Nevoia de afecțiune

Fiecare dintre noi simte nevoia de afecțiune, de a fi iubit și de a ni se arăta că suntem importanți și contăm. De cele mai multe ori, simțim nevoia de toate aceste lucruri atunci când ne atașăm de o anumită persoană și, singurul lucru pe care ni-l dorim, este ca acea persoană să simtă la fel. Este tulburător, ce se întâmplă cu noi atunci când începem să dezvoltăm sentimente față de cineva. Întregul nostru corp îl dorește. Inima face bungee jumping de bucurie, considerându-l cea mai minunată persoană, cea mai frumoasă, creierul este fascinat de gândirea lui și își dorește și mai mult, vrea să-l descopere în profunzime, să-i afle chiar și cele mai ascunse gânduri, iar corpul tânjește cu fiecare fibră a sa după atingerea lui. Ochii devin orbi pentru orice altă persoană, gura nu mai știe să pronunțe alt nume decât al sau, iar urechile aud doar vocea sa, care provoacă fiori pe șira spinării, ori de câte ori aceasta spune lucrurile pe care inima le caută.

Deși iubesc toate aceste senzații pe care le-am enumerat mai sus, mai este ceva în plus, care de cele mai multe ori mă face să fiu cea slabă într-o relație. Eu iubesc să ofer afecțiune. Îmi face plăcere să arăt ce simt, să-i ofer chiar și luna de pe cer dacă asta își dorește. Dar cel mai important, îi ofer lucrul meu cel mai de preț…adică pe mine. Mă implic trup și suflet, 100%, oricât de mult pot, dar…asta doar dacă ajung la concluzia că acea persoană merită asta.

Eu nu sunt o ființă greu de înțeles. Ba chiar, sunt foarte simplă. Nu am nevoie de gesturi mărețe, de cadouri scumpe, sau de orice alt lucru insignifiant. Cu mine e ușor. Îmi arăți că îți pasă, vei primi înapoi înzecit. Pentru că așa sunt eu. Dau mai mult decât primesc. Și așa este mereu. Mereu dintre două persoane, una va da mai mult decât cealaltă. Și nu am nicio problemă cu asta, atâta timp cât nu sunt singura care oferă. Pentru că atunci nu mai este vorba de afecțiune. Atunci este vorba doar despre o persoană care profită de ce simte cealaltă. Iar ăsta, este unul dintre cele mai urâte lucruri pe care i le poți face unei alte ființe umane, după părerea mea. Pentru că nimeni nu merită să-și ofere sufletul pe gratis.

Sufletul e scump. Cere mult sacrificiu, multă iubire, multă muncă. E greu să obții sufletul unei alte persoane, întru totul. Există partea naivă, cea care se oferă încă de la primele dovezi de afecțiune, cea care nu poate face diferența între adevăr și minciună. Dar există și acea parte intangibilă. Cea pe care nu o poți atinge decât dacă îi dovedești că meriți să o atingi. Însă, odată ce ai făcut asta, acea persoana îți aparține în întregime.

Aș vrea să ating sufletul cuiva. Cu totul. Ăsta a fost mereu scopul meu, atunci când am ținut la cineva. Și am reușit, de două ori. Însă ceva s-a întâmplat pe drum. Ori nu am știut eu să-l păstrez, ori nu au fost menite să fie ale mele. Dar am luptat cât de mult am putut. Le-am arătat mereu ce simt, le-am oferit toată afecțiunea pe care am putut să o ofer și pe care o aveam în mine…în unele momente am senzația că am oferit chiar mult prea mult. Și nici așa nu e bine.

Eu nu suport să fiu sufocată. Da, este o senzație de nedescris când cineva îmi arată că se gândește la mine și că îi pasă, dar niciodată nu mi-a plăcut exagerarea acestor lucruri. Pentru că atunci când dai tot dintr-o dată…ce îți mai rămâne pentru următoarele dăți? E nevoie de timp, să convingi un suflet, dar cel mai important, e nevoie de perseverență în a arăta că îl meriți pe deplin.