_2761291623433240576_n44757134_1545613195585540_6981060153818742784_n

Ce este fericirea?

Ce inseamna, de fapt, fericirea? Cand te simti cu capul in nori? Sau cand simti fluturi in stomac? Sau cand ai aflat ca ai intrat la facultate? Sau cumva este sentimentul ala genial pe care il ai cand iti iese bine friptura aia la cuptor?

Dupa parerea mea, fericirea reprezinta toate cele de mai sus, plus inca multe altele. Pentru ca nu depinde de nimic altceva in afara de tine! Tu iti faci singur/a fericirea!

Mie mi-a luat ceva sa inteleg asta. Am petrecut foarte mult timp singura, trista, nemultumita ca nu aveam pe nimeni langa mine, nimeni care sa ma faca sa ma simt vie. Apoi am avut o „revelatie”, ca sa spun asa : Cum as putea eu sa fiu fericita langa alte persoane, daca eu nu sunt fericita cu mine? Asa ca am luat o pauza, time-out. Am stat cu mine, m-am scos la plimbare, am citit carti muuult prea romantice ca deh…sunt totusi o fata de 21 de ani ce sufera criza varstei mijlocii, trebuie sa ne dam putin in spectacol, nu? Oricum, ideea e ca, m-am descoperit pe mine cea de care imi era atat de dor. Pe mine cea a carei fericire nu depinde de persoanele din jurul ei. Si da, ma simt si trista uneori, dar sa fim seriosi, cine nu mai are cate un episod de semi-depresie din cand in cand? Cred ca este scris in ADN-ul generatiei noastre sa fim asa. Dar despre asta o sa va vorbesc alta data.

Ceea ce vreau eu sa spun, si sper ca imi iese macar in ceva masura, este urmatorul lucru: Singura persoana de care trebuie sa depinda fericirea voastra sunteti voi! Traiti, zambiti, cantati, dansati! Lasati grijile la o parte pentru macar 10 minute si fiti #rebeli. Fiti ce vreti sa fiti! Nu ce va spune societatea ca ar trebui sa fiti.

Pentru ca, la sfarsitul zilei, cand va bagati obositi in pat si va intrebati care este scopul vostru pe lumea asta, pai, raspunsul e simplu: sa traiti! Si pentru mine una, nu exista motiv mai mare de fericire decat faptul ca traiesc.