Speranța moare ultima

Ba, chiar așa e. Nu pot sa-mi dau seama dacă noi oamenii sunt ori mult prea sensibili uneori, ori suntem de-a dreptul proști. Dar chiar nu ne putem abține din a spera mereu, in continuu, fără încetare, #forever…înțelegeți voi ce vreau sa spun.

Eu mereu am fost așa. Mereu am sperat pana in momentul ăla final, când chiar nu mai avea rost, poate chiar și după asta. Nu are rost sa ma întrebe cineva de ce fac asta, nici eu nu ma înțeleg, dar nu știu, mereu când este vorba despre ceva sau cineva la care tin foarte mult…trag, frate, de chestia aia pana nu mai pot. Am doua stadii ca sa zic așa, atunci când pierd ceva. Primul e ăla in care plâng pana mai am puțin și ma baga ai mei in spital pe motiv de deshidratare, iar al doilea e ăla in care încep sa-mi revin, sa ma cred puternica, pentru ca nu as recunoaște neam ca m-a doborât ceva, și in care îmi spun ca e ok, pot sa trec peste. Dar faza care e…ca oricat mi-as spune eu asta, adevarul este ca nu vreau sa trec peste. Ca atunci când ceva sau cineva ma face fericita, sunt cam zero șansele ca orice alt lucru rău care s-ar întâmpla sa ma facă sa renunț. Eu nu sunt dependentă de lucruri sau persoane, sunt dependentă de fericirea pe care ma fac sa o simt.

Bine, sa nu ma dau acum prea viteaza, se mai întâmpla uneori, foarte rar, sa apăra cineva in viața mea care sa ma facă dependentă de el. Dacă am norocul (sau ghinionul) sa întâlnesc un baiat exact pe stilul meu, exact cum îmi place mie, pe care îl văd perfect din toate punctele de vedere și cu care sa încep…ceva…apăi băiatul ăla clar in maxim doua luni ajunge suflețelul meu și asta e, o sa trag de ce e între mine și el cât de mult o sa pot.

Nu se întâmpla des, așa cum am mai spus. De fapt, mi s-a întâmplat o data, am crezut atunci ca ăla e nivelul maxim de iubire pe care eu ca persoana pot sa-l simt fata de cineva, dar vai mamă, cât m-am înșelat. Pentru ca după ani de zile, in care ma resemnasem cu gândul ca aia a fost, de acum încolo o sa țin la cei din jurul meu, dar niciodată atât de mult…după trei ani și patru luni, când ma așteptam cel mai puțin, a apărut El, și mi-a dovedit ca ce am simțit anterior era o nimica toată fata de ce am ajuns sa simt pentru el.

Iar acum, pe de o parte ma simt pierdută fără el, pe de alta parte ma consolez cu gândul ca poate nu s-a terminat…confuzie este puțin spus pentru ce se întâmpla in capul meu. Exact ce spuneam mai devreme. Speranța moare ultima.

Nu știu dacă o sa citească asta, sper din tot sufletul sa o facă. Pentru ca îmi este extrem de dor de el, dar îmi este frica sa i-o spun. As vrea atât de mult sa o fac, dar teama de respingere ma tine legată de mâini, și nu in modul ăla dragut in care o face el, care îmi place…uneori. Off, mai pisoi, îți spun aici…îmi este dor de tine, de conversațiile noastre, de tot. Și sper, in continuare, pentru ca doar cu asta am rămas, cu speranța și cu amintirile…

Autor: happinesscomesfromwithinyou

Sunt doar o simpla persoana, ce nu doreste nimic mai mult decat sa fie fericita. Aștept mesaje, păreri, sau pur și simplu dacă simțiți nevoia de o simpla conversatie sau un sfat, pe Instagram: andracristina27

2 gânduri despre „Speranța moare ultima”

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Creează-ți site-ul web cu WordPress.com
Începe
%d blogeri au apreciat: